Sunteți pe pagina 1din 10

Calin(file de poveste) de Mihai Eminescu

-semnificatia titlului:Călin File de Poveste este un titlu simbolic ce reprezintă personajul


principal al poeziei, Călin, un călător care trăiește aventuri și întâmplări fantastice. Titlul
sugerează faptul că povestea sa este una deosebită și plină de imaginație, aducând în
prim-plan aspecte ale literaturii fantastice și ale călătoriilor în lumi neexplorate.
-rezumat:Povestea începe cu prezentarea personajului principal, Calin, un tânăr care
provine dintr-o familie modestă. El este îndrăgostit de fata boierului local, dar această relație
este complicată de diferențele sociale. Calin este un personaj romantic, sensibil și visător,
ceea ce îl face vulnerabil în fața dificultăților vieții.
Conflictul principal al poveștii se desfășoară în jurul încercărilor lui Calin de a câștiga inima
fetei bogate, dar și a obstacolelor sociale și economice pe care le întâmpină. În ciuda
eforturilor sale, drumul către fericire este presărat cu piedici și suferințe.
Finalul operei este melancolic și dramatic, reflectând starea de spirit a romantismului. Calin
își realizează limitele și suferă din cauza imposibilității de a depăși barierele sociale.
Povestea oferă o meditație profundă asupra iubirii, destinului și a presiunilor sociale din
societatea vremii.

La vulturi! de Gala Galaction-rezumat

Acţiunea se petrece într-un cătun de la poalele Culmilor Scripetelui, pe valea Iablanicioarei,


într-un cuib de vulturi. Din cele foarte puţine case de aici, cele mai impunătoare sunt casa lui
Dănilă şi a ginerelui său, plecat la luptă alături de Tudor Vladimirescu. Bătrânul Dănilă a
făcut de trei ori avere şi de trei ori i-au spulberat-o turcii, iar acum s-a retras în munţi,
devenind starostele ciobanilor de aici. Soţia lui Ozun, Agripina, este îngrijorată neprimind
veşti de la el, dar Dănilă o îmbărbătează şi se bucură la vederea lui Păunaş, fiul Agripinei şi
viitorul tuturor.
În ziua aceea senină, bătrânul a urcat la stână, iar satul este învăluit în tăcere şi nemişcare.
Agripina vede ca în fiecare zi de casă şi de copiii care se joacă în curte.
Deodată pacea este tulburată şi cade ca un trăsnet vestea năvălirii turcilor. Speriată,
Agripina se repede şi îl ia pe Păunaş, ţâşneşte în grădină de unde îi ia şi pe Vlad şi Măriuca
şi începe să urce spre stână. Ea alege drumul cel mai anevoios, care pune probleme chiar şi
unui bărbat în toată firea. Îşi continuă drumul pe lângă pârâu crezând că numai zgomotul
acestuia poate acoperi plânsul copiilor. Agripina este epuizată fizic, dar continuă să urce
simţindu-se urmărită de turci. Ajunge în sfârşit în poiana de sub stână, unde îl ascunde pe
Păunaş într-o căpiţă cu fân şi pleacă împreună cu ceilalţi doi.
Trezit din gândurile sale de scâncetul Măriucăi, moş Dănilă îi vede pe cei doi nepoţi şi pe
mama lor aproape desfigurată.
Aflând de năvălirea turcilor, îi strânge pe ciobani în grabă, o lasă pe Agripina în gria lui
Dragomir Ozun şi porneşte în căutarea copilului. La locul indicat de Măriuca găseşte numai
scutecele acestuia, pline de sânge, Păunaş fiind răpit şi omorât de vulturi.
Sfâşiat de durere pentru moartea copilului, Dănilă înalţă cerului o rugă jalnică pentru un
destin mai bun al neamului său.

Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu


Capitolul 1.Iapa lui Voda
Este o snoavă, având începutul de basm, întâmplările petrecându-se « intr-o indepărtată
vreme, demult », când oamenii au văzut « un balaur negru în nouri » şi nişte păsări mari
care vesteau război şi belşug la viţa de vie. Oamenii din Ţara-de-Jos au făcut atâta vin că nu
mai aveau unde să pună mustul şi-au pornit să ducă vin spre munte. Comisul Ioniţă venise
la han, călare pe un « cal pintenog de trei picioare », care era calul din poveste înainte de a
mânca tipsia cu jar. Întâmplarea păovestită are legătură cu iapa din care se trăgea acest cal
şi care se petrecuse pe vremea lui Mihai Vodă Sturza şi-l are ca protagonist pe comisul
Ioniţă atunci când era tânăr şi când hangiţă era « cealaltă Ancuţă, mama acesteia ». După
ce se odihnise la han, comisul Ioniţă urează sănătate unui boier care tocmai se oprise la han
şi care-l întrebă de unde este şi încotro se duce. Ioniţă îi relatează că este răzeş din
Drăgăneşti, de lângă Suceava şi avea de gând să meargă la Vodă, ca sa-i rezolve un proces
pe care-l avea de mulţi ani cu un « corb mare boieresc », pentru pământul moştenit din
moşi- strămoşi. Comisul Ioniţă ducea cu el toate documentele doveditoare, iar dacă nici
Vodă nu-i va face dreptate, „atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de
coadă ! ». Ajuns la Curtea Domnească, Ioniţă constată că că boierul cu care vorbise la han
era însuşi Vodă. Acesta îi face dreptate şi-l întrabă ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi rezolvat
necazul. Ioniţă îi răspunse râzând : « Eu vorba nu mi-o iau înapoi.Iapa-i peste drum ! » De
aceea, spune el acum, toţi trebuie să se uite la calul său cel roib, ca la un lucru rar, pentru că
el se trage din Iapa lui Vodă.

Capitolul 2.Haralambie
este povestită de călugărul Gherman, care coborâse pentru rpima oară de la schitul de
munte şi se ducea la Iaşi.Toţi se uită cu uimire cum s-a ridicat « părintele Gherman din barba
sa », ca şi când până atuncistătuse într-un caier uriaş, iar imaginea a fost impresionantă prin
reliefarea extraordinară de sugestivă a personajului. El se născuse în satul
Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise,
a fost trimis la Mănăstirea Durăului ca « să răscumpăr păcate trecute ». Gherman se ducea
acum la biserica Sf. Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru iertarea păcatelor părinţilor.
Haralambie fusese « un arnăut domnesc » care se făcuse haiduc şi « mulţi boieri şi
negustori şi norod » avuseră de suferit din cauza cruzimolor lui. Vodă Ipsilant a dat poruncă
să fie prinşi vrăjmaşii, dar mereu biruia Haralambie, care se «trăgea pe poteci şi prin munţi »
numai de el ştiute. Atunci, Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe Gheorghie leondari,
fratele haiducului, care era tufecci-başa, « om cinstit şi viteaz », singurul care putea să-l
prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile. După o hăituire de opt zile, Haralambie
s-a refugiat acasă la Gherman, care era copil şi-l cunoştea, pentru că venea deseori pe la el
şi-l mângâia pe creştet. Abia acum îşi dă seama copilul că acesta era tatăl lui. Casa era
înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce şi-a somat fratele să
se dea prins, « l-a păcălit cu hamgerul şi l-a doborât ». Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a
pus capul fratelui său « pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă », apoi a cerut să fie eliberat
din armata domnească şi lăsat să se retragă pe « pământurile lui ». Apoi, « pentru durerea şi
ispăşirea sa şi pentru iertarea sufletului cel rătăcit », a construit o biserică în Iaşi, cu hramul
Sfântului Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea
păcatelor părinţilor săi. După ce îşi revine din tulburarea produsă de istorisirea monahului,
comisul Ioniţă le spune oaspeţilor că o să le povestească ceva « cu mult mai minunat şi mai
înfricoşător

Capitolul 3.Balaurul
este povestită de moş Leonte, care văzuse balaurul atunci când era flăcău « trecut de
douăzeci de ani », pe când învăţa de la tatăl său meşteşugul de « zodier şi vraci ». Trăise pe
vremuri, în satul Tupilaţi, « un boier mare şi fudul », pe nume Nastasă Bolomir, care avea « o
barbă mare cât o coadă de păun ». El fusese însurat prima oară cu fata unui boier, care
neputând îndura « mâniile şi asprimile lui », s-a întors plângând la părinţii săi. A doua
nevastă era văduva unui grec, Negrupunte, femeie frumoasă şi bogată, care a murit după
doi ani, când devenise « galbănă şi ovilită ». Deşi toate femeile fugeau de boier, căruia i se
dusese vestea că-i mureau nevestele, Nastasă Bolomir s-a însurat prin surprinderea tuturor,
cu « o copilă ca de şaptesprezece ani », care « râdea parcă era soarele » şi pe care o
adusese de la Iaşi. Cucoana Irinuţa nu se ofilea, ba, dimpotrivă, era îmbujorată şi veselă, iar
boierul era din ce în ce mai posac şi-i făcea toate poftele. Într-o zi boierul veni la tatăl lui moş
Leonte ca să-i destăinuiască ruşinoasa comportare a soţiei sale, care-l înşela cu Alexăndrel
Vuza, fiul vornicului şi să-l roage să-i citească în zodii. Temându-se pentru ce ar putea păţi
femeia zodierul îi spune boierului că toate cele aflate de el sunt vorbe mincinoase, că Irinuţa
avea să se întoarcă la Roman, aşa cum îi promisese. Zodierul se duce apoi în graba mare la
hanul celeilalte Ancuţe şi-i spune că boierul îşi bănuieşte nevasta şi că el se teme pentru ce
o să păţească Irinuţa la întoarcere. Hotărât să o aştepte la han pentru a o preveni, tatăl lui
moş Leonte opri trăsura în care era cucoana Irinuţa însoţită de tânărul şi frumosul
Alexăndrel şi le spune de primejdie. Tocmai atunci, într-un nor de pulbere, vine ca vântul
boierul cu slujitorii după el şi porunceşte ca zodierul să fie jupuit de piele pentru necredinţă,
iar Irinuţa şi Alexăndrel să fie legaţi de roţile căruţei şi să fie duşi « numa-ntr.o goană la Ieşi,
până-n ogadă la sfânta Mitropolie ! ». Cuconiţa a sărit însă, « sprintenă, subţire şi mânioasă
ca o viperă » şi l-a înfruntat cu ură pe bărbatul ei, iar copilului Leonte i s-a părut că-i
crescuse ghiare la mâini şi corniţe în păr. Dintr-o dată cerul s-a mişcat rotindu-se, un muget
îngrozitor a umplut văile şi toţşi cei de faţă au văzut “balaurul venind în vârtej răsucit, cu
mare iuţeală”, luându-l pe boier şi amestecâdu-i « barba cu vârtejul »,
arucându-l aproape mort într-o râpă. De aici i s-a tras boieruli Bolomir moartea , iar de
Irinuţa, « drăcuşorul cel bălan », nu s-a mai auzit nimic şi nimeni n-a mai văzut-o vreodată.

Capitolul 4.Fantana dintre plopi


Îm lumina « soarelui auriu » care strălucea într-o « linişte ca din veacuri », oaspeţii de la
hanul Ancuţei zăresc pe drum un calăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el la
han.Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai
Isac, căpitan de mazâli. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan, pe care
« erau să-l omoare nişte ţigani », o « poveste înfricoşată » pe care nu o mai ţinea minte.
Ancuţa îi aduce oaspetelui « un cofăiel plin » şi o « ulcică nouă », lăutarii veniseră mai
aproape, « sunând din strune », iar comisul Ioniţă îl invită « să cinstim domnia ta o ulcică de
vin nou » şi-l roagă să le povestească « întâmplarea de demult ». Neculai Isac acceptă să
bea vinul, care este bun în tovărăşie, numai « dragostea cere singurătate ». Căpitanul
Isacîşi începe povestea petrecută în tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când îi
plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică
pentru ca el să se liniştească pe drumuri şi să se însoare. Într-o toamnă, tot pe vremea
celeilalte Ancuţe, pe cân ducea antale cu vinuri la Suceava. Poposise la un han şi era «
bezmetic şi singur ca un cuc » pentru că îl părăsise iubita. Într-o sâmbătă, « pe la toacă »,
Neculai mergea îngândurat pe drumul spre Suceava, când pe malul unei gârle vede o « liotă
de ţigani », care, încercând să prindă peşte, răcneau şi ţopăiau « ca nişte diavoli ». Tânărul
vede « o fetişcană de optsprezece ani », cu o fustă roşie, care îl tulbură peste măsură, «
parcă-aş fi înghiţit o băutură tare ». Ţigăncuşa, Marga este certată de un ţiganmai bătrân,
pentru că fata se uita ţintă la boier şi nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă
fiecăruia câte un bănuţ de argint şi o porni spre han. A doua zi, Neculai o întâlneşte pe
Marga la « fântâna dintre plopi », care-l aştepta să-i mulţumească pentru bănuţul de argint,
pa cre-şi cumpărase nişte ciuboţele, apoi fata « se mistui undeva, pe sub zidurile hanului ».
Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani, urmat de câinele lui credincios, Lupei, dar
gândurile îi erau la frumoasa ţigancă, « nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde
am trecut, nici ce-am văzut ; căci aveam în minte chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n
zbor aiurea ». După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte a pornit « într-o întinsoare,
cu şuiet de vânt în urechi » şi în goana calului s-a îndreptat spre hanul Ancuţei. Dar ocoleşte
hanul şi se duse direct « la fântâna cu patru plopi », unde o găseşte, aşteptându-l, pe
frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce de la Paşcani « o scurteică de vulpe
», iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare « ş-am să mor lână fântână dacă nu vii ! ».
Întors de la Paşcani, Neculai vind bine antale de vin, cumpără « o blăniţă cu gaşa de postav
roş », cu gândul la plăcerea pe care o vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul
plin spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întăi la fântână. Marga îl aşteaptă în
întuneric şi, când el o ajută să îmbrace scurteica, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o
pusese să îl atragă în locul acela pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, să-i
fure calul şi banii pe care-i avea asupra lui. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da
seama că i-a trădat. Cu glasul încărcat de groază, Marga îl indeamnă să fugă, dându.şi
seama că ţiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai se aruncă pe cal, câinele se luptă în tufe
cu ceva, dar tânărul o luase la goană. În urma lui , şiganii urlau ca nişte « diavoli negri » şi,
la un moment dat, îl ajunseră şi aruncară cu prăjini în el. Tânărul căzu de pe cal şi, simţind «
o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept », începu să tragă cu pistolul, nimerindu-l pe
un ţigan între ochi, în timp ce Lupei « rupea pe celălalt ». Ochiul drept îi era plin de sânge,
dar cu ochiul teafăr zari lumina hanului şi începu să strige cu disperare, « cu-n glas schimbat
de tulburare şi de durere ». Cei aflaţi în han ies cu făclii şi o pornesc cu toţii înapoi, spre
fântâna unde se întâlnise Neculai cu
Marga. Pe colacul fântânii, « lucea sânge proaspăt », semn că ţiganii omorâseră fata pentru
că-i trădase şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac, sângele « se prelingea
prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii ».
Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămăseseră « tăcuţi şi mâhniţi », fântâna nu mai
exista, se distrusese « ca toate ale lumii ». Căpitanul Neculai « sta împovărat în locul lui,
neclintit şi cu capul plecat », iar ochiul « cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra
fântână a trecutului ». Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins
pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţii oaspeţii « vin vechi în oale nouă ».

Capitolul 5.Cealalta Ancuta


Îm lumina « soarelui auriu » care strălucea într-o « linişte ca din veacuri », oaspeţii de la
hanul Ancuţei zăresc pe drum un calăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el la
han.Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai
Isac, căpitan de mazâli. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan, pe care
« erau să-l omoare nişte ţigani », o « poveste înfricoşată » pe care nu o mai ţinea minte.
Ancuţa îi aduce oaspetelui « un cofăiel plin » şi o « ulcică nouă », lăutarii veniseră mai
aproape, « sunând din strune », iar comisul Ioniţă îl invită « să cinstim domnia ta o ulcică de
vin nou » şi-l roagă să le povestească « întâmplarea de demult ». Neculai Isac acceptă să
bea vinul, care este bun în tovărăşie, numai « dragostea cere singurătate ». Căpitanul
Isacîşi începe povestea petrecută în tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când îi
plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică
pentru ca el să se liniştească pe drumuri şi să se însoare. Într-o toamnă, tot pe vremea
celeilalte Ancuţe, pe cân ducea antale cu vinuri la Suceava. Poposise la un han şi era «
bezmetic şi singur ca un cuc » pentru că îl părăsise iubita. Într-o sâmbătă, « pe la toacă »,
Neculai mergea îngândurat pe drumul spre Suceava, când pe malul unei gârle vede o « liotă
de ţigani », care, încercând să prindă peşte, răcneau şi ţopăiau « ca nişte diavoli ». Tânărul
vede « o fetişcană de optsprezece ani », cu o fustă roşie, care îl tulbură peste măsură, «
parcă-aş fi înghiţit o băutură tare ». Ţigăncuşa, Marga este certată de un ţiganmai bătrân,
pentru că fata se uita ţintă la boier şi nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă
fiecăruia câte un bănuţ de argint şi o porni spre han. A doua zi, Neculai o întâlneşte pe
Marga la « fântâna dintre plopi », care-l aştepta să-i mulţumească pentru bănuţul de argint,
pa cre-şi cumpărase nişte ciuboţele, apoi fata « se mistui undeva, pe sub zidurile hanului ».
Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani, urmat de câinele lui credincios, Lupei, dar
gândurile îi erau la frumoasa ţigancă, « nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde
am trecut, nici ce-am văzut ; căci aveam în minte chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n
zbor aiurea ». După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte a pornit « într-o întinsoare,
cu şuiet de vânt în urechi » şi în goana calului s-a îndreptat spre hanul Ancuţei. Dar ocoleşte
hanul şi se duse direct « la fântâna cu patru plopi », unde o găseşte, aşteptându-l, pe
frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce de la Paşcani « o scurteică de vulpe
», iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare « ş-am să mor lână fântână dacă nu vii ! ».
Întors de la Paşcani, Neculai vind bine antale de vin, cumpără « o blăniţă cu gaşa de postav
roş », cu gândul la plăcerea pe care o vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul
plin spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întăi la fântână. Marga îl aşteaptă în
întuneric şi, când el o ajută să îmbrace scurteica, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o
pusese să îl atragă în locul acela pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, să-i
fure calul şi banii pe care-i avea asupra lui. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da
seama că i-a trădat. Cu glasul încărcat de groază, Marga îl indeamnă să fugă, dându.şi
seama că ţiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai se aruncă pe cal, câinele se luptă în tufe
cu ceva, dar tânărul o luase la goană. În urma lui , şiganii urlau ca nişte « diavoli negri » şi,
la un moment dat, îl ajunseră şi aruncară cu prăjini în el. Tânărul căzu de pe cal şi, simţind «
o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept », începu să tragă cu pistolul, nimerindu-l pe
un ţigan între ochi, în timp ce Lupei « rupea pe celălalt ». Ochiul drept îi era plin de sânge,
dar cu ochiul teafăr zari lumina hanului şi începu să strige cu disperare, « cu-n glas schimbat
de tulburare şi de durere ». Cei aflaţi în han ies cu făclii şi o pornesc cu toţii înapoi, spre
fântâna unde se întâlnise Neculai cu
Marga. Pe colacul fântânii, « lucea sânge proaspăt », semn că ţiganii omorâseră fata pentru
că-i trădase şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac, sângele « se prelingea
prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii ».
Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămăseseră « tăcuţi şi mâhniţi », fântâna nu mai
exista, se distrusese « ca toate ale lumii ». Căpitanul Neculai « sta împovărat în locul lui,
neclintit şi cu capul plecat », iar ochiul « cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra
fântână a trecutului ». Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins
pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţii oaspeţii « vin vechi în oale nouă ».

Capitolul 6.Judet al sarmanilor


„Judeţ al Sărmanilor”, o adevărată legendă, este a şasea povestire din volum. Constantin
Moţoc, un cioban „mătăhălos” de prin părţile Rarăului, se ducea într-un sat de pe malul
Siretului ca să vadă dacă mai trăieşte sora lui, pe care n-o mai văzuse din tinereţe. Poposind
la hanul Ancuţei, el îşi aminteşte de un prieten bun, care-i spusese că, dacă ajunge aici, să
bea în cinstea lui atâtea oale de vin până când „oi vedea tulbure”, ca să nu poată spune
nimănui întâmplările păţite de el în aceste locuri. Prietenul „acesta al meu” trăia în satul
Fierbinţi, unde stăpânea Răducan Chioru, un boier bogat, dar „stătut şi vioi” care atunci când
avea plăcere chema la el câte o muiere din sat. Aflând de la oamenii că boierul o poftise pe
Ilinca, nevasta lui, şi că acesta se întorsese acasă cu un „testemel nou, roş ca focul”, a simţit
„că-i creşte pe spinare păr de câine turbat”. Mânios pe măsură, prietenul se repede acasă şi
începe să o bată pe Ilinca, dar aceasta neagă cu înverşunare că ar fi fost undeva, neştiind
despre ce poate fi vorba.
După ce pleacă bărbatul la treburi, muierea îşi pune testemelul roşu , iese prin fundul
grădinii şi se duce direct la curtea boierească. Bărbatul se duse şi el să descarce sacii în
hambare, apoi venise la curte ca să fie scris în catastif de către grămătic. Dar în cerdac iese
boierul care-l întreabă ce are cu muierea de o bate şi o asupreşte şi apoi „i-a fulgerat cu
palma peste gură”. Bărbatul o vede pe Ilinca la fereastra conacului, dar în clipa aceea
boierul îl loveşte cu harapnicul peste tot corpul. Când scapă de boier, plin de sânge, „hăidăii
curţii” l-au bătut cu pumnii, iar omul a „bolit trei zile, muşcând scândura lăiţii” După ce a
scăpat cu chiu cu vai din toate acestea, a fugit în munţi către Rarău şi s-a angajat ca slujbă
la nişte ciobani, până când a prins şi el meşteşugul şi „a avut el mioare şi berbeci”. Într-o
seară de primăvară, după ce a stat la un pahar de vin cu vestitul haiduc Vasile cel Mare,
acesta îl încurajează pe Moţoc să facă dreptate în privinţa boierului şi a Ilincăi. Şi astfel au
plecat amândoi la drum până în satul Fierbinţi. Ajunşi aici chiar în ziua Înălţării, tocmai
ieşeau oamenii din biserică, iar între ei era şi Răducan Chioru. După un mic scandal din faţa
Bisericii, ciobanul „stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai nainte, fără bucurie şi fără lumină,
ca-n negurile muntelui”.

Capitolul 7.Negustor Lipscan


„Negustor Lipscan” este un reportaj şi a şaptea povestire din volumul „Hanu Ancuţei”. Într-o
seară, sosesc la han, cu larmă mare, nişte oameni îmbrăcaţi în alb şi căruţe cu coviltir, din
care „un bărbat bărbos” se îndreptă către Ancuţa cu urări de bun găsit. Hangiţa îl recunoaşte
pe negustorul Dămian Cristişor. El venea cu marfă de la Lipsca şi se îndreptă spre Iaşi.
Dămian Cristişor începe să povestească despre cele văzute de el în călătoriile pe alte
meleaguri, pentru că fusese la Liov, iar acum un an plecase la Lipsca. Negustorul le
povesteşte apoi cum arată un tren, cum arată casele nemţilor, portul străinilor şi multe altele.
O altă minunăţie este că în toate târgurile şi satele sunt şcoli şi profesori, toată lumea învaţă
carte, şi băieţi şi fete. Auzind acestea, oaspeţii Ancuţei închină cu veselie pentru aşa
„rânduială”, care trebuie neapărat să rămână numai la dânşii, bucurându-se că acest obicei
nu venise şi pe la ei. Negustorul le povesteşte, apoi, cum un morar s-a judecat „pentr-un
petic de moşioară” cu însuşi împăratul, dar judecătorul i-a dat dreptate mororului, deoarece
acolo stăpâneşte legea. Dămian nu a păţit nimic cât timp a umblat pe drumurile nemţeşti,
călătorind apoi cu trenul, până când a ajuns la Suceava, unde a pus marfa în căruţe. Intrând
în Ţara Moldovei vameşii l-au întrebat dacă nu le-a adus câte-un dar de la „ticăloşii aceia de
nemţi”, aşa că negustorul le-a dat căte-un fular lung. În lunca Moldovei l-a oprit un călăreţ
cerându-i banii pe care îi are asupra lui, dar pentru că nu vânduse încă marfa, îi dăduse un
baider, spre mulţumirea hoţului. Oprind carele să poposească şi să mănânce oamenii şi
animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri şi-i ceru actele oficiale care-i permiteau să
facă negoţ cu marfa care o avea. Dămian avea toate actele necesare, dar ca să fie lăsat în
pace i-a dăruit omului un „baider roş de lână”, dar când va ajunge la Iaşi, negustorul va
trebui să mai facă o dare către maica Paraschiva şi Părintele Mardare, apoi să dea ceva
naşului său, după care îşi va putea vedea de drumul său. În veselia generală, Ancuţa aduce
„plăcinte cu poalele-n brâu”, iar negustorul îi prinde hangiţei „o zgărdăriţă de mărgele” şi o
sărută pe amândoi obrajii.
Capitolul 8.Orb sarac.
„Orb Sărac” este o specie aparte, o portretizare prin naraţiune. Dinspre carele negustorului
lipscan vin la han o babă şi un moşneag. Ea păşea înainte, iar moşneagul din urma ei era
orb, femeia trăgându-l după dânsa. Comisul Ioniţă se laudă din nou că va spune o povestire
mai frumoasă decât tot ce-au auzit, iar orbul se învoieşte că va cânta din cimpoi, ca să
meargă vinul mai bine. Orbul le cântă din gură şi acompaniindu-se cu cimpoiul, balada
Mioriţa, impresionând până la lacrimi întreaga adunare din han. Atunci bătrânul le
povesteşte de ce a cântat tocmai această baladă. Rămănând de mic copil fără vedere, a
plecat din sat şi s-a aşezat pe lângă nişte ciobani care l-au învăţat acest cântec, punându-l
să jure că nu-l va uita niciodată. După ce s-a despărţit de ciobani, orbul s-a însoţit de Ierofei,
un călic bătrân. Au umblat prin toată lumea şi nimeni nu – i-au întrebat nimic. Ajunşi în
„târgul cel mare al Chiului” cei doi au trăit bine, şi-au deprins atunci şi alte cântece de jale.
După ce a murit Ierofei, orbul s-a înhăitat cu alţii cu care a străbătut lumea întreagă.
Ducându-se în satul natal, află că nu mai trăia nimeni din familia lui. Atunci el a auzit de
hanul Ancuţei, unde venise cu mulţi ani în urmă, iar acum e bucuros să poposească din nou
aici. Orbul se ducea şi el „la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei- Sfetite” pentru că atunci
când era copil auzise de la un străbunic despre o minune a sfintei. Era în vremea lui
Duca-Vodă, care domnea asupra ţării Moldovei, având o mare lăcomie pentru aur şi argint şi
punând biruri mari asupra moldovenilor. Slujitorii domnului umblau călare prin sate şi luau
bani. Într-o zi nemaiputând îndura oprimarea nişte necăjiţi s-au dus la moaştele sfintei şi l-au
pârât pe Duca-Vodă. Ca urmare, în ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol mare şi până a
doua zi s-a aşternut zăpadă mare. Demonul adus de vânt a bătut în geam la curtea
domnească şi i-a spus lui Duca-Vodă că venise vremea socotelilor. Speriat de moarte, Vodă
a strâns ce a putut şi a fugit dar a fost prins de nişte leşi care l-au prădat de beni.
Cumpărând cu ultimii bani o sanie şi o iapă, Vodă ajunse la acest han, dar a fost alungat de
acolo şi până la urmă Vodă şi-a găsit sfârşitul în nişte locuri pustii. Ancuţa se repede la orb,
recunoscând în uncheşul pribeag pe „unul Constandin”, despre care îi povestise mama ei, îi
sărută mâna şi îi dă să mănânce.

Capitolul 9.Istorisirea Zahariei Fantanarul


„Istorisirea Zahariei Fântânarul” încheie volumul de povestiri „Hanu Ancuţei”. Leliţa Salomia
se arată nemulţumită de povestirea orbului, considerând că la han sunt oameni mult mai
vrednici care ştiu a istorisi întâmplări mult mai interesante. Ea spune că moş Zaharia
fântânarul, trăise în tinereţe o întâmplare extraordinară şi că ar trebui povestită. Când era
flăcău, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Mârza din Păstrăveni, ca să
găsească ca să găsească cel mai bun loc pentru a săpa o fântână. Zaharia avea şi acum la
el o cumpănă din lemn pe care o moştenise. Cu această cumpănă a reuşit el găsească loc
în poiană unde să facă fântâna. Liţa Salomia povesteşte în continuare, că la vânătoarea
domnească, Zaharia trebuia săl întâmpine pe Vodă cu apă rece. A doua zi Zaharia s-a dus
la fântână să-l întâmpine pe Vodă şi o găseşte acolo pe copila cuconului Dimachi, care
plângea. Ea îi destăinuie fântânarului că nu poate trăi fără Ilieş Ursachi şi că se va arunca în
fântână, iar atunci când va veni Vodă, Zaharia să-i spună că fata boierului s-a aruncat în
fântână. Fata trimisese vorbă lui Ilieş să vină aici, ca să petreacă acest
ultim ceas. Zaharia o sfătuieşte să meargă împreună cu iubitul în „coliba de frunzar”, iar apoi
să vină Vodă să-i binecuvânteze. Între timp, Vodă aflase de la un slujitor de ce plângea
copila, aşa că după ce bău paharul cu apă, în loc să intre în colibă, chemă la el pe boier şi-i
porunci s-o aducă pe fiica lui la masă. Cuconul Dimachi era foarte încurcat, pentru că aflase
că fata lui fugise din casa părintească şi avea de gând să-şi facă seama. Atunci, curajos,
Zaharia scoate cumpăna din chimir, prefăcându-se că ea îi arată calea de a găsi fata,
deschise uşa colibei şi Vodă văzu „pe tinerii îngenunchiaţi cu capetele plecate. Cu toţii s-au
mirat de înţelepciunea cumpenei. Pe urmă, Vodă şi Doamna au cununat pe cei doi tineri şi a
fost o nuntă mare cu veselie şi s-au împăcat cu toţii. Comisul Ioniţâ de la Drăgăneşti
apreciază povestirea lui Zaharia,însă e convins că alţii ştiu istorisiri „şi mai frumoase şi mai
inrteresante”.

Cei trei muschetari de Alexandru Dumas -rezumat

In anul 1626, pe vremea regelui Ludovic al XII-lea, un tânăr gascon din Tarbes, pe nume
d’Artagnan, a pornit spre Paris pentru a-și îndeplini visul de a deveni muschetar. Acesta a
avut la el o scrisoare a tatălui său către căpitanul muschetarilor, 15 scuzi și un căluț galben.
În Meung scrisoarea i-a fost luată.
Din prima zi în care a ajuns la Paris, d’Artagnan a fost provocat la duel de cei trei
muschetari: Athos, Porthos și Aramis, însă duelul a fost interrupt de gărzile cardinalului și cei
patru au devenit cei mai buni prieteni.
Domnul Bonacieux, gazda lui d’Artagnan, a cerut acestuia, să îi găsească soția care a fost
răpită. D’Artagnan a reușit să o salveze și pe ea și pe ducele de Buckingham care a fugit în
Anglia luând ca amintire eghileții cu diamante ai reginei primiți în dar de la rege. Cardinalul
Richelieu i-a sugerat regelui să îi ceară soției să poarte bijuteriile la o petrecere. D’Artagnan
a pornit în misiunea de a readuce eghileții reginei, a ajuns în Anglia și și-a îndeplinit sarcina
cu success. Însă doamna Bonacieux a fost din nou răpită. Milady a trebuit să aranjeze
uciderea ducelui de Buckingham, însă dată în vileag de o scrisoare a muschetarilor, a fost
arestată de cumnatul ei și întemnițată. Milady a reușit să îl convingă pe gardianul ei că e
nevinovată și a reușit să îl întoarcă pe acesta împotriva ducelui de Buckingham, pe care îl
asasinează. Întoarsă în Franța, Milady a otrăvit-o pe doamna de Bonacieux care a murit în
brațele iubitului ei, d’Artagnan și apoi a încercat să fugă, dar a fost prinsă de cei patru
prieteni, de lordul Winter și un călău tocmit de Athos care o și execute.
D’Artagnan a fost înaintat la gradul de locotenent, Athos a mai luptat pentru un timp și apoi
se retrage, Porthos s-a căsătorit cu o văduvă bogată și Aramis a îmbrățișat viața monahală.

Orasul cu salcami de Mihail Sadoveanu-rezumat

Adriana, fiica familiei Duma, are primele semne ale feminitatii. Fata este speriata nestiind cu
exactitate ce se petrece cu ea. Mama se recunoaste in copila care a fost cu douazeci de ani
in urma cand a avut aceleasi tulburari si o linisteste. Revenind la scoala dupa cateva zile se
cearta cu cea mai buna prietena sub impulsuri emotionale necunoscute pana atunci. Paul
Mladoiu, varul sau, remarca frumusetea eclatanta a fetei si Adriana este mandra fiind vazuta
la brat cu acesta. Ramanerea peste noapte a tanarului in casa lor produce un adevarat
seism in simturile fetei. Convins ca este iubit de Adriana, el cauta jurnalul ei intim. De altfel,
ea se confeseaza Margaretei, una din prietenele ei dar este hotarata sa reziste avansurilor
tanarului. El isi scurteaza, insa, vizita si pleaca pentru a nu produce complicatii. Intr-o
dimineata de sfarsit de octombrie, doamna Dunea primeste vizita Rozaliei Donciu, sotia
prefectului care ii propune sa-si dea fata la cursul de pian tinut de o frantuzoaica adusa de la
Paris. In salonul familiei Donciu unde este prezentata profesoara de pian. Adriana il
cunoaste pe Gelu. Dupa un timp, Victor Ioanid, unul din prietenii lui Gelu, dispare de acasa
ceea ce produce emotii in orasel. Familia il cauta disperata in orasele din jur dar Adriana afla
de la Gelu ca cel disparut a luat niste prafuri albe numite sublimat si ca acum se afla intr-o
mansarda unde prietenii lui Gelu si Buta ii duc de mancare si carti. Fata ii cere sa o duca la
Ioanid sperand ca-l poate ajuta. Dupa intoarcerea lui acasa, cei patru: Adriana, Cecilia,
prietena ei, Victor si Gelu se leaga o frumoasa prietenie. Intre Gelu si fiica prefectului in casa
caruia se tin cursurile de pian apar tandre relatii sentimentale Buta incearca si el sa patrunda
in grup dar este respins. Elisabeta Donciu se marita cu un om foarte bogat, proprietarul unei
fabrici de prosoape si Gelu, disponibil acum, incepe sa iasa cu Adriana. In oras se
raspandeste vestea ca tanarul compozitor Cello Victorin plecat la Bucuresti, are mare
succes devenind celebru. Lucretia, una dintre colegele Adrianei, se marita cu Paul Mladoiu.
Adriana organizeaza petrecerea de revelion dar, primind o telegrama de la Bucuresti,
anuleaza invitatiile. Gelu este dezamagit si-a multe planuri privind relatia cu Adriana
inczrajate de ea. La Bucuresti il intalneste pe compozitorul Cello Victorin care incearca sa o
seduca. Revenita acasa, afla ca Lucretia si Paula se despart. Gelu se poarta cu ea foarte
rece si Cecilia incearca sa-i impace. Gelu pleaca la Bucuresti unde Viorin ii povesteste
varianta lui in legatura cu relatia lui cu Adriana ceea ce va produce ruptura dintre acestia.
Adriana se apropie de Buta. Reintalnindu-se dupa mai multi ani, amorul dintre Gelu si
Adriana se reaprinde dar plecarea la studii a tanarului pare a stinge focul abia reinviat. Ei se
revad la Bucuresti dar Adriana, dupa o ultima incercare de a trai o dragoste ca in
adolescenta cu Gelu, este dezamagita si il paraseste logodindu-se cu Paul Mladoiu,
despartit intre timp de Lucretia.

Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru


1.Ghilghames
Dintre toate legendele repovestite de Alexandru Mitru, cea a lui Ghilgameș este cea mai
veche, acesta fiind totodată cel mai vechi text literar păstrat până în prezent. Astfel, se
spune că Ghilgameș a fost un rege cu puteri extraordinare, care locuia în orașul Uruk, dar
de al cărui comportament s-au plâns mulți dintre supușii lui. Aceste plângeri au fost aduse la
cunoștința zeilor, care au decis să-l pedepsească pe Ghilgameș. Din acest motiv, ei i l-au
trimis pe Enkidu, un om venit din pădure, pe care Ghilgameș l-a învins în luptă.
Apoi, însă, cei doi se împrietenesc la cataramă și, împreună, îl înving pe uriașul Humbaba.
Enkidu moare, iar Ghilgameș suferă foarte mult din pricina lipsei prietenului său. Dorind să-l
reînvie, îi cere sfatul lui Utanapiștim, un supraviețuitor al Marelui Potop. Află că secretul
consta în găsirea unei plante cu proprietăți miraculoase, pe care eroul o găsește, dar nu o
poate păstra. Pentru o scurtă vreme, reușește să aibă un dialog cu Enkidu, însă apoi este
nevoit să accepte moartea tragică a prietenului său.

2.Cneazul Igor
Această legendă își are originile în Rusia. Protagonistul este cneazul Igor, un adevărat erou,
viteaz și curajos, care luptase de multe ori împotriva polovieților alături de regele Sviatoslav
din Kiev. Împreună, cei doi obținuseră multe victorii.
Când simte apropierea unei noi bătălii, cneazul Igor, cuprins de mândrie și de dorința de
glorie, refuză ajutorul lui Sviatoslav, vrând ca victoria să-i aparțină, de această dată, în
totalitate. Planurile lui eșuează, însă, iar Igor este luat prizonier. Deși reușește să scape,
înțelege faptul că puterea creștea datorită unirii forțelor sale cu cele ale lui Sviatoslav. Astfel,
în final, cneazul acceptă ajutor de la Kiev și obține, astfel, victoria mult râvnită.
3.Cantecul lui Roland
În literatura franceză, „Cântecul lui Roland” este cea mai importantă epopee eroică. Nepot
ilegitim al împăratului Carol cel Mare, Roland s-a născut în secolul al VIII-lea, în Franța.
Dorința lui este aceea de a deveni cavaler, iar protagonistul reușește să-și îndeplinească
scopul. Se împrietenește cu Olivier, fiul contelui sub stăpânirea căruia se afla ținutul în care
locuia. După ce împăratul își primește sora (mama lui Roland) și nepotul înapoi la curte,
Roland și Olivier (care lupta și el în armata regală) luptă cot la cot împotriva Sarazinilor.
Ajutați de trădătorul Ganelon, sarazinii reușesc să câștige o bătălie împotriva francezilor. În
ciuda faptului că Olivier suna din corn, astfel încât armata să se retragă, Roland consideră
că acesta ar fi un gest umilitor și luptă până la moarte. Atât el, cât și Olivier, își pierd viața,
dar în final, împăratul câștigă toate celelalte bătălii. Auda, sora lui Olivier și iubita lui Roland,
moare sfâșiată de durere la auzul veștii morții celor doi bărbați.

Juranul Annei Frank

S-ar putea să vă placă și