Rezumat Baltagul de Mihail Sadoveanu

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra

niște oi de la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe
măgura Tarcăului și nu mai dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se
neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă
mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din
satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de
pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia apoi să se întoarcă acasă
cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte
că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a
murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor”

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii

Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce
până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria
pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a
cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de
dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de
bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului
dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță,
luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători. [8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10
martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei
urmează cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de
David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe
acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, unde află din registrele de vânzări că
Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi gospodari munteni
necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul de
iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.

Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru
Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul
Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini).
Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut
acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în
valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră
fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au
cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-
se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha
că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și
fără semnarea vreunui document doveditor.
Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și
Sabasa și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din
Sabasa pe Lupu, câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau
osemintele lui Nechifor Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o
lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă. Chemate la fața locului,
autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă să susțină că ei se despărțiseră de
Lipan după ce-i plătiseră toți banii.
Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan,
invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că
i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să
nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde
îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar
câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp
ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.

Structură
Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje
 Nechifor Lipan — oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de
patru ani, fiindu-i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual
vrăjitoresc.[9] Provine dintr-o familie de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme
de oi.
 Vitoria Lipan — soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit
de pojar sau de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan — fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui
său.
 Minodora Lipan — fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor
(feciorul dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă
la mănăstirea Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș — preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu
preoteasa Aglaia și are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele
oficiale și le scrie jalbe și scrisori.
 baba Maranda — vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă
cimitir.
 Iordan — crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea — argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și
cu ochii șterși”,[12] iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa — bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la
pășunat în bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion — starețul mănăstirii Bistrița
  David — negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han
la Călugăreni; el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o
perioadă de drum.
 Donea — hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez — subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau — organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari
din Galați. Au fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop — fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la
masă pe Vitoria și pe Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma — hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește
Vitoria pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu — hangiul de la Suha
 Maria — soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza — muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui
Nechifor Lipan
 Ilie Cuțui — muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui
Nechifor Lipan
 Ileana — soția lui Calistrat Bogza
 Gafița — soția lui Ilie Cuțui

Scriere și publicare

Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea. Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a

scrie romanul Baltagul.

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile),
[13]
 după o expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului
Neagra și prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria
Lipan.[14] Scriitorul s-a inspirat din balada populară „Miorița”,[2][3][4] de unde a preluat tema și
conflictul,[13] punând ca motto următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un
câne...”.[15][16]
Sadoveanu s-a inspirat, de asemenea, în scrierea romanului din alte două balade populare
culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” – de unde a preluat chipul
femeii energice, hotărâte să se răzbune pe cei care au prădat-o – și „Dolca” – de unde a preluat
motivul animalului credincios.[5][13]
Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel
acea perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită
munți și păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea
acelui baltag, pe care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe
care o poate da o armă ca aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare.
Când se oprește o clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții
încruntate se vede bine că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează
zece zile”.[17]
Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București,
cu prilejul aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului, [8] fiind primit cu elogii de critica literară
a vremii.
Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a
scriitorului, manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii
ziarelor Adevărul și Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în
rândurile masoneriei au determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea
forțelor politice de extremă dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu
dușmanii neamului, cărțile sale au fost arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de
tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură
de topor.[18]

Timpul acțiunii
Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile
calendaristice, vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă
în care se respectă credințele și datinile străvechi. [13] Există totuși unele repere temporale care
încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al XX-lea.
Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc
a calendarului gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data
de 1 octombrie 1924 (care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la
conferința panortodoxă de la Constantinopol din 10 mai – 8 iunie 1923. [19] Astfel, în Baltagul,
Vitoria Lipan trece la un moment dat prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest
prilej că nunta ar avea loc, potrivit rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei
resping îndreptarea calendarului și îl obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]

Teme principale
Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi
comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale
cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu
expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.[21] Personajul principal este stăpânit de o
pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase piedici. [5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia
Română, intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de
auroră, trebue să-și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre
și de valoare decât acei care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul
cu limba lui”.[22]

Tradiționalismul lumii rurale

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după
reguli străvechi și respinge inovațiile modernității. [23] Personajele din Baltagul trăiesc de secole
după un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici
putere de lege și sunt păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile
moderne precum tribunalul, prefectura sau primăria. [1] Viața rurală este dominată de
automatisme statornicite prin obiceiuri milenare, fiind lipsită de neprevăzut. [4]
Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și
autonom, respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul
capitolului X, descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și
nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii
ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii,
ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru
— mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și
lucește — de cântec, de prietinie”.[24] Muntenii par a face parte dintr-o rasă veche și pură, care
cunoaște tainele naturii și misterele umanității. [25]
Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se
face prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au
tulburat viața pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu
respinge ideile de resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind
efortul făcut pentru ca dreptatea să triumfe. [2]
Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt
ospitalieri și blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în
aceste locuri este bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără
șovăieli, trăsătură care este întâlnită atât la bărbați, cât și la femei. [27]
Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială: țărănimea
care nu-și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu.
Credincioasă, dar și superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei este mort și este dusă
de instinct la locul uciderii lui. Autorul descrie un ansamblu de credințe, superstiții și obiceiuri
populare care guvernează viața oamenilor din mediul rural. [22]

Investigarea unui caz de crimă

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se
investighează un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se
făptuitorii.[28] Punctul de plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un
baci moldovean este ucis de doi confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de
turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai
bărbați”).
Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități
contemporane.[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă
antropologică.[4] Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care
intuiția feminină joacă un rol foarte important,[25] semănând cu o „vânătoare”.[29]
Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care
împinge cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea. [30] Vitoria nu-l contrazice
pe omul legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca
o minte slabă ce mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se
demaște singuri.[31]
George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă,
cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă
drumul răzbunarii”.[4] Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890)
a lui I.L. Caragiale.[4][32]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu
soarta, omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește.
Unii critici au văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții
ancestrale a poporului român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge
această mistificare antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața
necazurilor și luptă pentru izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei. [16][33]
Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru
propria viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.
[32]
 Vitoria Lipan nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe
de eroi legendari români.[4] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin
respectarea datoriilor morale și printr-o voință de neclintit. [32] Pasiunea ce o animă pe Vitoria
Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l
cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă
de Hector.[5]
Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată
de Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual
simbolic de înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la
moarte prin îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a
eroinei antice Antigona, ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea
ce consideră ele că ar fi drept.[34]

Stil literar
Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu
folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale. [35]
Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral,
semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că
„artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al
rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite
parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”. [36]
Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie
de elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor
care uneori imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care
sporesc armonia textului, imagini acustice etc.[37]
Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan
are impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și
pedepsirea ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice. [38]

Aprecieri critice
Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu.
Criticul Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre
și, fără nici o îndoială, ale literaturii mondiale”,[2] în timp ce Izabela Sadoveanu îl considera „un
poem epic de o desăvârșire, o sobrietate și o simplicitate antică”. [29] Acest roman sadovenian are
o valoare literară evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit
echilibru al expresiei”.[4] În opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet
îmbrățișează într'o lumină de baladă stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și
etice”.[39][40]
Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit,
realizând o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit. [3] Romanul reconstituie o lume
arhaică, cu acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit
anotimpului.[41] Povestea prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima
păstorească care stă la baza sa și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul,
cât mai ales prin rezonanța acestor întâmplări în mijlocul naturii singuratice. [34] „Căci așa cum
balada populară a ridicat un incident sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei,
tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat balada într-un poem de atitudine și de largi
perspective, expresie armonioasă a geniului său liric și narativ”, scria Perpessicius.[42]
Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care
concentrează toate darurile de rapsod ale scriitorului”. [14] În opinia sa, Baltagul semnifică o
biruință a valorilor țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc. [43] Cu toate
acestea, cadrul de viață nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări
care nu contravin valorilor ancestrale ale comunității.
„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile,
credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a
poporului român, un excepțional poem al naturii”, rezuma aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.[44]

Traduceri
Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura Albert
Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea a fost editată
apoi cu titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la München în 1958 și 1961,
la Berlin în 1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963, 1967 și 1969), cehă (Tři jezdci,
Melantrich, Praga, 1938; traducere de Marie Karásková-Kojecká;[45][46][47] Čakan, în vol. Čakan.
Po řece připlul mlýn. Mitrea Cocor, SNKLHU, Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie
Karásková-Kojecká), slovacă (Horalka, Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka
Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen kirja, Helsinki, 1944; traducere de Hilkka
Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La scure: romanzi, A. Mondadori,
Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere ulterioară a fost realizată de
Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La scure; La gente delle capanne, apărut
la Edizioni Avanti! din Milano în 1963; o altă traducere a fost realizată de Marco Cugno și
publicată în 2015 de Casa editrice Atmosphere Libri din Roma), [48] maghiară (A balta,
Székesfűváros Irodalmi Intézete, Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au
fost realizate de György Jánosházy și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi
de László Lőrinczi și publicată la București în 1960 și 1967), bulgară (Брадва, Narodna Kultura,
Sofia, 1948; traducere de Janka Miteva; o altă traducere a fost realizată de Ghergana Stratieva
și publicată în 1973, sub titlul Секирата, de editura Narodna kultura din Sofia), engleză (The
Hatchet, The Book Publishing House, București, 1955; traducere de Eugenia Farca; reeditată la
Londra în 1965 și la New York în 1991), franceză (Le hachereau, Editions Le Livre, București,
1955; traducere de Al. Duilio Zamfiresco, reeditată în 1963 la București și în 1965 la Paris; o altă
traducere a fost realizată de Profira Sadoveanu și publicată în 1973 de Editura Minerva din
București), suedeză (Yxan, Rabén & Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de Ingegerd
Granlund), poloneză (Zaginiony, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960; traducere de
Rajmund Florans), portugheză (A machadinha, Edicão Livra do Brasil, Lisabona, 1962; traducere
de Alexandre Cabral), greacă (To peleki, Difros, Atena, 1962; traducere de Doin.
Hrysanthakopulu), daneză (Øksen, Skrifola, Copenhaga, 1963; traducere de Per
Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos Aires, 1964; traducere de María Teresa
León; o altă traducere a fost realizată de Marisa Filinich și publicată în 1981 de Editura Minerva
din București), sârbă (Osveta, Nolit, Belgrad, 1964; traducere de Aurel
Gavrilov), slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova družba, Ljubljana, 1966; traducere de
J.K.), rusă (Чекан, Izvestija, Moscova, 1983; traducere de Mihail Fridman) și norvegiană (Øksa,
Gyldendal, Oslo, 1997; traducere de Steinar Lone).[49]

Adaptări
Ecranizare
Articol principal: Baltagul (film).
Prima intenție de ecranizare a romanului Baltagul i-a aparținut regizorului Liviu Ciulei. Scenaristul
italian Sergio Amidei i-ar fi propus cineastului român să-i ofere rolul principal actriței italiene Anna
Magnani.[50][51][52] Scenariul lui Amidei se îndepărta însă de epica sadoveniană, [53] iar personajul
Nechifor Lipan urma să se schimbe caracterologic de trei ori în timpul filmului. [51][54] Ecranizarea
romanului a fost proiectată apoi de Victor Iliu (1964), Liviu Ciulei (1966) și Lucian Pintilie (1968),
fiind încredințată în cele din urmă lui Mircea Mureșan.[55][56]
Filmul Baltagul a fost realizat ca o coproducție româno–italiană, [57] fiind filmat în perioada 28
februarie – 19 iunie 1969 la Sucevița, Roșu, Rarău și Buftea și având o durată de 103 minute.
Personajele Vitoria Lipan și Calistrat Bogza au fost interpretate de actorii străini Margarita
Lozano și Folco Lulli (dublați în film de Eugenia Bosânceanu și Nucu Păunescu). Printre actorii
români care au figurat în distribuție se află: Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Florin
Scărlătescu (subprefectul), Sandu Sticlaru (părintele Dănilă), Paul Misai (Gheorghiță), Sidonia
Manolache (Minodora) și Nunuța Hodoș (baba Maranda).[58] Filmul a fost prezentat în septembrie
1969 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, având premiera absolută la 15 octombrie
1969, la Film Forum de la Brno,[57] și cea românească la 27 octombrie 1969, la București. [59]
Criticii de film au evidențiat calitățile filmului (acuratețea imaginii și, parțial, interpretarea),
precizând însă că Baltagul are „unele carențe de fond, de dramaturgie cinematografică și de
înțelegere a structurii filozofice a romanului, mai exact a subtilităților lui filozofice și tipologice”,
după cum scria Ștefan Oprea în volumul Diorame cinematografice (1983).[7] Criticul Tudor
Caranfil confirma opinia referitoare la lipsurile de structură dramaturgică și de relief psihologic a
filmului, afirmând că ecranizarea lui Mircea Mureșan este „lipsită de afinitate sadoveniană”, fiind
dominată parțial de „un delir vizual, într-un decupaj dezlânat de ambiție calofilă în care palpitul
febril al camerei e neglijent montat”, în timp ce distribuția este strict decorativă. [56] În opinia
criticilor, cineastul insistă pe aspectele folclorice și pe valorificarea pitorescului plaiurilor moldave,
îndepărtându-se de viziunea mitologică a operei sadoveniene. [7]
Interpretarea Margaritei Lozano a fost, în general, apreciată de majoritatea criticilor, care au
evidențiat înțelegerea personajului și trăirea sinceră a unui rol dificil, de o mare profunzime,
[60]
 conferindu-i Vitoriei „tragismul și demnitatea eroinelor antice, sensibilitatea și inteligența nativă
a țărancei noastre”.[61]