Meniul principal













Căutare
Creare cont
 Autentificare
Unelte personale



Photograph your local culture, help Wikipedia and win!

Cuprins
ascunde

Început


Rezumat


Structură


Personaje


Scriere și publicare


 Timpul acțiunii


Teme principale
Toggle Teme principale subsection
o
Tradiționalismul lumii rurale

o
Investigarea unui caz de crimă

o
Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții


Stil literar


Aprecieri critice


Traduceri


Adaptări
Toggle Adaptări subsection
o
Ecranizare

o
Teatru radiofonic


Note


Bibliografie


Vezi și

Baltagul (roman)

4 limbi
 Articol
  Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric
Unelte
















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la romanul lui Mihail Sadoveanu. Pentru alte sensuri,
vedeți Baltagul.
Baltagul

Coperta ediției a II-a a romanului, publicată în 1941

 Informații generale

Autor Mihail Sadoveanu

Gen roman social

Ediția originală

Titlu original Baltagul

Limba română

Editură Editura Cartea

Românească din București

Țara primei
Regatul României
apariții

Data primei
noiembrie 1930
apariții

Format original Tipăritură

Modifică date / text

Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară
în volum în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București.
Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan,
pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe
cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]
Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din
care a preluat simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența
femeii care pornește în căutarea ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două
balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga”
– din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în căutarea unei
cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o – și „Dolca” –
de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[5]
Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă
aspecte ale firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă și
înmormântare. Datele din roman sunt un prilej pentru autor de a zugrăvi atmosfera
epocii și tradițiile populare românești.
Romanul a fost ecranizat într-un film omonim, regizat de Mircea Mureșan după un
scenariu propriu.[6] Premiera oficială a filmului a avut loc în octombrie 1969.[7]
Rezumat
Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a

cumpăra niște oi de la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la
casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria,
începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de acasă, în ultimii
douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la
popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe
balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile
ciobanilor și de unde trebuia apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță.
Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor
traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a
murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale

„Drumului Talienilor”
După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se
roage Maicii Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că
Nechifor se va întoarce până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma
sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana
făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează
la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului
afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost jefuit și ucis, confirmând temerile
Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor
douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag
pentru a se apăra de răufăcători.[8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei
de 10 martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la
Dorna. Ei urmează cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de
David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a
trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, unde află din registrele
de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către
doi gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea
pârâului Neagra Șarului către popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar
cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.
 Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află
Crucea Talienilor
Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând
prin Șaru Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul
Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în
satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui,
Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat
Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima
vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la
primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au
despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre casa lui. După
ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha că vânzarea
oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără
semnarea vreunui document doveditor.
Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între
Suha și Sabasa și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui
gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează
râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul
mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una
violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care
continuă să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.
Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui
Lipan, invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe
Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce
Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe
toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește
pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie
Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura
câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.
Structură
Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.
Personaje
 Nechifor Lipan — oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la
vârsta de patru ani, fiindu-i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca
 parte a unui ritual vrăjitoresc.[9] Provine dintr-o familie de oieri[10] și este
proprietar al mai multor turme de oi.
 Vitoria Lipan — soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci
au murit de pojar sau de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă
și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan — fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat
al tatălui său.
 Minodora Lipan — fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C.
Topor (feciorul dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț).
Este trimisă la mănăstirea Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș — preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu
preoteasa Aglaia și are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și
documentele oficiale și le scrie jalbe și scrisori.
 baba Maranda — vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului,
lângă cimitir.
 Iordan — crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea — argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă,
scund și cu ochii șterși”,[12] iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa — bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu
oile la pășunat în bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion — starețul mănăstirii Bistrița
 David — negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă
și han la Călugăreni; el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o
însoțește o perioadă de drum.
 Donea — hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez — subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau — organizatori de jocuri de noroc ilegale,
originari din Galați. Au fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop — fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi
invită la masă pe Vitoria și pe Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma — hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se
oprește Vitoria pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu — hangiul de la Suha
 Maria — soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza — muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri,
ucigașul lui Nechifor Lipan
 Ilie Cuțui — muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui
Nechifor Lipan
 Ileana — soția lui Calistrat Bogza
 Gafița — soția lui Ilie Cuțui
Scriere și publicare
 Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea.
Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a scrie romanul Baltagul.
Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece
zile),[13] după o expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a
lungul pârâului Neagra și prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și
personajele Nechifor și Vitoria Lipan.[14] Scriitorul s-a inspirat din balada populară
„Miorița”,[2][3][4] de unde a preluat tema și conflictul,[13] punând ca motto următoarele două
versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.[15][16]
Sadoveanu s-a inspirat, de asemenea, în scrierea romanului din alte două balade
populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” – de
unde a preluat chipul femeii energice, hotărâte să se răzbune pe cei care au prădat-o –
și „Dolca” – de unde a preluat motivul animalului credincios.[5][13]
Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își
rememora astfel acea perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde
furtuna năvalnic într-o clipită munți și păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul
de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe care îl cântărise de atâtea ori în
palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă ca aceea. Și,
așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să
se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede
bine că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”. [17]
Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea
Românească din București, cu prilejul aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului,
[8]
fiind primit cu elogii de critica literară a vremii.
Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării
democratice a scriitorului, manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în
1936 a conducerii ziarelor Adevărul și Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a
scriitorului și prezența sa în rândurile masoneriei au determinat o campanie de
amenințări și insulte la adresa sa din partea forțelor politice de extremă dreaptă.
Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu dușmanii neamului, cărțile sale
au fost arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de tip autodafé, iar scriitorului i s-
a trimis acasă un exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură de topor.[18]
Timpul acțiunii
Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile
calendaristice, vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru
orice epocă în care se respectă credințele și datinile străvechi.[13] Există totuși unele
repere temporale care încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al XX-lea.
Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul
bisericesc a calendarului gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă
Română începând cu data de 1 octombrie 1924 (care a devenit astfel 14 octombrie), ca
urmare a discuțiilor purtate la conferința panortodoxă de la Constantinopol din 10 mai –
8 iunie 1923.[19] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat prin
satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc,
potrivit rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea
calendarului și îl obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]
Teme principale
Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi
comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale
cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau
cu expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.[21] Personajul principal este stăpânit
de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase
piedici.[5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție
în Academia Română, intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu
fața în lumina nouă de auroră, trebue să-și plece urechea spre trecut și spre popor...
N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei care au avut în vedere
elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”.[22]
Tradiționalismul lumii rurale

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-

lea.
Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care
viețuiește după reguli străvechi și respinge inovațiile modernității.[23] Personajele
din Baltagul trăiesc de secole după un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se
după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de lege și sunt păzite cu strășnicie pentru
că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul, prefectura sau
primăria.[1] Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri
milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[4]
Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic
și autonom, respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la
începutul capitolului X, descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște
făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n
ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcându-le dragostea și
beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la
câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața soarelui
c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de
prietinie”.[24] Muntenii par a face parte dintr-o rasă veche și pură, care cunoaște tainele
naturii și misterele umanității.[25]
Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea
echilibrului se face prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin
pedepsirea celor care au tulburat viața pașnică a comunității. Spre deosebire
de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de resemnare în fața morții și
de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca dreptatea să
triumfe.[2]
Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu
sunt ospitalieri și blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească
prețuită în aceste locuri este bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le
pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.
[27]

Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială:
țărănimea care nu-și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la
Dumnezeu. Credincioasă, dar și superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei
este mort și este dusă de instinct la locul uciderii lui. Autorul descrie un ansamblu
de credințe, superstiții și obiceiuri populare care guvernează viața oamenilor din mediul
rural.[22]
Investigarea unui caz de crimă
Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se
investighează un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și
pedepsindu-se făptuitorii.[28] Punctul de plecare al romanului îl constituie crima din
balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi confrați, unul ungurean și
altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai
multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).
Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei
realități contemporane.[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură
epică și o intrigă antropologică.[4] Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan
conceput de ea, în care intuiția feminină joacă un rol foarte important,[25] semănând cu o
„vânătoare”.[29]
Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea
care împinge cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea.[30] Vitoria
nu-l contrazice pe omul legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei,
spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași,
ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri.[31]
George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă,
cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a
făcut dă drumul răzbunarii”.[4] Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din
drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[4][32]
Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții
Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de
împăcare cu soarta, omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului
care i se hărăzește. Unii critici au văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie
cristalizată a blândeții ancestrale a poporului român, un defetism nejustificat și
inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare antipatriotică, prezentând
cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru izbânda
dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei.[16][33]
Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă
pentru propria viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu
obțin dreptate.[32] Vitoria Lipan nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un
exponent al unei spețe de eroi legendari români.[4] Ea provine din „categoria oamenilor
tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și printr-o voință de neclintit.
[32]
Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost comparată
de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că
prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[5]
Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost
asemănată de Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin
organizarea unui ritual simbolic de înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a
determinat condamnarea ei la moarte prin îngropare de vie. Tenacitatea morală a
Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice Antigona, ambele personaje
neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar fi drept.[34]
Stil literar
Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice.
Sadoveanu folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și
nuanțe originale.[35]
Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter
oral, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion
Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales
solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe
melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu
detașare, pe un portativ imaginar”.[36]
Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-
o serie de elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare,
cadența cuvintelor care uneori imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului,
gerunziului și participiului care sporesc armonia textului, imagini acustice etc.[37]
Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria
Lipan are impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în
găsirea și pedepsirea ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor
antice.[38]
Aprecieri critice
Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail
Sadoveanu. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor
capitale ale literaturii noastre și, fără nici o îndoială, ale literaturii mondiale”, [2] în timp
ce Izabela Sadoveanu îl considera „un poem epic de o desăvârșire, o sobrietate și o
simplicitate antică”.[29] Acest roman sadovenian are o valoare literară evidențiată, potrivit
lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”.[4] În opinia
lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într'o lumină de
baladă stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și etice”.[39][40]
Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod
desăvârșit, realizând o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit.[3] Romanul
reconstituie o lume arhaică, cu acțiuni neschimbate timp de milenii precum
transhumanța periodică potrivit anotimpului.[41] Povestea prezentată în Baltagul are un
accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la baza sa și a
măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța
acestor întâmplări în mijlocul naturii singuratice.[34] „Căci așa cum balada populară a
ridicat un incident sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel
Mihail Sadoveanu a transfigurat balada într-un poem de atitudine și de largi perspective,
expresie armonioasă a geniului său liric și narativ”, scria Perpessicius.[42]
Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care
concentrează toate darurile de rapsod ale scriitorului”.[14] În opinia sa, Baltagul semnifică
o biruință a valorilor țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc.
[43]
Cu toate acestea, cadrul de viață nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci
asimilează acele modificări care nu contravin valorilor ancestrale ale comunității.
„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu
îndeletnicirile, credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un
fragment de epopee a poporului român, un excepțional poem al naturii”, rezuma aceste
opinii criticul Ion Dodu Bălan.[44]
Traduceri
Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura
Albert Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea
a fost editată apoi cu titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la
München în 1958 și 1961, la Berlin în 1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963,
1967 și 1969), cehă (Tři jezdci, Melantrich, Praga, 1938; traducere de Marie Karásková-
Kojecká;[45][46][47] Čakan, în vol. Čakan. Po řece připlul mlýn. Mitrea Cocor, SNKLHU,
Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie Karásková-
Kojecká), slovacă (Horalka, Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka
Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen kirja, Helsinki, 1944; traducere de
Hilkka Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La scure: romanzi,
A. Mondadori, Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere
ulterioară a fost realizată de Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La
scure; La gente delle capanne, apărut la Edizioni Avanti! din Milano în 1963; o altă
traducere a fost realizată de Marco Cugno și publicată în 2015 de Casa editrice
Atmosphere Libri din Roma),[48] maghiară (A balta, Székesfűváros Irodalmi Intézete,
Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au fost realizate de György
Jánosházy și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi de László
Lőrinczi și publicată la București în 1960 și 1967), bulgară (Брадва, Narodna Kultura,
Sofia, 1948; traducere de Janka Miteva; o altă traducere a fost realizată de Ghergana
Stratieva și publicată în 1973, sub titlul Секирата, de editura Narodna kultura din
Sofia), engleză (The Hatchet, The Book Publishing House, București, 1955; traducere
de Eugenia Farca; reeditată la Londra în 1965 și la New York în 1991), franceză (Le
hachereau, Editions Le Livre, București, 1955; traducere de Al. Duilio Zamfiresco,
reeditată în 1963 la București și în 1965 la Paris; o altă traducere a fost realizată
de Profira Sadoveanu și publicată în 1973 de Editura Minerva din
București), suedeză (Yxan, Rabén & Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de Ingegerd
Granlund), poloneză (Zaginiony, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960;
traducere de Rajmund Florans), portugheză (A machadinha, Edicão Livra do Brasil,
Lisabona, 1962; traducere de Alexandre Cabral), greacă (To peleki, Difros, Atena,
1962; traducere de Doin. Hrysanthakopulu), daneză (Øksen, Skrifola, Copenhaga,
1963; traducere de Per Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos Aires,
1964; traducere de María Teresa León; o altă traducere a fost realizată de Marisa
Filinich și publicată în 1981 de Editura Minerva din București), sârbă (Osveta, Nolit,
Belgrad, 1964; traducere de Aurel Gavrilov), slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova
družba, Ljubljana, 1966; traducere de J.K.), rusă (Чекан, Izvestija, Moscova, 1983;
traducere de Mihail Fridman) și norvegiană (Øksa, Gyldendal, Oslo, 1997; traducere
de Steinar Lone).[49]
Adaptări
Ecranizare
Articol principal: Baltagul (film).
Prima intenție de ecranizare a romanului Baltagul i-a aparținut regizorului Liviu Ciulei.
Scenaristul italian Sergio Amidei i-ar fi propus cineastului român să-i ofere rolul principal
actriței italiene Anna Magnani.[50][51][52] Scenariul lui Amidei se îndepărta însă de epica
sadoveniană,[53] iar personajul Nechifor Lipan urma să se schimbe caracterologic de trei
ori în timpul filmului.[51][54] Ecranizarea romanului a fost proiectată apoi de Victor
Iliu (1964), Liviu Ciulei (1966) și Lucian Pintilie (1968), fiind încredințată în cele din urmă
lui Mircea Mureșan.[55][56]
Filmul Baltagul a fost realizat ca o coproducție româno–italiană,[57] fiind filmat în
perioada 28 februarie – 19 iunie 1969 la Sucevița, Roșu, Rarău și Buftea și având o
durată de 103 minute. Personajele Vitoria Lipan și Calistrat Bogza au fost interpretate
de actorii străini Margarita Lozano și Folco Lulli (dublați în film de Eugenia
Bosânceanu și Nucu Păunescu). Printre actorii români care au figurat în distribuție se
află: Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Florin Scărlătescu (subprefectul), Sandu
Sticlaru (părintele Dănilă), Paul Misai (Gheorghiță), Sidonia Manolache (Minodora)
și Nunuța Hodoș (baba Maranda).[58] Filmul a fost prezentat în septembrie 1969
la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, având premiera absolută la 15
octombrie 1969, la Film Forum de la Brno,[57] și cea românească la 27 octombrie 1969,
la București.[59]
Criticii de film au evidențiat calitățile filmului (acuratețea imaginii și, parțial,
interpretarea), precizând însă că Baltagul are „unele carențe de fond, de dramaturgie
cinematografică și de înțelegere a structurii filozofice a romanului, mai exact a
subtilităților lui filozofice și tipologice”, după cum scria Ștefan Oprea în volumul Diorame
cinematografice (1983).[7] Criticul Tudor Caranfil confirma opinia referitoare la lipsurile
de structură dramaturgică și de relief psihologic a filmului, afirmând că ecranizarea lui
Mircea Mureșan este „lipsită de afinitate sadoveniană”, fiind dominată parțial de „un
delir vizual, într-un decupaj dezlânat de ambiție calofilă în care palpitul febril al camerei
e neglijent montat”, în timp ce distribuția este strict decorativă.[56] În opinia criticilor,
cineastul insistă pe aspectele folclorice și pe valorificarea pitorescului plaiurilor
moldave, îndepărtându-se de viziunea mitologică a operei sadoveniene.[7]
Interpretarea Margaritei Lozano a fost, în general, apreciată de majoritatea criticilor,
care au evidențiat înțelegerea personajului și trăirea sinceră a unui rol dificil, de o mare
profunzime,[60] conferindu-i Vitoriei „tragismul și demnitatea eroinelor antice,
sensibilitatea și inteligența nativă a țărancei noastre”.[61]
Teatru radiofonic
Romanul a fost dramatizat de Sandu Marian, Alexandru Bibescu și Constantin Moruzan
pentru Teatrul Național Radiofonic. Există două spectacole de teatru radiofonic în regia
artistică a lui Constantin Moruzan. Primul dintre ele a avut premiera la 15 septembrie
1963 și a avut următoarea distribuție: Lica Gheorghiu (Vitoria Lipan),[62] Tatiana
Iekel, Sandu Sticlaru, Ion Cosma, Sandina Stan, Costache Antoniu, Eliza
Petrăchescu, Dumitru Furdui, Niky Atanasiu, Ion Manu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Colea
Răutu, Carol Kron, Constantin Guriță, Ina Otilia Ghiulea, Alexandru Giugaru, George
Calboreanu, Ana Barcan, Mihai Mereuță, Emanoil Petruț, Draga Olteanu, Silvia
Dumitrescu-Timică ș.a.
Cel de-al doilea spectacol a avut premiera la 22 iulie 1974 și o durată de 97 de minute,
cu următoarea distribuție: Irina Răchițeanu Șirianu (Vitoria Lipan), Mariana
Cercel (Minodora), Nicolae Botez Luchian (Dănilă), Ștefan Mihăilescu-
Brăila (negustorul), George Demetru (prefectul), Cornel Coman (Vasiliu), Tatiana
Iekel (Maria), Ion Henter (Calistrat Bogza), Mihai Mereuță (Cuțui), Ion Manta (dl.
Toma), Elena Bog Amaria (o femeie), Ioana Ciomârtan, Jean Reder ș.a. Echipa tehnică
a fost alcătuită din Constantin Botez (regia de studio), Romeo Chelaru (regia muzicală)
și Ion Mihăilescu (regia tehnică).
Note
1. ^ a b Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I,
Editura Minerva, București, 1972, p. 204.
2. ^ a b c d e Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I,
Editura Minerva, București, 1972, p. 205.
3. ^ a b c d Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900–1937), Editura
Librăriei Socec & Co., București, 1937, pp. 196-197.
4. ^ a b c d e f g h George Călinescu, „M. Sadoveanu”, în Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1941, pp. 559–560.
5. ^ a b c d e Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul,
Editura Minerva, București, 1971.
6. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp.
121–122.
7. ^ a b c Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897–2000), Editura Fundației Culturale
Române, București, 2000, p. 199.
8. ^ a b c Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul
XXIII, nr. 1, ianuarie 1931, p. 82.
9. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 25.
10. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 70.
11. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 24.
12. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 29.
13. ^ a b c d e Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea
la facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 194.
14. ^ a b Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă,
București, 1987, p. 5.
15. ^ Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă,
București, 1987, p. 12.
16. ^ a b Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București–Chișinău,
2001, p. 319.
17. ^ „Note” la vol. Opere, X, p. 672; citat reprodus în Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail
Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 5.
18. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, București, 1972, p. 198.
19. ^ Cezar Țăbârnă (pr.), „Istoria creștinismului (MCCXXIII): Cultul și viața religioasă în Biserica
Ortodoxă în secolele XIX–XX (XII)[nefuncțională]”, în Ziarul Lumina, anul V, 20 martie 2009.
20. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 88.
21. ^ Fănuș Băileșteanu (ed.), Mihail Sadoveanu interpretat de..., ediția a 2-a, revăzută și
adăugită, Editura Eminescu, București, 1977, p. 343.
22. ^ a b D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Editura Cartea Românească,
București, 1942, p. 421.
23. ^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București–Chișinău,
2001, p. 318.
24. ^ Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 86.
25. ^ a b Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul
XXIII, nr. 1, ianuarie 1931, p. 83.
26. ^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la
facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 196.
27. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, București, 1972, p. 209.
28. ^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la
facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 195.
29. ^ a b Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească, București, anul
XXIII, nr. 1, ianuarie 1931, p. 84.
30. ^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București–Chișinău,
2001, p. 316.
31. ^ Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la
facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 197.
32. ^ a b c Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, București, 1966, pp. 67–68.
33. ^ Aurel Martin, „Baltagul”, în Gazeta literară, anul XIII, nr. 44 (677), joi 28 octombrie 1965, pp.
6–7.
34. ^ a b Perpessicius, „Mihail Sadoveanu; Baltagul, roman, Editura „Cartea românească””,
în Mențiuni critice, vol. III, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
București, 1936, pp. 366–370.
35. ^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București,
anul VI, nr. 10, 1 octombrie 1939, p. 214.
36. ^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București-Chișinău,
2001, p. 320.
 37. ^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București,
anul VI, nr. 10, 1 octombrie 1939, pp. 215–217.
38. ^ Alexandru Philippide, „Anul literar”, în Adevărul literar și artistic, anul X, nr. 526, 4 ianuarie
1931.
39. ^ Fănuș Băileșteanu (ed.), Mihail Sadoveanu interpretat de..., ediția a 2-a, revăzută și
adăugită, Editura Eminescu, București, 1977, p. 86.
40. ^ Pompiliu Constantinescu, „Epica 1930–1940”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul
VII, nr. 6, 1 iunie 1940, pp. 769–770.
41. ^ Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București–Chișinău,
2001, p. 315.
42. ^ Perpessicius, „Lirism și narațiune în opera lui Mihail Sadoveanu”, în vol. Mențiuni critice,
Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, p. 267.
43. ^ Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă,
București, 1987, p. 8.
44. ^ Ion Dodu Bălan, „La aniversarea lui Mihail Sadoveanu. O operă dăruită eternității”,
în Scînteia, anul XL, nr. 8596, marți 3 noiembrie 1970, p. 4.
45. ^ Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București,
anul VI, nr. 10, 1 octombrie 1939, p. 213.
46. ^ Libuše Valentová, „Meridiane: corespondență din Praga de Libuše Valentová – Traducerile
din română în cehă înainte de 1989”, în România literară, anul XLVIII, nr. 21, 20–26 mai
2016, pp. 26–27. (Arhivat în 1 septembrie 2019, la Wayback Machine.)
47. ^ Traducerea poartă titlul Tři jezdci (Trei călăreți), ales de editor pentru că suna mai atrăgător
pentru publicul ceh. Traducătoarea Marie Karásková-Kojecká (1904–1976) tradusese anterior
în limba română scrieri de Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților, 1928; Ion, 1929), Cezar
Petrescu (Calea Victoriei, 1930), Carol Ardeleanu (Diplomatul, actrița și tăbăcarul, 1931)
și Caton Theodorian (Greșala lui Dumnezeu, 1937). Tălmăcirea Mariei Kojecká a fost lăudată
de slavistul Traian Ionescu-Nișcov într-un studiu amănunțit publicat în octombrie 1939
în Revista Fundațiilor Regale, în ciuda observațiilor că unele exprimări au fost redate în forme
verbale corecte, lipsite de frumusețea poetică a textului original. Vezi informațiile oferite de
Traian Ionescu-Nișcov și Libuše Valentová în lucrările citate mai sus.
48. ^ „"La scure" (titlul original: "Baltagul")”, Institutul Cultural Român, 12 octombrie 2018,
accesat în 19 octombrie 2020
49. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic
de literatură română, vol. 2 (I–Z), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014,
pp. 278–306. ISBN: 978-973-88947-7-8
50. ^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897–2000), Editura Fundației Culturale Române,
București, 2000, p. 184.
51. ^ a b Mircea Alexandrescu, Liviu Ciulei, Editura Meridiane, București, 1996, p. 32.
52. ^ Marian Țugui, „Vedere prin ochiul spânzurătorii”, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu
(coord.), Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de
critici, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 36.
53. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 108.
54. ^ ***, „Facerea unui film e o confesiune”, discuție între Radu Gabrea și Liviu Ciulei, în
revista Cinema, anul XII, 1971, nr. 1.
55. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 116.
56. ^ a b Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme, Editura Litera, București, 2008, p. 80.
57. ^ a b Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 17.
58. ^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897–2000), Editura Fundației Culturale Române,
București, 2000, p. 200.
59. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 122.
60. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 119.
61. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 121.
62. ^ Constantin Moruzan, 9AM News, 17 septembrie 2007, accesat la 4 octombrie 2016.

Bibliografie
  Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail
Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, București, 1971.
 George Călinescu, „Baltagul”, în Adevărul literar și artistic, anul XVIII, nr. 873,
1937, reprodus în vol. Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.
 Paul Georgescu, „Baltagul”, în Însemnări critice, vol. I, Editura de Stat pentru
Literatură și Artă, București, 1957.
 Cezar Ivănescu, „Baltagul și frumusețea lumii”, în Luceafărul, anul XVIII, nr.
45, 1975.
 Aurel Martin, „Ethosul sadovenian: «Baltagul»”, în vol. Metonimii, Ed.
„Eminescu”, București, 1971.
 Perpessicius, „M. Sadoveanu, «Baltagul»”, în Mențiuni critice, vol. III,
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936.
 Cornel Regman, „«Baltagul» în cadrul creației sadoveniene”, în Confluențe
literare, Editura pentru Literatură, București, 1966.
 Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion
Creangă, București, 1987, pp. 5–19.
 Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața Romînească,
București, anul XXIII, nr. 1, ianuarie 1931, pp. 82–84.
 C. Stănescu, „Baltagul”, în Scînteia tineretului, anul XXII, nr. 5299, 1966
(împreună cu Mihai Ungheanu).
 Mihai Ungheanu, „Sadoveniana. Preludiul «Baltagului»”, în Luceafărul, anul
XVIII, nr. 43, 1975.
 D. N. Zaharia, „«Miorița» și «Baltagul»”, în Convorbiri literare, anul IX
(LXXXVI), nr. 2, 1976.
Vezi și
 UNESCO Collection of Representative Works

[ascunde]
v•d•m
Mihail Sadoveanu (1880-1961)
Romane  Șoimii (1904)

 Neamul Șoimăreștilor (1915)

 Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929)

 Baltagul (1930)

 Depărtări (1931)

 Măria Sa, puiul pădurii (1930)

 Nunta domniței Ruxandra (1932)

 Creanga de aur (1933)

  Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)

 Nopțile de Sânziene (1934)

 Frații Jderi
o Ucenicia lui Ionuț (1935)

o Izvorul Alb (1936)

o Oamenii Măriei-Sale (1942)

 Divanul persian (1940)

 Nada Florilor (1950)

 Nicoară Potcoavă (1952)

 Floare ofilită (1905)

Nuvele  Însemnările lui Neculai Manea (1906)

 Bordeenii (1912)

 Țara de dincolo de negură (1926)

Povestiri  Hanu-Ancuței (1928)

 Împărăția apelor (1928)


 Mitrea Cocor (1952)

 Neamul Șoimăreștilor (1965)

 Baltagul (1969)

 Frații Jderi (1974)

Ecranizări  Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)

 Vacanță tragică (1979)

 Dumbrava minunată (1980)

 Ochi de urs (1983)

 Noiembrie, ultimul bal (1989)


 Literatură proletcultistă

 Romanul istoric sadovenian

Vezi și
 Casa memorială din Fălticeni

 Casa memorială din Iași

Categorii:
 Romane din 1930
 Romane de Mihail Sadoveanu
 Romane românești după care s-au făcut filme
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 11 septembrie 2023, ora 14:05.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Cod de conduită

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

 Versiune mobilă

 Comută lățimea limitată a conținutului