Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte despre tema și viziunea despre lume într-un text
narativ aparținând lui Mihail Sadoveanu.

Romanul mitologic, interbelic, „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, este prezentat de G. Călinescu în

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” drept romanul mișcărilor milenare, cu intrigă
antropologică. El se poate constitui într-o replică dată romanului modern, fiind un roman realist.

O trăsătură a realismului este narațiunea este obiectivă, care menține unitatea de timp și de
spațiu în raport cu unitatea de acțiune. Naratorul omniscient urmărește drumul cu structură
labirintică al Vitoriei Lipan și al fiului ei, Gheorghiță, cu scopul de a împlini un act justițiar.

O altă trăsătură a realismului constă în refacerea culoarii locale prin descrieri ample, prin tehnica
detaliului specific. Este prezentată gospodăria tradițională a Vitoriei Lipan, așezată în rosturi trainice.

Tema este de inspirație socială. Un cioban a fost ucis de alți păstori spre a fi prădat de turme. În
căutarea bărbatului, soția pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv.

O secvență narativă care susține tema este incipitul romanului. Vitoria, soția lui Nechifor Lipan,
își așteaptă bărbatul plecat să cumpere oi de la Dorna, care întârzie zile și săptămâni, așa că ea intră
la negre bănuieli, nu atât din cauza întârzierii cât din cauza unui vis, în care bărbatul îi apare cu
spatele către ea, călare și trecând peste o apă neagră. Cercetându-și visul, femeia consideră că soțul
ei este mort și semnele care i s-au arătat, omul întors cu spatele și apa neagră, îi deslușesc
nenorocirea, dar nu-i arată cauzele.

O altă secvență semnificativă este cea în care femeia umblă de la preot la vrăjitoare pentru ca
unul din ei măcar să-i spună ceea ce ea gândește, dar nu poate rosti. Preotul Daniil Milieș o primește
cu multă îngăduință, și o încurajează, spunându-i că soțul ei se va întoarce, dacă nu este oprit cumva
de oamenii legii. Pentru întoarcerea sa cu bine preotul se va ruga într-o slujbă, învoindu-se cu femeia
să-i dea drept plată un berbecuț. La vrăjitoare intră pe furiș, de rușine să nu fie văzută. Pe vrăjitoare
o plătește cu o sticlă de rachiu, urmând ca a doua zi să-i dea și o strachină de brânză. Baba îi dă în
cărți și-i spune că bărbatul e la o femeie cu ochii verzi, unde petrece cu lăutari. Semnele din visul
Vitoriei sunt tălmăcite altfel: bărbatul călare și întors cu spatele înseamnă trădare și ceartă. Pentru a-
l întoarce acasă, baba Maranda crede că poate face o vrajă și să trimită la dușmancă o pasăre care
strigă noaptea și are ochi de om.

Situat în mit și în legendă, romanul are drept relații temporale și spațiale o lume în care timpul
parcă a încremenit. Satul de pe Valea Tarcăului, în care se află Vitoria Lipan are granițe cu veșnicia.
Tradițiile sunt păstrate cu sfințenie de către oameni, iar, când Vitoria observă la fiica sa, Minodora,
cel mai mic semn de emancipare, intervine cu asprime și o amenință că îi va lega o piatră de gât și o
va arunca în apa Tarcăului.
 Conflictele ilustrate în text sunt de natură morală. În conflictul dintre generații, mama luptă să
păstreze valori morale pe care le-au avut cei din familia sa: munca, dragostea, credința în Dumnezeu
și se teme că fiica ei le va pierde dacă se va mărita cu un bărbat nepotrivit, cum ar fi băiatul
dascălului Topor. Fiul Vitoriei, Gheorghiță, este mai aproape de sufletul ei, dar i se pare prea slab
pentru misiunea pe care vrea să i-o încredințeze: să răzbune moartea tatălui, dacă acesta a pierit
ucis. Conflictul dintre femeia simplă, arhaică și lumea în care intră pentru a-și căuta soțul se reflectă
în modul cum comunică cu autoritățile, fără să le spună cine este și ce caută. Preferă să cerceteze
singură și să-și răzbune bărbatul după legea nescrisă a baltagului, care cere moarte pentru moarte.

Intriga antropologică se situează chiar în incipit, la fel ca în tragedii: un soț nu se mai întoarce
acasă, nevasta se neliniștește, apoi pleacă să-l caute.

Acțiunea are un singur plan, drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea bărbatului, de la
Măgura Tarcăului până la Sabasa și la Suha. Este o călătorie inițiatică, cu structură labirintică, la
capătul căreia se produc marile schimbări, după trecerea probelor: găsirea și înmormântarea
bărbatului, pedepsirea răufăcătorilor. La sfârșit, femeia iese din rândul nevestelor și intră în rândul
văduvelor, Gheorghiță trece din rândul flăcăilor, în rândul bărbaților. Pentru această călătorie,
Vitoria s-a pregătit și a ținut post negru douăsprezece vineri în șir, s-a rugat mereu și când s-a
împlinit sorocul, la Sfinții Mucenici, și-a luat băiatul și a plecat, pentru că „mintea ei să ajute și brațul
lui să lucreze”. A luat cu sine un baltag nou, anume pregătit și binecuvăntat de preot, care devine
arma răzbunării. Pe fată a lăsat-o la mănăstire, păzită de maici, pentru a nu se vedea cu băiatul care
o place, gândind că o va mărita mai târziu cu un cioban. La drum face scurte popasuri pe la hanuri,
unde întreabă oamenii dacă n-au văzut trecând pe acolo, în luna noiembrie, un bărbat cu căciulă
brumărie. Numai moș Pricop, potcovarul și-l mai amintește.

În calea ei întâlnește un botez, merge la leuză și la copil și îi cinstește cu rodiu, așa cum se
cuvine, apoi întâlnește o nuntă, face urări frumoase mirilor și bea în cinstea lor pentru a avea noroc.
La sfârșitul călătoriei ea însăși va face o înmormântare soțului ei, semn că a luat sfârșit căutarea și în
mod simbolic s-au parcurs toate treptele destinului: naștere, căsătorie și moarte.

În staul Farcașa îl întâlnește pe subprefectul Anastasie Balmez, care tocmai prinsese niște
răufăcători că umblau prin sate cu jocuri de noroc. Când este întrebată de acesta cine este și ce
caută femeie singură la drum, ea îi răspunde că a plecat de-acasă după niște datornici, ca dovadă că
nu dorește să amestece autoritățile, deși, de formă, trimisese o jalbă către prefect.

La Dorna dă de urma soțului, căci vânzarea oilor este trecută în registrul primăriei, și mai află că
a plecat la drum cu doi oameni, care cumpăraseră oi, spre satul acestora, Doi Meri.

La ieșirea din a treia Dornă, la o crâșmă, află pentru prima oară de la hangiu că pe acolo a trecut
soțul ei, toamna, pe la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a făcut popas, i-a cinstit pe ciobani, a
cumpărat băutură și pentru tovarășii săi, ba chiar a poftit și pe preotul satului să bea cu ei. La Sabasa,
Vitoria află mângâiere și înțelegere la soția hangiului Iorgu Vasiliu, care o ajută cel mai mult, prin ea
cunoaște cine sunt cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, a căror bunăstare a crescut în ultima
vreme. Confruntarea cu aceștia în fața autorităților dovedește că n-au legătură cu dispariția lui
Nechifor Lipan, se despărțiseră de el în acea toamnă, într-un loc dintre Suha și Sabasa, numit Crucea
Talienilor. Vitoria găsește câinele lui Nechifor, Lupu, în curtea unui gospdar și cu ajutorul acestui
câine ajunge la rămășițele pământești ale bărbatului ei, prăbușit în prăpastia de lângă Crucea
Talienilor. Pentru sufletul mortului Vitoria face un praznic la care poftește pe cei doi și, spre uluirea
sătenilor, îi dă în vileag. Pe de-o parte, ceea ce face încalcă o lege sacră a pomenirii mortului, unde
oamenii trebuie să bea pentru odihna veșnică a celui dus, pe de altă parte, numai așa poate face
dreptate prin legea nescrisă a baltagului. Calistrat Bogza protestează și se ridică, dar femeia își
îndeamnă fiul să-și răzbune tatăl și acesta îl lovește cu baltagul. Înainte de a muri, Bogza cere un
preot să se spovedească și mărturisește că a fost întocmai cum a povestit femeia, care nu a avut alte
dovezi, în afară de intuiția ei.

„Baltagul” este un roman al transhumanței, inspirat de balada „Miorița”, și are ca motto

versurile „Stăpâne, stăpâne,/ Îți cheamă ș-un câne”, pentru că în ancheta Vitoriei, câinele este
singurul martor al crimei ce s-a săvârșit. Conceput ca o continuare a „Mioriței”, romanul include mai
multe simboluri, care concretizează o lume arhaică, în centrul căreia se află Vitoria Lipan.