Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al

statului național România. A participat activ lamișcarea revoluționară de la

1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859,
Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării
Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit
domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru
recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană
și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe
calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat
în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat
unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român
modern,[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singurguvern.[2]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a
partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor
politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de
manifestările autoritare ale domnitorului
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost
perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin
recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al
României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea
primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor
mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru
Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar

român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în
1918 în Alba Iulia.