-Referat-

Alexandru Ioan Cuza până la alegerea ca Domn al Moldovei

Și al Țării Românești

Profesor dr. Alin Ciupală

Student: Lazăr Florentin
Anul II,
Secția Istorie

Universitatea București

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 în Bârlad, și a decedat la 15 mai
1873 în Heidelberg Germania politic, un om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era
o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă
administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece
grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi
voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să
preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde
puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii
liberale.
În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării,
însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de
modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a
intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va recurge
la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.
 Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi
mijlocii din judeţul Fălciu, în ziua de azi județul Vaslui, proprietari de pământ cu funcţii în
administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie
de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată.
Primele studii ale lui Alexandru I. Cuza au fost urmate de către acesta la pensionul
condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile
Alecsandri.
În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de
drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de
unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui,
perioadă în care se căsătoreşte la 30 aprilie 1844 cu Elena Rosetti, viitoarea doamna Cuza,
fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti. Aceasta era
fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi. Educaţia pe care a dobândit-o păstrează
semnul tiparelor vremii, astfel aceasta având la o vârsta fragedă guvernante şi profesori
particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, pensionul Buralat. A fost o apropiată a
cercurilor literare şi artistice ale Iaşiului. În aprilie 1844 s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza.
Elena Cuza l-a secondat cu entuziasm pe soţul său în desfăşurarea evenimentelor
revoluţionare din Moldova (prin educaţie era familiarizată cu ideile novatoare ale Revoluţiei
Franceze), motiv pentru care a fost nevoită să-l urmeze în exil, în urma participării a lui
Alexandru I. Cuza la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă jucând doar un rol secundar,
domnul la acea vreme în Moldova, Mihai Sturdza a retezat orice tentativă de mișcare
revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilo, astfel deşi era plănuit ca o parte dintre
aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila
aceștia au ca să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor
revoluţionare de aici, urmând ca să petreacă un an în exil.,,Mihail Sturdza, care făcuse însă
ultimele sale concesii sfătuit de consulul rus, cu intenția ascunsă de a întinde o cursă liderilor
revoluționari, pentru a acționa la vedere, avea însă alte planuri [...] În vreme ce domnitorul
se punea la adăpost, împreună cu familia sa,[...] când s-a aflat refuzul domnului de a accepta
petiția, câțiva dintre liderii mulțimii din Copou, Vasile Ghica, C. Racliș, Al. I. Cuza, au cerut
celor prezenți să se înarmeze și să treacă la luptă, adua zi la 30 martie. Era însă prea târziu,
căci în aceeași seară de 29 martie/8 aprilie, Mihail Sturdza a declanșat represiunea, condusă
chiar de cei doi fii ai săi, Dimitrie și Grigore Sturdza.” 1
Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile
apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând
momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a
înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor
occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european.
Congresul de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi
ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei
sale în sud-estul Europei.

1
Iulian Oncescu,Ion Stanciu-Introducere în istoria modernă a românilor-editura Cetatea de Scaun, Târgoviște
2009, pag. 89
 Deciziile care au vizat Principatelele a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în
această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au
fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a
decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc astfel,
ședinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu s-a
remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea
unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a
fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin,
cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie
crescuţi în religia ţării, aceeași rezoluțiefiind adoptată în următoarea zi și în Muntenia, având
aceleași concluzii.
Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi
dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia
de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de
constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea
să fie una formală, fiecare principat având propriile sale instituţii legislative şi executive.
,,Cererile formulate de adunările ad-hoc, împreună cu raportul comisarilor puterilor
europene care analizau rezoluțiile adunărilor, încheiat în aprilie 1858, fost înaintate apoi
unei Conferințe a reprezentanților marilor puteri: Anglia, Franța, Rusia, Prusia, Austria,
Sardinia și Turcia. Aceasta s-a reunit la Paris, la 10/22 mai 1858, cu misiunea de a stabili o
linie comună a puterilor privitoare la organizarea viitoare a Principatelor Române.” 2
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea va sta strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la
5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost
un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a
început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în
timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului
Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în
ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din
1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două
țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se
numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, Alexandru
Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune
personală. ,,Deoarece dubla alegere, formal, contrazicea textul Convenţiei de la Paris,
aceasta prevăzând alegerea a doi Domni - fără a stipula însă, în mod expres, interdicţia
alegerii aceluiaşi Domn dintr-o provincie în alta -, recunoaşterea oficială a dublei alegeri de
către marile puteri garante, care presupunea consensul lor, întâmpina serioase dificultăţi. De
aceea, prima dintre problemele domniei lui Cuza a fost însăşi aceea a recunoaşterii sale ca
2
Iulian Oncescu,Ion Stanciu-Introducere în istoria modernă a românilor-editura Cetatea de Scaun, Târgoviște
2009- pag. 141
Domn în ambele Principate. În perspectiva convocării Conferinţei marilor puteri, solicitată în
primul rând de Turcia, aceasta considerând dubla alegere a lui Cuza o gravă încălcare a
Convenţiei, Domnitorul a iniţiat o energică acţiune diplomatică pentru influenţarea deciziei
marilor puteri într-un sens favorabil. El a trimis misiuni diplomatice în principalele capitale
europene, în scopul recunoaşterii dublei alegeri.3”

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi
soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri
pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene.
Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21
martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă
cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice. Se opuneau
vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.
Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia
puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le
folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce
viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii
aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a
părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid
poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor
celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.
,,Dubla alegere a lui Cuza a avut parte de ecouri diferite din partea puterilor garante,
întrucît a ridicat din nou aceleași probleme ce întunecaseră procesul de redactare a
Convenției de la Paris. La Viena, acțiunile adunărilor din Moldova și Țara Românească au fost
denunțate ca revoluționare, pentru că oficialitățile austriece continuau să privească orice
formă de unire ca un obstacol în calea pătrunderii politice [...]” 4

3
Nicolae Isar-Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918-editura Universitară București 2006-pag. 249

4
Keith Hitchins-Românii 1774-1866-editura Humanitas 1998-pag. 360
 Bibliografie

1. Nicolae Isar-Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918-editura

Universitară București 2006.
2. Iulian Oncescu,Ion Stanciu-Introducere în istoria modernă a
românilor-editura Cetatea de Scaun, Târgoviște 2009
3. Keith Hitchins-Românii 1774-1866-editura Humanitas 1998