RELAŢIA DINTRE OTILIA MĂRCULESCU ŞI FELIX SIMA

George Călinescu, prozator şi critic literar, susţinea necesitatea apariţiei unui roman
de atmosferă modernă, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu, dar şi teoria
sincronizării literaturii cu filosofia şi psihologia epocii, formulate de Eugen Lovinescu,
considerând că operele literare trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. De
aceea optează pentru romanul realist-balzacian, dar în care prezintă tehnici moderne,
susţinând ideea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Romanul este o specie literară în proză, aparţinând genului epic cu o acţiune amplă,
derulată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje surprinse în
evoluţie.
Romanul de tip realist, obiectiv şi balzacian „Enigma Otiliei” apare la sfârşitul
perioadei interbelice, în 1938.
Titlul iniţial, „Părinţii Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternităţii, deoarece fiecare
dintre personaje determină într-un fel soarta orfanei Otilia, precum nişte „părinţi”. Autorul
schimbă titlul din motive comerciale şi deplasează accentul la ideea misterului feminin.
Tema operei este una realistă, dar modernă prin factura ei citadină. Frescă a
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social şi
economic, imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea tânărului
Felix Sima, care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de
familie.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei,
al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu, iar cel de-al doilea plan ilustrează
destinul tânărului Felix Sima, care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina,
locuieşte în casa tutorelui său, avarul Giurgiuveanu şi trăieşte iubirea adolescentină pentru
Otilia.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea
urmăreşte să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia ei, de dragul banilor
şi pentru că se teme de Aglae. El încearcă totuşi să pună în aplicare nişte planuri pentru a o
proteja pe Otilia, intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări.
Proiectele lui moş Cosctache nu se realizează, deoarece, din cauza efortului depus la
transportarea materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru
familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în
aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui
Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului.
Moartea lui este provocată în cele din urmă de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, care urmărea
să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea. În deznodământ, Olimpia e părăsită de
Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Otilia îl iubeşte
pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că reprezintă o piedică
în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi
poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea
de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic.
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: pe de o parte, ostilitatea
manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, iar pe de altă parte, interesul lui Stănică pentru
averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea. În plan erotic, conflictul prezintă
rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Una din temele fundamentale ale acestei creaţii, iubirea, se reflectă la nivelul textului
prin intermediul relaţiei dintre două personaje: intelectualul Felix Sima şi femeia enigmatică,
Otilia Mărculescu. Cocheta şi ambiţiosul din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul
raţional, personaje ce scot în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia cotrariilor. Aceştia
au în comun atât condiţia socială, amandoi fiind adolescenţi orfani care au încă nevoie de
protectori (Costache şi Pascalopol), cât şi statutul intelectual, fiind superiori faţă de copiii
din familia Tulea (studenţi în Bucureştiul anilor 1909). Felix va eşua pe plan sentimental, dar
se va realiza pe plan profesional, fără ca experienţa erotică să-i fie de prisos, deoarece
determină o oarecare maturizare pe plan afectiv. El trăieşte, aşadar, o gamă de sentimente
provocate de prima lui iubire, pe care Otilia ştie s-o cultive şi s-o păstreze
Otilia îi va purta de grijă lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş
Costache. Neavând o cameră pregatită, Otilia îi oferă cu generozitate odaia ei, prilej pentru
Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti şi parfumuri o
parte din personalitatea exuberantă a Otiliei. Tânărul nu avusese nicio intimitate cu o
femeie, iar gestul de a-l apuca de braţ cu familiaritate trezeşte în el „simţiri până atunci
latente”.
Între cei doi se înfiripă de la început o afecţiune delicată. Impulsiv şi încă imatur, Felix
percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are
nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl dezorienteză pentru că nu-şi
poate explica schimbările bruşte de atitudine. Otilia este înfăţişată ca o fire sensibilă care
oscliează între o iubire adolescentină faţă de Felix şi o iubire matură faţă de Pascalopol,
punând în balanţă tinereţea, avântul şi ambiţia lui Felix, respectiv maturitatea şi
rafinamentul lui Pascalopol.
 Importante sunt, în privinţa evidenţierii conexiunii ce se realizează între cei doi şi
evenimentele în care sunt implicaţi. Unul dintre aceste momente este cel al întâlnirii cu Felix
în parc, după ce, dezamăgit că nu-i răspunsese la scrisoare, acesta fuge de acasă. Replicile
Otiliei mai mult îl derutează pe tânăr decât să-l edifice asupra sentimentelor ei („De ce să
fugi? Ţi-am spus că nu te iubesc?”), iar la insistenţele lui Felix („Otilia, e adevărat? Mă
iubeşti?”) răspunsul fetei adânceşte incertitudinea: „Ei, ei ţi-a spus nimeni că te urăşte”.
Deşi stăpânită de porniri contradictorii, tânăra are momente de luciditate, în care
analizează la rece orice gest sau vorba. Acest lucru poate fi ilustrat print-o secvenţă
semnificativă pentru relaţia de cuplu Felix-Otilia, cea a ultimei întâlniri, înainte de a pleca
din ţară împreună cu Pascalopol. Ea are o secretă admiraţie faţă de ambiţia lui Felix de a-şi
face o carieră şi nu vrea să fie o piedică în calea aceste realizări, mai ales că ea însăşi nu se
poate ridica la aceeaşi valoare, fiind conştientă de propriile limite. După discuţia lor, Felix
află că Otilia vede iubirea ca o dăruire totală şi crede că pentru o fată reuşita în viaţă nu este
o chestiune de studiu şi energie, ci fericirea constă în farmecele pe care femeia le poate
împrăştia în jurul ei. Astfel, ea îl părăseşte pe tânăr şi alege siguranţa căsătoriei cu
Pascalopol.
În epilog, câţiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlneşte în tren cu
Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-şi trăi
tinereţea, iar ea a devenit soţia unui conte argentinian. În fotografia pe care i-o arată
moşierul, Felix observă o femeie frumoasă, dar în care nu mai recunoaşte spontaneitatea de
odinioară, fiindcă „un aer de platitudine feminină stingea totul”.
În opinia mea, în cuplul Felix-Otilia femeia este cea care, plecând cu Pascalopol,
dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi, deoarece face un sacrificiu în iubire
şi dă tânărului posibilitea de a-şi îndeplini visul: să devină un medic foarte bun, cu atât mai
mult cu cât acestuia nu i s-ar fi potrivit o viaţă aventuroasă. În schimb, nici ea nu ar fi putut
avea o viaţa modestă, plină de privaţiuni la început, pe care ar fi fost obligată să o ducă
alături de studentul Felix Sima.
În concluzie, Otilia reprezintă pentru Felix mai mult o imagine idealizată decât o
femeie pe care o iubeşte cu adevărat, întrucât această ilustrează profunzimea sufletului
omenesc, incapabil de a fi cunoscut şi explicat în totalitate. Misterul personajului feminin
este generat de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă şi susţinut
prin tehnicile moderne de potretizare.