Caracterizarea lui Victor Petrini, erou principal în romanul

,,Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda

Personaj de roman realist, Victor Petrini, protagonistul lucrării ,,Cel mai iubit dintre
pământeni” de Marin Preda, reprezintă un erou tipic în împrejurări tipice. Acesta se
înscrie în categoria intelectualului neînțeles, care încearcă să dea rost existenței sale.
Astfel, aflat într-o situație limită, așteptând condamnarea la închisoare pe viață,
protagonistul își găsește refugiu în scrierea unui jurnal intim. Un alt argument care
motivează încadrarea eroului în tipologia intelectualului rezidă în convingerile despre
viață și moarte pe care și le formează acesta, exprimându-le în lucrarea sa. Totodată,
citarea din Shakespeare (replica lui Hamlet), referințele la opera lui Hans Fallada,
confirmă statutul personajului.
Portretul literar al lui Victor Petrini este preponderent indirect, realizat prin prisma
gândurilor, a preocupărilor și modului de a vorbi al eroului. Pasionat de cărți,
protagonistul se dedică întru totul scrisului, regăsind în activitatea sa acea libertate,
de care sufletul lui, revoltat împotriva regimului politic totalitar, avea atâta nevoie:
,,Niciodată în viață nu mă angajasem într-o acțiune în care spiritul să fie solicitat atât
de total”, constată eroul autoanalizându-și trăirile până în cele mai subtile detalii. O
altă trăsătură caracteristică pentru întregirea portretului moral al personajului este
sinceritatea care devine, pentru el, formă de comunicare despre sine, mai ales când
se află la grea încercare.
Aceste și alte trăsături de caracter determină identificarea destinului lui Victor
Petrini cu cel al alesului să trăiască sub stăpânirea bucuriei de a scrie. În această
ordine de idei, protagonistul remarca faptul că ,,e tot atât de fatal să scrii o carte
cum sunt și celelalte fenomene ale existenței”. Observația reliefează, în viziunea mea,
convingerea scriitorului , potrivit căruia actul creației e la fel de firesc ca și celelalte
fenomene existențiale: nașterea, moartea sau conflictele sociale. Mai mult decât atât,
scrierea cărții devine indispensabilă pentru Petrini, întrucât aceasta are menirea de
a-l ajuta pe protagonist să-și depășească condiția înșelătoare în care trăiește și de a-
l apropia de realitatea crudă, de a cărei existență devine din ce în ce mai conștient.
Astfel, pentru Petrini, scrisul devine acea pârghie care stabilește echilibrul între
lumea interioară și cea exterioară. Scriind, eroul își re-trăiește viața, își
autoanaluizează cele mai tăinuite colțuri ale sufletului, încercând să înțeleagă
greșelile de altădată. Scrierea cărții devine, în acest context, o necesitate, căci ratarea
în iubire și în viața socială este echilibrată de bucuria recuperatoare a scrierii unei
cărți, cartea vieții.