Rezumat

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de

la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu
mai dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise
niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese
nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei,
unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia
apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria
visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască
că acesta a murit.
După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii
Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până
atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă
la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat
duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei.
Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând
temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor
douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se
apăra de răufăcători.[8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10
martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează
cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de
David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo.
În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde află din registrele de vânzări că Nechifor
cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi gospodari munteni necunoscuți.
Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul de iarnă de la Ștefănești (de
la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.
Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru
Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul
Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la
crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei.
Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în
ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și
întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea
Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria
lansează un zvon în Suha că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi
făcut fără martori și fără semnarea vreunui document doveditor.
Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și
Sabasa și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe
Lupu, câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor
Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că
moartea oierului fusese una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe
Cuțui, care continuă să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.
Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan,
invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi
lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși
de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță.
Flăcăul se apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât
pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura
câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.

Tema: Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi
comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale
cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu expediția
lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.[21] Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l
împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase piedici. [5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia Română,
intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de auroră, trebue să-
și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei
care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”. [22]
Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum
în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei
Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i
pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.
Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea
ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la
mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în
căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de
unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios. [5]
Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale
firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman
sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.