REZUMATE OPERE BAC

I. Basmul cult- „POVESTEA LUI HARAP-ALB”

Acţiunea se desfăşoară după un tipar specific basmelor: o situaţie iniţială de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului în încercarea de restabilire a echilibrului şi revenirea la echilibrul
iniţial. Astfel, se precizează că într-o ţară un crai care avea trei feciori, primeşte o scrisoare, de la fratele său,
Împăratul Verde, prin care îi cerea să-i trimită pe unul dintre fii pentru a-i moşteni împărăţia şi a se urca pe
tron. Primii doi fraţi eşuează în încercarea la care îi supune tatăl lor, pentru a vedea dacă sunt vrednici că
pornească la drum. Cel mic reuşeşte şi pleacă, având cu sine un cal năzdrăvan care îl va ajuta pemanent pe
parcursul călătoriei sale. Naivitatea şi lipsa de experienţă a mezinului îl vor determina să accepte tovărăţia
Spânului, cu care se întâlneşte în timp ce se rătăcise într-o pădure. El încalcă astfel porunca tatălui său de a se
feri de omul spân şi de omul roş. Este păcălit şi devine rob al Spânului, acesta din urmă dându-se drept
nepotul craiului, odată ce sosesc la curtea lui Verde Împărat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb,
pentru a marca statutul de slugă, este supus de către Spân la 3 probe: să aducă salate din Grădina Ursului, să
aducă dintr-o pădure capul plin de nestemate al unui cerb şi să o aducă pe fata Împăratului Roşu. El reuşeşte
să treacă atât de primele două probe, cât şi de ultima, deşi, la curtea Împăratului Roşu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorită prietenilor pe care eroul şi-i face pe drum: Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă, Sfânta Duminică, regina albinelor, regina furnicilor.

II. Nuvela- „MOARA CU NOROC”

Acţiunea operei este reprezentată de o perioadă din viaţa lui Ghiţă, iniţial cizmar sărac, într-un sat în care
nu are nicio prespectivă de a-şi schimba în bine viaţa. El ia în arendă Moara cu noroc, un loc aflat la o
răspântie de drumuri, într-o vale pustie, unde se mută împreună cu întreaga familie. Lucrurile merg foarte
bine, el fiind apreciat de toţi călătorii ce treceau pe acolo, ca un cârciumar destoinic. Ulterior însă, odată cu
sosirea lui Lică Sămădăul, viaţa lui Ghiţă se schimbă. Lică are nevoie de un om de încredere la cârciumă, dar
Ghiţă nu acceptă să devină sluga lui. Lică însă înţelege că slăbiciunea acestui om puternic fizic şi moral o
constituie banii şi profită pentru a-l ademeni să rămână la Moara cu noroc. Treptat, Ghiţă se degradează,
ajungând să depună pentru Lică, mărturie falsă la tribunal. Abia când constată că îşi pune în primejdie familia
şi că nu mai poate trăi liniştit, se hotărăşte să îl dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, care îl urmărea de
multă vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa şi pe copii la rude, de Paşte şi rămâne cu Ana, cu Lică şi
oamenii lui la cârciumă. La un moment dat, din dorinţa de a-l prinde cu Pintea pe Lică, o lasă pe Ana singură
cu acesta, fără să o avertizeze. Ana, convinsă că Ghiţă de mult nu o mai iubeşte, pentru că se depărtase de ea,
îl acceptă pe Lică. Ghiţă se întoarce la moară, înţelegând ce greşală a făcut, o omoară cu un cuţit, căutând
pretexte pentru propria vinovăţie. Lică se întoarce şi el la han, observând că îşi uitase acolo brâul cu banii de
care nu se despărţea niciodată. Ordonă ca Ghiţă să fie împuşcat de Răuţ, unul dintre oamenii săi şi apoi cere
să fie incendiat hanul şi fuge. Jandarmul Pintea îl urmăreşte, iar Lică, pentru a nu fi prins, se sinucide,
izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar bătrân. A doua zi, se întorc de la rude mama Anei şi copiii, care
nu vor afla niciodată adevărul despre tragedia care a avut loc.
III. Opera paşoptistă-„ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL”
Acţiunea pune în evidenţă modul în care Alexandru Lăpuşneanul reuşeşte să redobândească tronul
Moldovei, cu ajutor turcesc, după ce fusese trădat de boieri în prima domnie. Deşi este întâmpinat la intrarea
în ţară de o solie a boierilor, ce îi cer să plece, Lăpuşneanul îşi reia tronul. El promite la început tuturor
boierilor duşmani lui iertare, însă imediat ce urcă pe tron, îi ucide pe aceştia, la cea mai mică greşeală. La un
moment dat, la o sărbătoare, merge la slujba de la mitropolie şi cere iertare boierilor pentru faptele sale din
trecut, invitându-i la un ospăţ. Acolo porunceşte să fie omorâţi şi, din capetele celor 47 de boieri prezenţi,
ridică o piramidă. Pe Moţoc, care îl trădase în prima domnie, îl dă pe mâna mulţimii. După mai mulţi ani de
domnie, Lăpuşneanul se îmbolnăveşte grav şi, în delirul său, cere să fie călugărit. Revenindu-şi, îi ameninţă
pe cei din jur că îi va omorî, inclusiv pe soţia şi pe copilul său. De aceea, doamna Ruxanda, temându-se
pentru viaţa sa, la îndemnurile boierilor îl otrăveşte pe soţul ei. Acesta moare în chinuri groaznice, sub
privirile indiferente ale lui Spancioc şi ale lui Stroici, boierii care veniseră din exil, să se răzbune pe
domnitor.

IV. Romanul
1. „ION”
Acţiunea îl are în centru pe Ion, un ţăran sărac, dar harnic şi cu o aprigă dorinţă de avea cât mai mult
pământ. Acesta are o dilemă: o place pe Florica, frumoasă, dar mai săracă decât el, dar vrea să se însoare cu
Ana, urâtă, dar bogată. Pentru a-l convinge pe tată acesteia să i-o dea de nevastă, el o lasă însărcinată şi apoi
o alungă atunci când aceasta vine la el acasă. La nuntă, o ignoră cu desăvârşire pe soţia sa, neavând ochi
decât pentru Florica. Dansează cu Florica, pe care şi-o închipuie mireasa lui şi îi dezvăluie sentimentele
pentru ea: „Numai tu îmi eşti dragă!” După nuntă nu mai este interesat de Ana şi nici măcar naşterea
copilului nu îl sensibilizează. Ana se sinucide, copilul moare la scurt timp, iar Ion se simte din nou atras de
Florica, deşi aceasta, după nunta lui, fiind foarte săracă şi fără niciun fel de zestre, acceptase căsătoria cu cel
mai bogat flăcău din sat, George. Ion merge din ce în ce mai des în casa ei, sub pretextul că are de discutat cu
George. Într-o noapte, crezând că George nu este acasă, vine pe furiş la Florica, dar este prins de către soţul
ei şi omorât.

2. „ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOIi”

Acţiunea începe cu prezentarea personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, aflat pe front, contribuind la
amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei, pentru intrarea României în război. Eroul este arătat într-o
discuţie de la popotă, când Gheorghidiu aduce în prezent aspecte ale căsniciei sale: “Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam ca mă înşeală”. El relatează cât de fericiţi au fost cei doi
la începutul căsătoriei,
ducând o viaţă modestă. Moartea unui unchi de-a lui Gheorghidiu, le aduce o moştenire substanţială, fapt
care schimbă radical viaţa lor, deorece Ela pare foarte interesată de viaţa mondenă a societăţii. În casa
verişoarei lui Gheorghidiu, cei doi îl cunosc pe domnul G., ”un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”.
Ştefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma lui, ceea ce duce, inevitabil la bănuiala că acesta îl
înşală. Excursia de la Odobeşti pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Altă dată, sosind pe neasteptate
într-o noapte în permisie, nu-şi găseşte sotia acasă, aceasta sosind dimineaţa. Stefan o alungă, dorind să
divorţeze. După un timp, cei doi se împacă şi sublocotenentul Gheorghidiu se reîntoarce în armată. Pe front
Stefan Gheorghidiu este rănit. Sosit în Bucuresti, în convalescenţă, Ela îi pare o străină. Hotărăşte să se
despartă. Îi dăruieşte casele de la Constanţa, bani, “absolut tot ce era în casă, de la obiecte de preţ la cărţi […]
Adică tot trecutul”.

3. „ENIGMA OTILIEI”
Acţiunea romanului începe cu venirea la Bucureşti a tânărului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la
Iaşi şi voia să devină medic. El soseşte în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creşte pe
Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Giurgiuveanu are o soră, Aglae Tulea, care o
considera pe Otilia un pericol pentru mostenire. Lupta pentru moştenirea bătrânului este dată de Aglae şi de
ginerele ei, Stănică Raţiu. Fiecare doreşte să pună mâna pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin foarte
des în casa lui şi vor să fie siguri că bătrânul nu o înfiază pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi
bănuiesc că moş Costache ţine ascunsă în casă o mare sumă de bani. La un moment dat, moş Costache, în
urma unui efort mare, are un atac cerebral şi atunci Aglae îşi aduce toată familia în casa bătrânului,
aşteptându-i moartea. Totuşi Costache îşi revine, dar mai târziu, banii sunt furaţi de arivistul Stănică Raţiu,
chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea bătrânului. Otilia, considerând că în viitor
va deveni o piedică în calea carierei lui Felix, dar şi lipsită de orice mijloace de supravieţuire după moartea
lui moş Costache, acceptă cererea în căsătorie a lui Pascalopol, cu care pleacă la Paris. Felix va ajunge
medic, profesor universitar şi se va căsători. În finalul romanului, se va reîntâlni, după foarte mulţi ani cu
Pascalopol, iar după discuţia cu acesta, se va reîntoarce la casa lui moş Costache, acum aflată în ruină, doar
pentru a-şi aminti de vremurile de odinioară, înţelegând că nu doar Otilia, ci şi destinul însuşi este o enigmă.

4. „BALTAGUL”
Acţiunea este liniară, primele şase capitole incluzând expoziţiunea şi intriga. Se prezintă satul şi se
realizează portretul Vitoriei, neliniştită de întârzierea soţului său, plecat la Dorna să cumpere oi. Sunt
subliniate frământările femeii şi mijloacele prin care aceasta încearcă să găsească răspunsuri întrebărilor pe
care şi le pune. Mai întâi merge la baba Maranda, vrăjitoarea satului, apoi la părintele Daniil, apoi caută
sprijin la autorităţi. În cele din urmă, se hotărăşte să afle singură ce s-a întâmplat cu soţul ei. Femeia se
pregăteşte pentru plecarea în căutarea acestuia: ţine post negru, merge la Mânăstirea Bistriţa, face rost de
bani, o lasă pe fiica ei, Minodora la mânăstire şi pleacă la drum cu fiul său adolescent Gheorghiţă. În
următoarele şapte capitole este urmărită desfăşurarea acţiunii, Vitoria şi Gheorghiţă reconstituind traseul lui
Nechifor şi poposind în Bicaz, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la Vatra Dornei, Borca etc. Cu
ajutorul câinelui regăsit, Lupu, cei doi descoperă într-o râpă ramăşiţele lui Nechifor. Gheorghiţă coboară în
râpă şi veghează osemintele tatălui o noapte întreagă, semn al maturizării acestui adolescent. În ultimele trei
capitole, naratorul dezvăluie modul în care Vitoria reuşeşte să descopere ucigaşii, printr-o intuiţie
extraordinară. Sunt prezentate înmormântarea, parastasul lui Nechifor şi pedepsirea ucigaşului. Punctul
culminant o surprinde pe Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza şi
Ilie Cuţui. Gestul de înfăptuire a dreptăţii realizat de către Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor este gestul
final din roman, constituind deznodământul. Bogza îşi recunoaşte vina, iar Vitoria se reîntoarce acasă cu
Gheorghiţă şi îşi reia viaţa.

5. „MOROMEȚII”
Acţiunea pune în evidenţă personajul principal, Ilie Moromete, urmărind, totodată, evenimente la care iau
parte membrii familiei acestuia. În volumul întâi, conflictele vizează relaţia lui Moromete cu cei trei fii din
prima căsătorie: Achim, Paraschiv, Nilă, dar şi conflictele dintre aceştia şi copiii lui Moromete din a doua
căsătorie, cea cu Catrina: Ilinca, Tita, Niculae.
Anumite scene sunt semnificative pentru înţelegerea acţiunilor personajelor. Scena tăierii salcâmului
ilustrează modul în care tatăl ia hotărârile în familie, fără a oferi nicio explicaţie pentru gesturile sale.
Întrebările pe care i le adresează fiii săi, cu privire la motivul tăierii salcâmului, primesc un răspuns ironic:
„Ca să se mire proştii!” În poiana lui Iocan, are loc acelaşi ritual în fiecare duminică: Moromete merge la
frizer, apoi în poiană unde mereu se lasă aşteptat, apoi citeşte celorlaţi ziarul. Acolo totul se petrece lent, ca şi
viaţa lor: se discută politică, se fac presupuneri, se iscă şi neînţelegeri, dar totul într-un anume ritm, din care
nimeni nu iese niciodată.
Spre finalul volumului I, Moromete află de la Scămosu că Paraschiv şi Nilă sunt înţeleşi să fugă la Bucureşti,
acolo unde îi aştepta Achim. Bătaia sălbatică, aplicată cu parul, nu este numai o descărcare a tatălui, care
înţelege că a fost minţit tot timpul de fiii săi care îl urăsc, ci şi o ultimă încercare disperată de restabilire a
autorităţii paterne grav ştirbite.
În al doilea volum, conflictul apare între Niculae -acum adult- şi tatăl său, conflict care se datorează
incapacităţii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-şi căuta eul, mândriei tatălui de a avea utimul cuvânt. În
esenţă, ei reprezintă noul şi vechiul, două feţe ale istoriei, particulare şi generale.
Deznodământul romanului, evidenţiază concepţia despre viaţă a lui Moromete şi spiritul său, care nu s-a lăsat
înfrânt niciodată, caracterul său neinfluenţabil. „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”, îi
mărturiseşte el doctorului venit să îl vadă în ultimele clipe de viaţă. Moromete moare însă singur, părăsit de
toţi: cei trei băieţi nu mai vin niciodată în sat după plecarea la Bucureşti, fetele îi întorc spatele, Catrina îl
părăseşte, Niculae este în conflict cu el.

V. Comedia „O SCRISOARE PIERDUTĂ”

Acţiunea operei cuprinde o primă scenă în care Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului şi Ghiţă Pristanda,
„poliţaiul oraşului”, discută despre un ar-ticol din ziarul „Răcnetul Carpaţilor”. Din această scenă se poate
deduce rivalitatea politică dintre Tipătescu, reprezentantul partidului de guvernământ şi Caţavencu, directorul
ziarului, reprezentantul partidului de opoziţie. Poliţaiul Pristanda îi povesteşte prefectului despre discuţia pe
care a ascultat-o pe furiş, căţărat pe ulucile casei lui Caţavencu, despre scrisoarea pe care acesta găsit-o şi
care urma să-i aducă voturile necesare câştigării alegerilor. Pristanda îi spune prefectului că nu a reuşit să
audă despre ce scrisoare este vorba. Mai târziu, Trahanache, preşedintele organizaţiei locale a partidului de
guvernământ şi prietenul prefectului, îi aduce acestuia vestea că a avut o întrevedere cu Caţavencu şi a aflat
că acesta deţine „o scrisoare de amor în toată regula”, adresată de Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe.
Evenimentele se precipită şi se succed într-un ritm alert. Trahanache vede în scrisoarea aflată la Caţavencu
doar un fals josnic, Tipătescu ordonă lui Pristanda să îl aresteze pe Caţavencu, pentru a recupera scrisoarea,
dar Zoe îi cere poliţistului să îl elibereze imediat, pentru a negocia cu el condiţiile redobândirii documentului.
Caţavencu solicită, în schimbul scrisorii, să-i fie sprijinită candidatura ca deputat. De la Bucureşti, soseşte o
depeşă, care anunţă obligaţia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, preţ, dar cu orice preţ” pe
Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmează să sosească de la Bucureşti. Caţavencu
pierde scrisoarea, pe care o găseşte din nou cetăţeanul turmentat, care i-o înapoiază Zoei, Dandanache este
ales deputat, iar Zoe îi cere lui Caţavencu, pe care îl iertase, să conducă manifestaţia publică şi banchetul
organizate în cinstea proaspătului deputat.

VI. Drama – „IONA”

Tabloul I se deschide cu o indicaţie scenică, independentă de textul propriu-zis, dar care are rolul de a
anticipa evenimentele: “Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o imensă gură de peşte.
Cealaltă jumătate-apa. […]” Este prezentat pescarul Iona, într-o zi oarecare, încercându-şi norocul, în dorinţa
lui de a prinde peştele cel mare. Marea, metaforă a vieţii, e plină de tentaţii pe care omul trebuie să le
ocolească: „Marea asta e plină de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele.”
Primul tablou se încheie tragic: Iona este înghiţit de peştele cel mare pe care îl ignora.
Tabloul al II-lea îl arată pe Iona în burta peştelui. Monologul personajului conţine multe întrebări
existenţiale. Iona observă că, în timpul vieţii, oamenii învaţă multe lucruri care nu le sunt deloc utile după
moarte. Fiind prins în burta peştelui, încearcă să se convingă pe sine că este liber, că se poate duce încotro
doreşte, că poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Acţiunea se desfăşoară în interiorul celui de-al doilea peşte care a
înghiţit primul peşte. Iona evadează, dar ajunge în burta celui de-al treilea peşte, un alt spaţiu închis. Îşi
aminteşte acum lucruri mărunte din viaţa sa: plecarea la război, bucuria de a privi gâzele, îşi aminteşte şi de
mama sa, căreia ar vrea să îi scrie un bilet în care s-o roage să-l mai nască o dată, finndcă „Ne scapă mereu
câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”
Tabloul al IV-lea îl arată pe Iona într-un loc ce aduce cu o peşteră, dându-i cititorului iluzia că personajul
şi-a recăpătat libertatea. Se dovedeşte însă că Iona se află în burta unui alt peşte. Nu-şi aminteşte cine este, de
aceea încearcă să se regăsească, eliberându-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este
cel al regăsirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Măreţia personajului constă în gestul său
final: el îşi spintecă burta, aşa cum făcuse şi cu şirul de burţi de peşte. Gestul este simbolic, nu constituie o
sinucidere. Replica: “Răzbim noi cumva la lumină” sugerează eliberarea spiritului din trupul-temniţă.