Acest articol se referă la 

romanul lui Mihail Sadoveanu. Pentru alte sensuri, vedeți Baltagul.

Baltagul

Coperta ediției a II-a a romanului, publicată în 1941

Informații generale

Autor Mihail Sadoveanu

Gen roman social

Ediția originală

Titlu original Baltagul

Limba română

Editură Editura Cartea

Românească din București

Țara primei
 Regatul României
apariții

Data primei
noiembrie 1930
apariții

Format
Tipăritură
original

Modifică date / text 

Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum
în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria
 Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și
pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit. [1]
Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în
căutarea ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile
Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase
ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care
au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios. [5]
Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale
firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din
roman sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.
Romanul a fost ecranizat într-un film omonim, regizat de Mircea Mureșan după un scenariu propriu.
[6]
 Premiera oficială a filmului a avut loc în octombrie 1969. [7]

Cuprins

 1Rezumat
 2Structură
 3Personaje
 4Scriere și publicare
 5Timpul acțiunii
 6Teme principale
o 6.1Tradiționalismul lumii rurale
o 6.2Investigarea unui caz de crimă
o 6.3Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții
 7Stil literar
 8Aprecieri critice
 9Traduceri
 10Adaptări
o 10.1Ecranizare
o 10.2Teatru radiofonic
 11Note
 12Bibliografie
 13Vezi și

Rezumat
 Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de

la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și
nu mai dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu
lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu
se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe
balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de
unde trebuia apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o
lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și
începe să bănuiască că acesta a murit.
Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor”

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii

Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce
până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă
la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat
duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei.
Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis,
confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea
celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru
a se apăra de răufăcători.[8]
După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10
martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează
cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de
David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe
acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde află din registrele de vânzări că Nechifor
cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi gospodari munteni necunoscuți.
Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul de iarnă de
la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.

Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru
Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul
Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la
Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin
toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi
Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și
începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat
toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre
casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha că vânzarea
oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără semnarea
vreunui document doveditor.
Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și Sabasa
și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe Lupu,
câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor
Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că
moartea oierului fusese una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și
pe Cuțui, care continuă să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.
Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i
pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit
soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși
de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe
Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl
mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit
de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.

Structură
Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje
 Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani,
fiindu-i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc. [9] Provine
dintr-o familie de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.
 Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit
de pojar sau de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.
 Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul
dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea
Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia
și are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și
scrisori.
 baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.
 Iordan - crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea - argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii
șterși”,[12] iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat
în bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița
 David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han
la Călugăreni; el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de
drum.
 Donea - hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari
din Galați. Au fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe
Vitoria și pe Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria
pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha
 Maria - soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor
Lipan
 Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan
 Ileana - soția lui Calistrat Bogza
 Gafița - soția lui Ilie Cuțui

Scriere și publicare

Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea. Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a scrie
romanul Baltagul.

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile), [13] după
o expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și
prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.
[14]
 Scriitorul s-a inspirat din balada populară „Miorița”,[2][3][4] de unde a preluat tema și conflictul,
[13]
 punând ca motto următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.[15][16]
Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul
secolului al XIX-lea: „Șalga” - de unde a preluat chipul femeii energice, hotărâte să se răzbune pe
cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat motivul animalului credincios. [5][13]
Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel
acea perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți
și păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag,
pe care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o
armă ca aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o
clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine
că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”. [17]
Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București, cu
prilejul aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului, [8] fiind primit cu elogii de critica literară a
vremii.
Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a
scriitorului, manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii
ziarelor Adevărul și Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în
rândurile masoneriei au determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea
forțelor politice de extremă dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu
dușmanii neamului, cărțile sale au fost arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de
tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură
de topor.[18]

Timpul acțiunii
Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile
calendaristice, vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în
care se respectă credințele și datinile străvechi. [13] Există totuși unele repere temporale care
încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al XX-lea.
Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc
a calendarului gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1
octombrie 1924 (care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința
pan-ortodoxă de la Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923. [19] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece
la un moment dat prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea
loc, potrivit rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea
calendarului și îl obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]

Teme principale
Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi
comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale
cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu expediția
lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.[21] Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică
care-l împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase piedici. [5]
Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia
Română, intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de
auroră, trebue să-și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și
de valoare decât acei care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu
limba lui”.[22]

Tradiționalismul lumii rurale

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după
reguli străvechi și respinge inovațiile modernității. [23] Personajele din Baltagul trăiesc de secole după
un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere
de lege și sunt păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum
tribunalul, prefectura sau primăria.[1] Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin
obiceiuri milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[4]
Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și autonom,
respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul capitolului X,
descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca
apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de
cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri
și de oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața
soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de prietinie”.
[24]
 Muntenii par a face parte dintr-o rasă veche și pură, care cunoaște tainele naturii și misterele
umanității.[25]
Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se
face prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat
viața pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile
de resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca
dreptatea să triumfe.[2]
Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri
și blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este
bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care
este întâlnită atât la bărbați, cât și la femei. [27]
Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială: țărănimea care
nu-și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu. Credincioasă,
dar și superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei este mort și este dusă de instinct la locul
uciderii lui. Autorul descrie un ansamblu de credințe, superstiții și obiceiuri populare care
guvernează viața oamenilor din mediul rural.[22]

Investigarea unui caz de crimă

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se investighează
un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii.
[28]
 Punctul de plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean
este ucis de doi confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai
ortoman/ș-are oi mai multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).
Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități
contemporane.[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă
antropologică.[4] Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care
intuiția feminină joacă un rol foarte important,[25] semănând cu o „vânătoare”.[29]
Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge
cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea. [30] Vitoria nu-l contrazice pe omul
legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte
slabă ce mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri. [31]
George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează
cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul
răzbunarii”.[4] Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L.
Caragiale.[4][32]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta,
omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici
au văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului
român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare
antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru
izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei. [16][33]
Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru
propria viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.
[32]
 Vitoria Lipan nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de
eroi legendari români.[4] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea
datoriilor morale și printr-o voință de neclintit.[32] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-
și răzbuna soțul, a fost comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil
Peleianul atunci când află că prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[5]
Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată
de Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic
de înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin
îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice
Antigona, ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele
că ar fi drept.[34]

Stil literar
Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu
folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale. [35]
Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând
cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci
povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular.
Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut
îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”. [36]
Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de
elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care
uneori imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc
armonia textului, imagini acustice etc.[37]
Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan are
impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și pedepsirea
ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice. [38]

Aprecieri critice
Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu.
Criticul Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și,
fără nici o îndoială, ale literaturii mondiale”, [2] în timp ce Izabela Sadoveanu îl considera „un poem
epic de o desăvârșire, o sobrietate și o simplicitate antică”. [29] Acest roman sadovenian are o valoare
literară evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al
expresiei”.[4] În opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într'o
lumină de baladă stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și etice”. [39][40]
Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând
o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit. [3] Romanul reconstituie o lume arhaică, cu
acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului. [41] Povestea
prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la
baza sa și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța
acestor întâmplări în mijlocul naturii singuratice. [34] „Căci așa cum balada populară a ridicat un
incident sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a
transfigurat balada într-un poem de atitudine și de largi perspective, expresie armonioasă a geniului
său liric și narativ”, scria Perpessicius.[42]
Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care
concentrează toate darurile de rapsod ale scriitorului”. [14] În opinia sa, Baltagul semnifică o biruință a
valorilor țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc. [43] Cu toate acestea, cadrul
de viață nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări care nu contravin
valorilor ancestrale ale comunității.
„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile,
credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a
poporului român, un excepțional poem al naturii”, rezuma aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.[44]

Traduceri
Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura Albert
Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea a fost editată apoi
cu titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la München în 1958 și 1961, la Berlin
în 1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963, 1967 și 1969), cehă (Tři jezdci, Melantrich,
Praga, 1938; traducere de Marie Karásková-Kojecká; [45][46][47] Čakan, în vol. Čakan. Po řece připlul
mlýn. Mitrea Cocor, SNKLHU, Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie Karásková-
Kojecká), slovacă (Horalka, Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka
Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen kirja, Helsinki, 1944; traducere de Hilkka
Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La scure: romanzi, A. Mondadori,
Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere ulterioară a fost realizată de
Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La scure; La gente delle capanne, apărut la
Edizioni Avanti! din Milano în 1963; o altă traducere a fost realizată de Marco Cugno și publicată în
2015 de Casa editrice Atmosphere Libri din Roma),[48] maghiară (A balta, Székesfűváros Irodalmi
Intézete, Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au fost realizate de György
Jánosházy și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi de László Lőrinczi și
publicată la București în 1960 și 1967), bulgară (Брадва, Narodna Kultura, Sofia, 1948; traducere de
Janka Miteva; o altă traducere a fost realizată de Ghergana Stratieva și publicată în 1973, sub
titlul Секирата, de editura Narodna kultura din Sofia), engleză (The Hatchet, The Book Publishing
House, București, 1955; traducere de Eugenia Farca; reeditată la Londra în 1965 și la New York în
1991), franceză (Le hachereau, Editions Le Livre, București, 1955; traducere de Al. Duilio
Zamfiresco, reeditată în 1963 la București și în 1965 la Paris; o altă traducere a fost realizată
de Profira Sadoveanu și publicată în 1973 de Editura Minerva din București), suedeză (Yxan, Rabén
& Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de Ingegerd Granlund), poloneză (Zaginiony, Państwowy
Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960; traducere de Rajmund Florans), portugheză (A machadinha,
Edicão Livra do Brasil, Lisabona, 1962; traducere de Alexandre Cabral), greacă (To peleki, Difros,
Atena, 1962; traducere de Doin. Hrysanthakopulu), daneză (Øksen, Skrifola, Copenhaga, 1963;
traducere de Per Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos-Aires, 1964; traducere
de María Teresa León; o altă traducere a fost realizată de Marisa Filinich și publicată în 1981 de
Editura Minerva din București), sârbă (Osveta, Nolit, Belgrad, 1964; traducere de Aurel
Gavrilov), slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova družba, Ljubljana, 1966; traducere de
J.K.), rusă (Чекан, Izvestija, Moscova, 198