Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în

noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei
Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i
pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea
ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la
mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în
căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de
unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[5]

Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale firii
omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman
sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.

Romanul a fost ecranizat într-un film omonim, regizat de Mircea Mureșan după un scenariu propriu.[6]
Premiera oficială a filmului a avut loc în octombrie 1969.[7]

Cuprins

1 Rezumat

2 Structură

3 Personaje

4 Scriere și publicare

5 Timpul acțiunii

6 Teme principale

6.1 Tradiționalismul lumii rurale

6.2 Investigarea unui caz de crimă

6.3 Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

7 Stil literar

8 Aprecieri critice

9 Traduceri

10 Adaptări

10.1 Ecranizare

10.2 Teatru radiofonic

11 Note

12 Bibliografie

13 Vezi și

Rezumat

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la
niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai
dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise
niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese
nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei,
unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia
apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria
visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască
că acesta a murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor”

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului
și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După
ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița
pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se
deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă
că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se
hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post
negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.[8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie,
împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței,
trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând
peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde află
din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi
gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către
popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.

Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru Dornei,
Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul Talienilor)
până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu
Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri,
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme,
iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și
Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor
întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha
că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără
semnarea vreunui document doveditor.

Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și Sabasa și
traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele
credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături
de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului
fusese una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă
să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.

Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i pe
subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la
spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun
drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se
apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie
Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își
recunoaște vina și cere să fie iertat.
Structură

Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje

Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani, fiindu-i
schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc.[9] Provine dintr-o familie
de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.

Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit de pojar sau de
difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.

Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.

Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul dascălului
Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea Văratec pe perioada
căutărilor lui Nechifor Lipan.

părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia și are șase
copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și scrisori.

baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.

Iordan - crâșmarul din satul Tarcău

Mitrea - argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii șterși”,[12]
iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.

moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat în bălțile Jijiei
și Prului.

arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița

David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni; el
cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum.

Donea - hangiul de la Bicaz

Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț

Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați. Au fost
prinși la Farcașa.
moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe Vitoria și pe
Gheorghiță.

Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru a afla pe
unde a călătorit Nechifor

Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha

Maria - soția lui Iorgu Vasiliu

Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan

Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan

Ileana - soția lui Calistrat Bogza

Gafița - soția lui Ilie Cuțui

Scriere și publicare

Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea. Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a
scrie romanul Baltagul.

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile),[13] după o
expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și prin Munții
Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.[14] Scriitorul s-a
inspirat din balada populară „Miorița”,[2][3][4] de unde a preluat tema și conflictul,[13] punând ca motto
următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.[15][16]

Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al
XIX-lea: „Șalga” - de unde a preluat chipul femeii energice, hotărâte să se răzbune pe cei care au prădat-o
- și „Dolca” - de unde a preluat motivul animalului credincios.[5][13]

Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel acea
perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și
păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe care
îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă ca
aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se
plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul
urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”.[17]
Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București, cu prilejul
aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului,[8] fiind primit cu elogii de critica literară a vremii.

Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a scriitorului,
manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii ziarelor Adevărul și
Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în rândurile masoneriei au
determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea forțelor politice de extremă
dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu dușmanii neamului, cărțile sale au fost
arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un
exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură de topor.[18]

Timpul acțiunii

Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice,
vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă
credințele și datinile străvechi.[13] Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii
'20 ai secolului al XX-lea.

Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc a calendarului
gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1 octombrie 1924
(care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința pan-ortodoxă de la
Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923.[19] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat
prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc, potrivit rânduielilor
noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea calendarului și îl obligă pe preot să
țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]

Teme principale

Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă
prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida lui
Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.
[21] Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui drum
presărat cu numeroase piedici.[5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia Română,
intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de auroră, trebue să-
și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei care
au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”.[22]

Tradiționalismul lumii rurale

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după reguli
străvechi și respinge inovațiile modernității.[23] Personajele din Baltagul trăiesc de secole după un ritual
propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de lege și sunt
păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul,
prefectura sau primăria.[1] Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri
milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[4]

Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și autonom,
respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul capitolului X,
descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca
apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de
cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de
oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o
inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de prietinie”.[24] Muntenii par
a face parte dintr-o rasă veche și pură, care cunoaște tainele naturii și misterele umanității.[25]

Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se face
prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat viața
pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de
resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca
dreptatea să triumfe.[2]

Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri și
blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este
bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este
întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.[27]
Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială: țărănimea care nu-
și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu. Credincioasă, dar și
superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei este mort și este dusă de instinct la locul uciderii lui.
Autorul descrie un ansamblu de credințe, superstiții și obiceiuri populare care guvernează viața
oamenilor din mediul rural.[22]

Investigarea unui caz de crimă

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se investighează un
caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii.[28] Punctul de
plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi
confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai
multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).

Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități
contemporane.[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă
antropologică.[4] Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care intuiția
feminină joacă un rol foarte important,[25] semănând cu o „vânătoare”.[29]

Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge
cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea.[30] Vitoria nu-l contrazice pe omul
legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce
mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri.[31]

George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.[4]
Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[4][32]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta,

omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici au
văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului
român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare
antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru
izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei.[16][33]

Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru propria
viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.[32] Vitoria Lipan
nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de eroi legendari
români.[4] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și
printr-o voință de neclintit.[32] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost
comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că
prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[5]

Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată de
Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic de
înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin
îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice Antigona,
ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar fi drept.
[34]

Stil literar

Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu folosește
o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale.[35]

Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând cu
exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci
povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul
își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și
dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”.[36]

Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de
elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care uneori
imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc armonia
textului, imagini acustice etc.[37]
Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan are
impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și pedepsirea
ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice.[38]

Aprecieri critice

Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu. Criticul Ov.
S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și, fără nici o
îndoială, ale literaturii mondiale”,[2] în timp ce Izabela Sadoveanu îl considera „un poem epic de o
desăvârșire, o sobrietate și o simplicitate antică”.[29] Acest roman sadovenian are o valoare literară
evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”.[4] În
opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într'o lumină de baladă
stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și etice”.[39][40]

Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând o
creație literară în care suprapune realitatea pe un mit.[3] Romanul reconstituie o lume arhaică, cu acțiuni
neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului.[41] Povestea
prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la baza sa
și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța acestor
întâmplări în mijlocul naturii singuratice.[34] „Căci așa cum balada populară a ridicat un incident
sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat
balada într-un poem de atitudine și de largi perspective, expresie armonioasă a geniului său liric și
narativ”, scria Perpessicius.[42]

Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care concentrează
toate darurile de rapsod ale scriitorului”.[14] În opinia sa, Baltagul semnifică o biruință a valorilor
țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc.[43] Cu toate acestea, cadrul de viață
nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări care nu contravin valorilor
ancestrale ale comunității.

„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile, credințele,
folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a poporului român, un
excepțional poem al naturii”, sintetiza aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.[44]

Traduceri
Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura Albert
Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea a fost editată apoi cu
titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la München în 1958 și 1961, la Berlin în
1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963, 1967 și 1969), cehă (Tři jezdci, Melantrich, Praga, 1938;
traducere de Marie Karásková-Kojecká;[45][46][47] Čakan, în vol. Čakan. Po řece připlul mlýn. Mitrea
Cocor, SNKLHU, Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie Karásková-Kojecká), slovacă (Horalka,
Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen
kirja, Helsinki, 1944; traducere de Hilkka Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La
scure: romanzi, A. Mondadori, Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere
ulterioară a fost realizată de Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La scure; La gente
delle capanne, apărut la Edizioni Avanti! din Milano în 1963; o altă traducere a fost realizată de Marco
Cugno și publicată în 2015 de Casa editrice Atmosphere Libri din Roma),[48] maghiară (A balta,
Székesfűváros Irodalmi Intézete, Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au fost
realizate de György Jánosházy și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi de László
Lőrinczi și publicată la București în 1960 și 1967), bulgară (Брадва, Narodna Kultura, Sofia, 1948;
traducere de Janka Miteva; o altă traducere a fost realizată de Ghergana Stratieva și publicată în 1973,
sub titlul Секирата, de editura Narodna kultura din Sofia), engleză (The Hatchet, The Book Publishing
House, București, 1955; traducere de Eugenia Farca; reeditată la Londra în 1965 și la New York în 1991),
franceză (Le hachereau, Editions Le Livre, București, 1955; traducere de Al. Duilio Zamfiresco, reeditată în
1963 la București și în 1965 la Paris; o altă traducere a fost realizată de Profira Sadoveanu și publicată în
1973 de Editura Minerva din București), suedeză (Yxan, Rabén & Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de
Ingegerd Granlund), poloneză (Zaginiony, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960; traducere de
Rajmund Florans), portugheză (A machadinha, Edicão Livra do Brasil, Lisabona, 1962; traducere de
Alexandre Cabral), greacă (To peleki, Difros, Atena, 1962; traducere de Doin. Hrysanthakopulu), daneză
(Øksen, Skrifola, Copenhaga, 1963; traducere de Per Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte,
Buenos-Aires, 1964; traducere de María Teresa León; o altă traducere a fost realizată de Marisa Filinich și
publicată în 1981 de Editura Minerva din București), sârbă (Osveta, Nolit, Belgrad, 1964; traducere de
Aurel Gavrilov), slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova družba, Ljubljana, 1966; traducere de J.K.), rusă
(Чекан, Izvestija, Moscova, 1983; traducere de Mihail Fridman) și norvegiană (Øksa, Gyldendal, Oslo,
1997; traducere de Steinar Lone).[49]

Adaptări

Ecranizare

Articol principal: Baltagul (film).

Prima intenție de ecranizare a romanului Baltagul i-a aparținut regizorului Liviu Ciulei. Scenaristul italian
Sergio Amidei i-ar fi propus cineastului român să-i ofere rolul principal actriței italiene Anna Magnani.
[50][51][52] Scenariul lui Amidei se îndepărta însă de epica sadoveniană,[53] iar personajul Nechifor
Lipan urma să se schimbe caracterologic de trei ori în timpul filmului.[51][54] Ecranizarea romanului a
fost proiectată apoi de Victor Iliu (1964), Liviu Ciulei (1966) și Lucian Pintilie (1968), fiind încredințată în
cele din urmă lui Mircea Mureșan.[55][56]

Filmul Baltagul a fost realizat ca o coproducție româno–italiană,[57] fiind filmat în perioada 28 februarie -
19 iunie 1969 la Sucevița, Roșu, Rarău și Buftea și având o durată de 103 minute. Personajele Vitoria
Lipan și Calistrat Bogza au fost interpretate de actorii străini Margarita Lozano și Folco Lulli (dublați în film
de Eugenia Bosânceanu și Nucu Păunescu). Printre actorii români care au figurat în distribuție se află:
Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Florin Scărlătescu (subprefectul), Sandu Sticlaru (părintele Dănilă), Paul
Misai (Gheorghiță), Sidonia Manolache (Minodora) și Nunuța Hodoș (baba Maranda).[58] Filmul a fost
prezentat în septembrie 1969 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, având premiera absolută la
15 octombrie 1969, la Film Forum de la Brno,[57] și cea românească la 27 octombrie 1969, la București.
[59]

Criticii de film au evidențiat calitățile filmului (acuratețea imaginii și, parțial, interpretarea), precizând
însă că Baltagul are „unele carențe de fond, de dramaturgie cinematografică și de înțelegere a structurii
filozofice a romanului, mai exact a subtilităților lui filozofice și tipologice”, după cum scria Ștefan Oprea în
volumul Diorame cinematografice (1983).[7] Criticul Tudor Caranfil confirma opinia referitoare la lipsurile
de structură dramaturgică și de relief psihologic a filmului, afirmând că ecranizarea lui Mircea Mureșan
este „lipsită de afinitate sadoveniană”, fiind dominată parțial de „un delir vizual, într-un decupaj dezlânat
de ambiție calofilă în care palpitul febril al camerei e neglijent montat”, în timp ce distribuția este strict
decorativă.[56] În opinia criticilor, cineastul insistă pe aspectele folclorice și pe valorificarea pitorescului
plaiurilor moldave, îndepărtându-se de viziunea mitologică a operei sadoveniene.[7]

Interpretarea Margaritei Lozano a fost, în general, apreciată de majoritatea criticilor, care au evidențiat
înțelegerea personajului și trăirea sinceră a unui rol dificil, de o mare profunzime,[60] conferindu-i
Vitoriei „tragismul și demnitatea eroinelor antice, sensibilitatea și inteligența nativă a țărancei noastre”.
[61]

Teatru radiofonic

Romanul a fost dramatizat de Sandu Marian, Alexandru Bibescu și Constantin Moruzan pentru Teatrul
Național Radiofonic. Există două spectacole de teatru radiofonic în regia artistică a lui Constantin
Moruzan. Primul dintre ele a avut premiera la 15 septembrie 1963 și a avut următoarea distribuție: Lica
Gheorghiu (Vitoria Lipan),[62] Tatiana Iekel, Sandu Sticlaru, Ion Cosma, Sandina Stan, Costache Antoniu,
Eliza Petrăchescu, Dumitru Furdui, Niky Atanasiu, Ion Manu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Colea Răutu, Carol
Kron, Constantin Guriță, Ina Otilia Ghiulea, Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Ana Barcan, Mihai
Mereuță, Emanoil Petruț, Draga Olteanu, Silvia Dumitrescu-Timică ș.a.
Cel de-al doilea spectacol a avut premiera la 22 iulie 1974 și o durată de 97 de minute, cu următoarea
distribuție: Irina Răchițeanu Șirianu (Vitoria Lipan), Mariana Cercel (Minodora), Nicolae Botez Luchian
(Dănilă), Ștefan Mihăilescu-Brăila (negustorul), George Demetru (prefectul), Cornel Coman (Vasiliu),
Tatiana Iekel (Maria), Ion Henter (Calistrat Bogza), Mihai Mereuță (Cuțui), Ion Manta (dl. Toma), Elena
Bog Amaria (o femeie), Ioana Ciomârtan, Jean Reder ș.a. Echipa tehnică a fost alcătuită din Constantin
Botez (regia de studio), Romeo Chelaru (regia muzicală) și Ion Mihăilescu (regia tehnică).

Note

^ a b Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, București, 1972, p. 204.

^ a b c d e Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, București, 1972, p. 205.

^ a b c d Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), Editura Librăriei Socec &
Co., București, 1937, pp. 196-197.

^ a b c d e f g h George Călinescu, „M. Sadoveanu”, în Istoria literaturii române de la origini până în

prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1941, pp. 559-560.

^ a b c d e Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura
Minerva, București, 1971.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 121-122.

^ a b c Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române,
București, 2000, p. 199.

^ a b c Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul XXIII, nr. 1,
ianuarie 1931, p. 82.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 25.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 70.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 24.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 29.

^ a b c d e Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la

facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 194.

^ a b Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987,
p. 5.

^ Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p.
12.

^ a b Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p.
319.

^ „Note” la vol. Opere, X, p. 672; citat reprodus în Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu,
Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 5.

^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva,
București, 1972, p. 198.

^ Pr. Cezar Țăbârnă, „Istoria creștinismului (MCCXXIII): Cultul și viața religioasă în Biserica Ortodoxă în
secolele XIX-XX (XII)”, în Ziarul Lumina, anul V, 20 martie 2009.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 88.

^ Fănuș Băileșteanu (ed.), Mihail Sadoveanu interpretat de..., ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura
Eminescu, București, 1977, p. 343.

^ a b D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 1942, p.
421.

^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 318.

^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 86.

^ a b Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul XXIII, nr. 1,
ianuarie 1931, p. 83.

^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la facultate,
Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 196.

^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva,
București, 1972, p. 209.

^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la facultate,
Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 195.

^ a b Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul XXIII, nr. 1,
ianuarie 1931, p. 84.

^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 316.

^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la facultate,
Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 197.
^ a b c Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, București, 1966, pp. 67-68.

^ Aurel Martin, „Baltagul”, în Gazeta literară, anul XII, nr. 44 (607), 28 octombrie 1965, pp. 6-7.

^ a b Perpessicius, „Mihail Sadoveanu; Baltagul, roman, Editura „Cartea românească””, în Mențiuni

critice, vol. III, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936, pp. 366-370.

^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul VI, nr. 10,
1 octombrie 1939, p. 214.

^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 320.

^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul VI, nr. 10,
1 octombrie 1939, pp. 215-217.

^ Alexandru Philippide, „Anul literar”, în Adevărul literar și artistic, anul X, nr. 526, 4 ianuarie 1931.

^ Fănuș Băileșteanu (ed.), Mihail Sadoveanu interpretat de..., ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura
Eminescu, București, 1977, p. 86.

^ Pompiliu Constantinescu, „Epica 1930-1940”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul VII, nr. 6, 1
iunie 1940, pp. 769-770.

^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 315.

^ Perpessicius, „Lirism și narațiune în opera lui Mihail Sadoveanu”, în vol. Mențiuni critice, Editura Litera
Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 267.

^ Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 8.

^ Ion Dodu Bălan, „O operă dăruită eternității”, în Scînteia, anul XXVIII, 3 noiembrie 1970.

^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul VI, nr. 10,
1 octombrie 1939, p. 213.

^ Libuše Valentová, „Meridiane: corespondență din Praga de Libuše Valentová - Traducerile din română
în cehă înainte de 1989”, în România literară, anul XLVIII, nr. 21, 20-26 mai 2016.

^ Traducerea poartă titlul Tři jezdci (Trei călăreți), ales de editor pentru că suna mai atrăgător pentru
publicul ceh. Traducătoarea Marie Karásková-Kojecká (1904-1976) tradusese anterior în limba română
scrieri de Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților, 1928; Ion, 1929), Cezar Petrescu (Calea Victoriei, 1930),
Carol Ardeleanu (Diplomatul, actrița și tăbăcarul, 1931) și Caton Theodorian (Greșala lui Dumnezeu,
1937). Tălmăcirea Mariei Kojecká a fost lăudată de slavistul Traian Ionescu-Nișcov într-un studiu
amănunțit publicat în octombrie 1939 în Revista Fundațiilor Regale, în ciuda observațiilor că unele
exprimări au fost redate în forme verbale corecte, lipsite de frumusețea poetică a textului original. Vezi
informațiile oferite de Traian Ionescu-Nișcov și Libuše Valentová în lucrările citate mai sus.
^ „"La scure" (titlul original: "Baltagul")”, Institutul Cultural Român, 12 octombrie 2018, accesat în 19
octombrie 2020

^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură
română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 278-306. ISBN 978-973-
88947-7-8.

^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București,
2000, p. 184.

^ a b Mircea Alexandrescu, Liviu Ciulei, Editura Meridiane, București, 1996, p. 32.

^ Marian Țugui, „Vedere prin ochiul spânzurătorii”, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coord.),
Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici, Editura
Polirom, Iași, 2010, p. 36.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 108.

^ ***, „Facerea unui film e o confesiune”, discuție între Radu Gabrea și Liviu Ciulei, în revista Cinema,
anul XII, 1971, nr. 1.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 116.

^ a b Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme, Editura Litera, București, 2008, p. 80.

^ a b Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 17.

^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București,
2000, p. 200.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 122.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 119.

^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 121.

^ Constantin Moruzan, 9AM News, 17 septembrie 2007, accesat la 4 octombrie 2016.

Bibliografie

Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva,
București, 1971.

George Călinescu, „Baltagul”, în Adevărul literar și artistic, anul XVIII, nr. 873, 1937, reprodus în vol.
Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.

Paul Georgescu, „Baltagul”, în Însemnări critice, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București,
1957.
Cezar Ivănescu, „Baltagul și frumusețea lumii”, în Luceafărul, anul XVIII, nr. 45, 1975.

Aurel Martin, „Ethosul sadovenian: «Baltagul»”, în vol. Metonimii, Ed. „Eminescu”, București, 1971.

Perpessicius, „M. Sadoveanu, «Baltagul»”, în Mențiuni critice, vol. III, Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, București, 1936.

Cornel Regman, „«Baltagul» în cadrul creației sadoveniene”, în Confluențe literare, Editura pentru
Literatură, București, 1966.

Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, pp. 5-
19.

Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul XXIII, nr. 1, ianuarie
1931, pp. 82-84.

C. Stănescu, „Baltagul”, în Scînteia tineretului, anul XXII, nr. 5299, 1966 (împreună cu Mihai Ungheanu).

Mihai Ungheanu, „Sadoveniana. Preludiul «Baltagului»”, în Luceafărul, anul XVIII, nr. 43, 1975.

D. N. Zaharia, „«Miorița» și «Baltagul»”, în Convorbiri literare, anul IX (LXXXVI), nr. 2, 1976.

Vezi și

UNESCO Collection of Representative Works

[ascunde]

v•d•m

Mihail Sadoveanu (1880-1961)

Romane

Șoimii (1904) Neamul Șoimăreștilor (1915) Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) Baltagul
(1930) Depărtări (1931) Măria Sa, puiul pădurii (1930) Nunta domniței Ruxandra (1932) Creanga de aur
(1933) Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) Nopțile de Sânziene (1934) Frații Jderi Ucenicia lui Ionuț
(1935) Izvorul Alb (1936) Oamenii Măriei-Sale (1942) Divanul persian (1940) Nada Florilor (1950) Nicoară
Potcoavă (1952)

Mihail Sadoveanu1.jpg

Nuvele

Floare ofilită (1905) Însemnările lui Neculai Manea (1906) Bordeenii (1912)

Povestiri sdfghjkolpàç_uèytfcvbnjuytgbhuyhnjuhygtbhuytghjuytghyuè-('"é"'(-è_çà)àç_è-('"é'(-è_ç
Țara de dincolo de negură (1926) Hanu-Ancuței (1928) Împărăția apelor (1928)

Ecranizări

Mitrea Cocor (1952) Neamul Șoimăreștilor (1965) Baltagul (1969) Frații Jderi (1974) Ștefan cel Mare -
Vaslui 1475 (1975) Vacanță tragică (1979) Dumbrava minunată (1980) Ochi de urs (1983) Noiembrie,
ultimul bal (1989)

Vezi și

Literatură proletcultistă Romanul istoric sadovenian Casa memorială din Fălticeni Casa memorială din Iași

Categorii: Romane din 1930Romane de Mihail Sadoveanu