Acest articol se referă la 

romanul lui Mihail Sadoveanu.

Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum
în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei
Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i
pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]
Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea
ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la
mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în
căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde
a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[5]
Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale firii
omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă și înmormântare. Datele din roman sunt
un prilej pentru autor de a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.
Romanul a fost ecranizat într-un film omonim, regizat de Mircea Mureșan după un scenariu propriu.
[6]
 Premiera oficială a filmului a avut loc în octombrie 1969.[7

REZUMAT

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la niște
ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai dă
niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de
acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la popasul de
iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei, unde urma să plătească
taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia apoi să se întoarcă acasă cu
fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor
traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor”

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului și
să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După ce
Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a
se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra
Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil ca
Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în
căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță,
luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.[8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie,
împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței,
trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând
peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, unde află
din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi
gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul
de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.
Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor
Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru
Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul
Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la
crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei
doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima
vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați,
Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor,
Nechifor întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon
în Suha că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără
semnarea vreunui document doveditor.
Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și Sabasa și
traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele
credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături de
cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese
una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă să susțină
că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.
Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i pe
subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la
spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț.
Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l
lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se
predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și
cere să fie iertat.

Structură. Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje

 Nechifor Lipan — oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani, fiindu-i
schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc.[9] Provine dintr-o familie
de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.
 Vitoria Lipan — soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit de pojar sau
de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan — fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.
 Minodora Lipan — fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul
dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea Văratec pe
perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș — preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia și are șase
copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și scrisori.
 baba Maranda — vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.
 Iordan — crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea — argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii șterși”,
[12]
 iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa — bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat în
bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion — starețul mănăstirii Bistrița
 David — negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni; el
cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum.
 Donea — hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez — subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau — organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați. Au
fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop — fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe Vitoria și pe
Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma — hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru a afla
pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu — hangiul de la Suha
 Maria — soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza — muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan
 Ilie Cuțui — muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan
 Ileana — soția lui Calistrat Bogza
 Gafița — soția lui Ilie Cuțui

Timpul acțiunii
Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice, vrând
să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă credințele și
datinile străvechi.[13] Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al
XX-lea.
Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc a calendarului
gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1 octombrie 1924
(care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința pan-ortodoxă de la
Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923.[19] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat
prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc, potrivit
rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea calendarului și îl
obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]
Teme principale
Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă
prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida lui
Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.
[21] Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui
drum presărat cu numeroase piedici.[5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia Română,
intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de auroră, trebue să-și
plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei care au
avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”.[22]
Tradiționalismul lumii rurale
Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.
Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după
reguli străvechi și respinge inovațiile modernității.[23] Personajele din Baltagul trăiesc de secole după
un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de
lege și sunt păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul,
prefectura sau primăria.[1] Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri milenare,
fiind lipsită de neprevăzut.[4]
Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și autonom,
respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul capitolului X, descriindu-
i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca
vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor,
plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de
oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața soarelui
c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de prietinie”.[24]
Muntenii par a face parte dintr-o rasă veche și pură, care cunoaște tainele naturii și misterele umanității.[25]
Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se face prin
găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat viața pașnică a
comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de resemnare în fața
morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca dreptatea să triumfe.[2]
Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri și
blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este
bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este
întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.[27]
Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială: țărănimea care
nu-și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu. Credincioasă,
dar și superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei este mort și este dusă de instinct la locul
uciderii lui. Autorul descrie un ansamblu de credințe, superstiții și obiceiuri populare care guvernează viața
oamenilor din mediul rural.[22]
Investigarea unui caz de crimă
Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se investighează un caz
de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii.[28] Punctul de plecare al
romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi confrați, unul
ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai multe,/mândre și
cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).

Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități contemporane.
[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă antropologică.[4]
Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care intuiția feminină joacă un rol
foarte important,[25] semănând cu o „vânătoare”.[29]

Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge
cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea.[30] Vitoria nu-l contrazice pe omul legii,
care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu”.
Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri.[31]

George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.[4]
Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[4][32]
Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții
Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta, omul
simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici au văzut în
atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului român, un defetism
nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare antipatriotică, prezentând cazul
unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru izbânda dreptății, răzbunând moartea
năpraznică a soțului ei.[16][33]

Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru propria
viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.[32] Vitoria Lipan nu
este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de eroi legendari români.[4] Ea
provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și printr-o voință de
neclintit.[32] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost comparată de
criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că prietenul său, Patrocle,
a fost ucis în luptă de Hector.[5]

Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată de Perpessicius
cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic de înmormântare
pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin îngropare de vie.
Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice Antigona, ambele personaje
neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar fi drept.[34]

Stil literar