Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga

Rezumatul basmului "Povestea lui Harap-Alb

Verde Imparat, care domnea in regatul de la capatul pamantului, ii trimite
fratelui sau, Craiul, o scrisoare, prin care ii spune sa-i trimita cel mai destoinic fiu
al sau pentru a-l lasa rege in regatul sau, deoarece el nu avea baieti, ci numai
trei fete. A doua zi, imparatul ii cheama la el pe cei trei fii ai lui si ii intreaba care
din ei doreste sa plece la fratele sau, pentru a-l urma la tron. Fiul cel mare se
hotaraste sa plece el. In timp ce feciorul se pregatea de drum, Craiul punea la
cale un plan prin care sa vada curajul lui. Ia o piele de urs, se imbraca cu ea, se
ascunde sub un pod, iar cand feciorul trece pe acolo, acesta ii iese in fata. Speriat
se intoarce rusinat acasa. Acelasi lucru se intampla si cu fiul cel mijlociu.
Craiul, dezamagit de fiii lui, ii face de rusine, iar cel mic iasa suparat afara. In
fata lui apare o batranica care ii cere milostire si il intreaba ce a patit. Ca sa
scape de ea feciorul ii da un ban, iar acesta il sfatuieste sa ia hainele vechi ale
imparatului si sa plece la drum, iar calul sa si-l aleaga punand o tavita cu jaratic
in mijlocul hergheliei si calul care va manca din jaratic acela sa-l ia.
Mezinul insa reuseste sa invinga proba tatalui sau si obtine incuviintarea de a
pleca spre imparatia lui Verde Imparat. Povatuit de Sfanta Duminica, pe care a
ajutat-o, mezinul isi alege calul, armele si hainele, pe care le-a avut tatal sau
cand a fost mire si pleaca la drum dupa ce primeste sftaturile Craiului, printre
care acela de a se feri de omul span si de omul ros. Cu toate acestea, el este
pacalit de Span, care, prin viclesug, il face sluga. Sub amenintarea mortii, feciorul
de crai jura ca nu va spune nimanui cine este de fapt. Spanul ii da numele de
Harap-Alb, care-l sujeste cu credinta, respectandu-si juramantul facut. Ajunsi la
palatul Imparatului Verde, spanul se da drept nepotul acestuia si, dintr-un
nemasurat orgoliu, il supune pe Harap-Alb la incercari primejdioase, cu speranta
ca va scapa de el: sa-i aduca “salati din gradina ursului”; pielea unui cerb
fabulos, batuta in nestemate; sa-i aduca fata imparatului Ros, ca sa se insoare cu
ea.
Ajutat de Sfanta Duminica, de furnici, de albine si povatuit permanent de calul
sau, Harap-Alb reuseste sa invinga toate probele. Cei cinci prieteni fabulosi:
Ochila, Setila, Gerila, Flamanzila si Pasari-Lati-Lungila il ajuta sa invinga
piedicile ivite in incercarea de a o aduce pe fiica Imparatului Ros la curtea lui
Verde-Imparat. Aici sunt intampinati cu toate onorurile, dar fata Imparatului Ros
il respinge pe Span si dezvaluie celor de fata taina ca Harap-Alb este adevaratul
nepot al lui Verde-Imparat. Dat in vileag, Spanul se repede si reteaza capul lui
Harap-Alb, dar fata il inconjoara cu trei smicele de mar dulce, il stropeste cu apa
 vie si il invie, acesta trezindu-se ca dupa un somn greu. Atunci, calul fermecat il
apuca pe Span si il azvarle in inaltul cerului, de unde cade pe pamant si moare.
Verde-Imparat il casatoreste pe Harap-Alb cu fata lui Rosu-Imparat, iar la
nunta lor au fost poftiti toti prietenii care l-au ajutat sa treaca probele. Harap
Alb devine rege si toti traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

Caracterizarea personajului lui Harap-Alb

Harap-Alb este mai mult caracterizat indirect, prin fapte:1. inteligent: ,,Fatul meu,
bunt tovaras ti-ai ales, de te-a invatat cineva bine ti-a priit, iara de ai facut-o din
capul tau, bun cap ai avut.,
,2. ascultator, cand Hatap-Alb se plangea de nereusitele fratilor sai, a aparut o
cersetoare care era de fapt Sf. Duminica. Aeasta ii da niste sfaturi de care tine
cont pana la ultimul detaliu: ,,du-te la tatal tau si cere sa-ti deie calul, armele si
hainele cu care a fost el mire. [...]. Si atunci, o data se suie in pod si coboara de-
acolo un capastru, un frau, un bibi si o sa.,,
3.naiv, se lasa pacalit foarte usor, H-A e influentat de span, care insista sa coboare
in fantana: ,,Fiul craiului, boboc de felul sau, la treburi de-astea, se potriveste
spanului, si s ebaga in fantana, fara sa-i trasneasca prin minte, ce i se poate
intampla.,,

Ion Creangă (1837 - 1889)

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889,
Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și
povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române
mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-
ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839,
conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor,
Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale
capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul
natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl
încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la
Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia
Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala
catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a
păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași,
absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.

MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici

rezumat
Actiunea nuvelei se desfasoara in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in
zona Aradului, pe parcursul unui an, intre doua repere temporale cu valoare
religioasa: de la Sfantul Gheorghe pana la Pasti.
Ghita, cizmar sarac, dar onest, harnic si muncitor, hotaraste sa ia in arenda
carciuma de la Moara cu noroc, pentru a castiga rapid bani. Carciuma este
asezata la rascruce de drumuri, izolata de restul lumii, inconjurata de pustietati
intunecoase. O vreme, la Moara cu noroc, afacerile ii merg bine, iar primele
semne ale bunastarii si ale armoniei in care traieste familia nu intarzie sa
apara: Ghita traieste fericit alaturi de sotia sa, Ana si de cei doi copii, iar
batrana, mama Anei, vegheaza la linistea familiei. Aparitia lui Lica Samadaul,
seful porcarilor si al turmelor de porci din i mprejurimi, tulbura echilibrul
familiei. Din momentul aparitiei lui Lica, incepe procesul instrainarii lui Ghita
fata de familie.
Din dorinta de a se imbogati, carciumarul se indeparteaza de Ana si devine
treptat complicele lui Lica la diverse nelegiuiri: jefuirea arendasului, uciderea
unei femei si a unui copil. Retinut de jandarmi, lui Ghita i se da drumul numai
pe chezasie. Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fost hot si tovaras al lui
Lica, pentru a-i da in vileag pe Samadau. Ghita nu este insa sincer fata de
Pintea, deoarece ii ofera dovezi ale vinovatiei lui Lica, numai dupa ce isi poate
opri jumatate din sumele aduse de acesta din urma.
La sarbatorile Pastelui, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, lasand-o la
carciuma in compania Samadaului, in timp ce el merge sa-i anunte pe jandarm
ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata de lasitatea sotului care se
instrainase de ea si de familie, Ana i se daruieste lui Lica. Cand se intoarce si
realizeaza acest lucru, Ghita o ucide, iar el la randul lui este ucis de Raut, din
ordinul lui Lica. Un incendiu provocat de oamenii lui Lica mistuie carciuma de la
Moara cu noroc. Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide,
izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care supravietuiesc sunt
batrana si copiii.
Ioan Slavici
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848,[1][3][4][5] Șiria, Imperiul Austriac[6] – d.
17 august 1925,[1][3][4][5] Panciu, Putna, România[7]) a fost un scriitor,
jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei
Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de
observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în nuvelele sale poporale și
în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în
funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[9]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia
a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai
importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul
Mara, nuvelele Moara cu noroc și
Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri,
apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru
istoria literaturii române.

Hanul Ancutei
Hanul Ancutei - RezumatIn "Hanu-Ancutei" sunt cuprinse istorisiri complexe
impartite in cele noua capitolePrimul capitol este intitulat "Iapa lui Voda".
Povestitorul acestui capitol este comisulIonita. Acesta povesteste o
intamplare hazlie. In acest capitor este vorba despreVoda Mihalache care
calatorea prin tara. Comisul Ionita voia sa i se faca dreptatedeoarece un
vecin ii taia mereu din ocina parinteasca. Ionita doarea ca acesta sa
fiepedepsit. Ionita pleaca la imparatie si spune ca daca nu ii se va face
dreptate ilpofteste pe stapanul tarii sa ii pupe iapa sub coada. Acest lucru il
spunea lui Voda.( Voda era deghizat. )Al doilea capitol se numeste
"Haralambie". In capitolul acesta este prezentata istoriaunui haiduc ucis
chiar de fratele sau. Povestitorul este parintele Gherman. Tatal luiGherman
era chiar Harlambie.Al treilea capitol se intituleaza "Balaurul". De data
aceasta ca narator este mosLeonte. Acesta reda o istorie de cand era el tanar,
cand a vazut un balaur. MosLeonte ne povesteste istoria unui boier, pe nume
Nastasa Bolomir. Boierul a fostcasatorit de multe ori, dar ii mureau sotiile. Cu
ultima sotie nu s-a intamplat asa. Eadevenea pe zi ce trece mai tanara si
frumoasa.Intr-o zi boierul vine la tatal lui Leonte. Boierul dorea sa ii fie
dezlegat destinul.Boierul a aflat ca sotia sa il insela cu Alixandrel Vuza. In acel
moment boierul s-aenrveat foarte rau si a ordonat sa fie capturat Alixandrel,
insa atunci cand Irinuta siiubitul sau vor fi inconjurati, Irinuta se transforma
intr-un balaur si sa il omoare peBolomir.Al patrulea capitol se intituleaza
"Fantana dintre plopi". In acest capitol narator esteNeculai Isac. Capitolul
cuprinde o poveste de dragoste intre a Isac si o tigancusa.Aceasta tigancusa
era obligata de tatal ei sa il ademeneasca pe acesta ca sa ii furetoti bani. Din
lupta Isac scapa, dar fara un ochi.In al cincilea capitol, "Cealalta Ancuta", este
istorisita de mesterului Ienache o altapoveste de dragoste. De data aceasta
intre Todita Catana si o fata de boier pe numeVarvana. Cei doi tineri reusesc
sa-l pacaleasca pe tatal fetei si continua linistitipovestea de
dragoste.Capitolul al saselea, "Judet al sarmanilor" are ca povestitor pe
Constantin Motoc siprezinta viata acestuia. Ne este istorisita o intamplare
in care Motoc reuseste sa serazbune pe boierul Raducan Chioru. Se razbuna
pe
acesta pentru ca nu cu mult timpin urma boierul ii furase sotia.Al saptelea
capitol,"Negustor lipscan" este istorisit de Damian Cristisor. Acest
capitolcuprinde informatii despre inventii nemetsti.Al optulea capitol,
intitulat "Orb sarac" este povestirea unui om orb, ce este relatatade el si de
batrana ce il ingrijeste.Ultimul capitol, "Istorisirea Zahariei Fantanaru",
cuprinde o poveste spusa de ZahariaFantanaru. Istorisirea cuprinde o
poveste de dragoste.

Caracterizarea Ancuței din „Hanu-Ancuței”, de

Mihail Sadoveanu
Ancuța este personajul principal și eponim al acestei opere sadoveniene și deschide
seria impresionantă de eroine din creația de maturitate a autorului: Vitoria Lipan din
romanul Baltagul, jupâneasa Ilisafta din Fratii Jderi sau Maria din Creanga de aur.
În lumea ficțională creată de Sadoveanu, statutul Ancuței este interesant prin
omonimia mamă-fiică, prin care se anulează barierele timpului.
Prin prezența ei discretă și plină de farmec, Ancuța cea tânără este comparată mereu
de naratori cu dublura ei, cealaltă Ancuța. Atât mama, cât și fiica sunt femei frumoase
și pricepute, care își cuceresc oaspeții cu zâmbetul viclean și cu ospitalitatea lor.
Aflată în prezentul narațiunii, Ancuța cea tânără își îndeplinește exemplar rolul de
amfitrioană. Hangița, care împarte vin și mâncări, râsete și vorbe bune, este o prezență
aeriană, aproape impalpabilă. Supranaratorul îi face un portret, surprinzând câteva
imagini fugare care conțin detalii fizionomice și morale: sprâncenată și vicleană, cu
obrazul aurit de soare – caracterizare directa.

Mihail Sadoveanu - biografie

Mihail Sadoveanu
Parintii lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia
si Profira Ursache, fata de razesi. Urmeaza gimnaziul 'Alecu Donici' la Falticeni.
In timp ce studia la gimnaziu, in 1896, intentioneaza sa alcatuiasca, impreuna
cu un coleg, o monografie asupra lui Stefan cel Mare, renuntand, insa, din lipsa
de izvoare istorice. Urmeaza apoi cursurile Liceului National din Iasi, iar la
Bucuresti studiaza dreptul. Debuteaza in revista bucuresteana Dracu in 1897.
In 1898 incepe sa colaboreze la foaia Viata noua alaturi de Gala Galaction, N.D.
Cocea, Tudor Arghezi s.a., semnand cu numele sau, dar si cu pseudonimul M.S.
Cobuz. Se stabileste la Bucuresti, in 1904, se casatoreste, si va avea unsprezece
copii. In acelasi an are loc debutul editorial cu patru volume deodata -
Povestiri, Dureri inabusite, Crasma lui Mos Precu, Soimii - in care Sadoveanu
manifesta predilectie deosebita pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904
'anul Sadoveanu'.
In 1910 este numit in functia de director al Teatrului National din Iasi. In acest
an publica volumele Povestiri de seara (la Editura Minerva), Genoveva de
Brabant, brosura Cum putem scapa de nevoi si cum putem dobandi pamant s.a.
Colaboreaza la revista Samanatorul, dar se va simti mai apropiat spiritual de
revista care aparea la Iasi, Viata Romaneasca.
In anul 1919 editeaza, impreuna cu Tudor Arghezi, la Iasi, revista Insemnari
literare. In decembrie, revista isi anunta incetarea aparitiei: Viata romaneasca
isi porneste iar munca pentru cultura si folos. Noi, cei de la Insemnari literare,
reintram in curentul ei cu modestele noastre mijloace. In editura revistei
iesene publica volumul de nuvele Umbre si brosura In amintirea lui Creanga,
iar la Editura Luceafarul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei
Romane in 1921.

Liviu Rebreanu
Scriitor interbelic, romancier, nuvelist, dramaturg, traducător şi academician.
1 noiembrie 1908, în revista Luceafărul (Sibiu) apare povestirea Codrea (Glasul
inimii). Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 , Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1
septembrie 1944 , Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un
prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.

Ion de LiviuRebreanu
● Rezumat
Drama lui Ion este drama taranului sarac care nu-si accepta conditia si este pus
in situatia de a alege intra iubirealui petru Florica si averea Anei. Conflictele
secundare intre Ion si George Bucluc mai intai pentru Ana si apoi pentru
Florica. Conflictul tragic este sinuciderea Anei.
●Caracterizarea personajului Ion
Din punct de vedere fizic,Ion era:”Iute si harnic ca masa,chipes,voinic,dar
sarac.”Din punct de vedere moral,Ion era un om lipsit de personalitate.Patima
pentru pamant ilmacina pentru ca “pamantul ii e drag ca ochii din cap”.Toata
fiinta lui este mistuitade”dorul de pamant mult,cat mai mult”,deoarece”iubirea
pamantului l-a stapanit de miccopil”.Asadar,setea de pamant este trasatura
dominanta a personalitatiisale,facand din el un personaj memorabil prin aceea
ca intreaga sa energie este canalizataindeplinirii scopului de a avea
pamant”glasul pamantului patrundea navalnic in sufletulflacaului ca o
chemare,coplesindu-l.Trairile lui Ion in lupta pentru a intra in posesia
pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate,violenta,la
prefacatorie si incantare.E
te caracterizat direct de catre narator: “Iute si harnic ca

Pădurea spânzuraţilor
de Liviu Rebreanu
Romanul se deschide cu tabloul tragic al unei spanzuratori. Aflam ca va fi
spanzurat un sublocotenent ceh, Svoboda, pentru ca a incercat sa dezerteze.
Printre juratii curtii martiale se afla si Apostol Bologa. El supravegheaza
executia pedepsei capitale.Dupa terminarea spanzuratorii in sufletul lui Bologa
incolteste o idee care-i da sentimentul indoielii, daca a facut bine
condamnandu-l la moarte sau daca a facut rau. Totusi el incearca sa se apere,
sa-si apere propria-i constiinta, agatandu-se de justificarea ca nu si-a facut
decat datoria.Dupa venirea de la spanzuratoare, Bologa isi aminteste anii
copilariei cand a fost educat de mama sa in spiritul credintei in Dumnezeu si
totodata isi aminteste spusele tatalui sau care il considera barbat, capabil de a-
si castiga singur o paine si sa dobandeasca mereu stima oamenilor si mai ales
sa aiba sentimentul datoriei fata de popor.Apoi aflam despre viata sa
sentimentala si despre constiinciozitatea si curajul de care da dovada in cadrul
armatei. Aflam ca va fi trimis pe frontul romanesc, dar el incearca sa obtina o
permisiune de la comandament pentru a cere generalului de aramane pe acest
front sau de a fi trimis in Italia. Nu obtine acest lucru si astfel incearca sa
dezerteze, dar este ranit si spitalizat.Dupa iesirea din spital primeste o luna de
concediu in care se intoarce acasa. Aici rupe legatura cu Marta sub pretextul ca
a stat de vorba in ungureste cu un ofiter, dar adevaratul motiv era faptul ca nu
o iubea. Dupa venirea din concediu, pentru a nu fi trimis direct in lupta, este
mutat la o coloana de nemti unde Bologa sta in gazda la un gospodar a carui
fata, Ilona, se indragosteste de el si pana la urma se logodesc.Intr-o zi primeste
o scrisoare pentru a se prezenta la comandament. Aici afla ca este numit in
curtea de justitie pentru judecarea unor tarani din zona frontului, considerati
spioni. Din nou incepe o grea confruntare intre sentimentul datoriei fata de
ordinea de stat si sentimentul datoriei fata de neam.Dar totusi constiinta
datoriei fata de popor invinge, determinandu-l pe Bologa sa incerce trecerea la
romani pentru a iesi din necaz dar nu reuseste fiind prins de un coleg de-al sau,
Varga, care il preda regimentului. Aici este perchizitionat si i se gaseste harta
cu liniile frontului inamic. Apostol este condamnat la moarte prin
spanzuratoare.Romanul analizeaza drama nehotararii unui individ fata de care
determinarile obiective se dovedesc mai tari si asistam la drama neputintei de
a alege intre doua solutii contradictorii.Bologa reprezinta tipul intelectualului
ofiter in armata austro-ungara. El reprezinta tipul inadadptarii, tipul omului
revoltat. Drama presonajului rezulta din incapacitatea de a se supune regulilor
noii lumi in care traieste. Bologa moare ca un erou. Prin destinul sau tragic
dezvaluie conditia intelectualului din Transilvania in perioada ocupatiei.

La țigănci
de Mircea Eliade

Domnul Gavrilescu, profesor de pian care dă ore particulare la domiciliul

elevilor, se întoarce cu tramvaiul de la o elevă, într‑o zi caniculară. În tramvai
se discută, cu fereală şi cu indignare, („E o ruşine”... ) despre locuinţa
somptuoasă a ţigăncilor din apropierea traseului tramvaiului, şi despre ţigănci.
Dându‑şi seama că şi‑a uitat servieta cu partituri la locuinţa elevei, la „m‑me
Voitinovici, mătuşa Otiliei”, Gavrilescu coboară din tramvai pentru a se
întoarce şi a recupera obiectul.
Mergând pe trotuar, toropit de caniculă, soseşte tramvaiul de care avea
nevoie, dar domnul Gavrilescu renunţă să urce în el – „Se opri şi‑l salută lung
cu pălăria. «Prea târziu! – exclamă. Prea târziu!... »”. Trece pe sub umbra
nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o
fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese pe
poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.
Este condus de fată într‑„o căsuţă veche, pe care anevoie ar fi putut‑o bănui
acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz”. Întrebat de o bătrână ţigancă ce
doreşte, şi pus să aleagă trei femei de neamuri diferite, la sugestia bătrânei
optează pentru „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, pentru care plăteşte trei
sute de lei („trei lecţii de pian! exclamă el”). Apoi, la cererea bătrânei ţigănci
adresată celei tinere, este dus „la bordei”, unde ajunge trecând de casa cea
luxoasă care se zărea din stradă, printre nuci. Acolo intră „într‑o încăpere ale
cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric
paravanele se confundau cu pereţii”.
Deşi nici o perdea nu se mişcase, odaia „începu să se lumineze într‑un chip
misterios” de strălucirea zilei de vară, se simte „un parfum sfios şi exotic”, iar în
faţa lui Gavrilescu apar trei tinere fete. Anume, „o ţigancă, o grecoaică, o
ovreică”, spune una din ele. Acestora le face o mărturisire „la 20 de ani eu am
cunoscut, m‑am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. Ele îi cer să ghicească,
dintre cele trei, care este ţiganca. Dar Gavrilescu, spune autorul, „fireşte, le
ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe
de‑a‑ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială
ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită de un voal verde pal, avea un trup
nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu
putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială era ovreica: avea o fustă lungă
de catifea vişinie, care‑i strângea trupul până la mijloc, lăsându‑i pieptul şi
umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în
creştetul capului”.
Gavrilescu însă nu ghiceşte: fata tuciurie era grecoaica, cea cu pielea albă
evreica, iar cea cu părul roşu ţiganca. Gavrilescu aude de la fata cu pielea
tuciurie că ea este grecoaică şi nu ţigancă, cum spusese el, ceea ce lui îi
declanşează amintiri despre dorinţa de a călători în Grecia, de pe când era
îndrăgostit de Hildegard. Jocul continuă, dar nici la a doua încercare Gavrilescu
nu ghiceşte, socotind că „fata acoperită cu voalul verde‑pal” este ţiganca, de
fapt aceasta fiind evreica. În urma noii erori, evreica presupune, cu regret, că
incapacitatea de a ghici se datoreşte faptului că Gavrilescu „Şi‑a adus din nou
aminte de ceva, şi s‑a pierdut, s‑a rătăcit în trecut”. Dacă ar fi ghicit care este
ţiganca, îi spune grecoaica lui Gavrilescu, „Ţi‑am fi cântat şi ţi‑am fi dănţuit şi
te‑am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”...............
Personajul Gavrilescu este personajul pricipal al operei "La ţigănci" de
Mircea Eliade.
Profesor de pian, Gavrilescu nu are o stare financiara tocmai buna, ba chiar e
precara,astfel e neimplinit din punct de vedete financiar, ca o consecinta a
faptului ca este doar profesor de pian.Desi stie ca are o fire de artist, regreta ca
nu a evoluat in domeniul sau, gasind o explicatie care il plafoneaza "pentru
pacatele mele", sintagma pe care o repeta de-a lungul operei de multe
ori.Sintagma reliefeaza atat impacarea cu ideea care il chinuie, cat si o
explicatie care il face sa ramana in aceeasi stare, fara a incerca sa se schimbe.
Se adapteaza usor intre necunoscuti,in tramvai poarta discutii despre viata sa
personala, despre alti oameni fara ca macar sa se teama de parerea
celorlalti.Pare precaut, avand mare grija de protofelul sau, insa grija lui
exprima si faptul ca e materialist.Dezinvolt deschide un subiect tabu pentru cei
din tramvai, "La
tiganci", locul pe care toti il cunosc, insa in care el nu a fost niciodata.Mintea
dezordonata il face sa isi uite servieta la eleva sa.Coborând, rapus de caldura
dogoritoare, curios si plin de intrebari, patrunde din strada, din
cotidian(profan), in locul sacru, "La tiganci".
Desi ar trebui sa indeplineasca o cerita pentru care plateste, nu o face.Faptul
ca e materialist isi face simtita prezenta si in bordei, platind 300 de lei,"cat 3
lectii de pian".Nu asculta sfaturile babei care il intampina si bea cafea.Prea
putin atent la sanatate, bea, fumeaza, iar in bordei bea cafea care il seaca in loc
sa il hidrateze si sa-i ofere confort.

Mircea Eliade –

Filozof și istoric al religiilor, Mircea Eliade a fost un scriitor român cu o pasiune

desăvârșită pentru scris încă de la vârste fragede. A fost preocupat de studiul
limbilor străine, științele naturii, ocultism și antropologie, ba chiar și-a dar
doctoratul în filosofie cu o disertație despre Yoga. Citește biografie și operele
celebre scrise de Eliade.
Mircea Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago în 1957, titular al
catedrei de istoria religiilor „Sewell L. Avery” din 1962, naturalizat cetățean
american în 1966, onorat cu titlul de „Distinguished Service Professor”. Mircea
Eliade nu face parte din lista de autori canonici, însă operele sale sunt incluse
în programa de la Bacalaureat. Descoperă biografia lui Eliade.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Rezumat
În primăvara anului 1916, Stefan Gheorghidiu, tânăr sublocotenent de
infanterie, se afla concentrat pe Valea Prahovei. La popota ofițerilor, el
asista la o discuție despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presa: un bărbat care si-a ucis soția infidela a fost achitat
la tribunal.
Aceasta discuție declanșează memoria afectiva a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani si jumătate de căsnicie cu Ela.
Tânărul, pe atunci student la Filozofie, se casatoreste din dragoste cu
Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa. Dupa casatorie, cei
doi soti traiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste de la unchiul
sau avar, Tache. Din momentul primirii mostenirii, Ela se simte atrasa de
viata mondena la care noul statut social al familiei ii ofera acces. Cuplul
evolueaza spre o inevitabila criza matrimoniala, al carei moment
culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobesti, prilejuita de
Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena.
In timpul acestei excursii, se pare ca Ela ii acorda o atentie exagerata
unui anume domn G. (Grigoriade), care, dupa opinia personajului-
narator, ii va deveni mai tarziu amant. Dupa o serie de separari si
regasiri, Ela si Stefan se impaca. inrolat pe frontul romanesc,
Gheorghidiu cere o permisie, ca sa verifice daca sotia lui il insala, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii razboiului.
A doua experienta in planul cunoasterii existentiale o reprezinta razboiul,
ale carui atrocitati pun definitiv in umbra drama iubirii. Ranit si spitalizat,
Gheorghidiu se intoarce acasa, la Bucuresti si hotaraste sa o
paraseasca pe Ela, lasandu-i ei cea mai mare parte a averii.
Drama lui Gheorghidiu se consuma pe fundalul unui societati mediocre,
dominate de instinctul de parvenire.

Caracterizarea personajelor :

Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid

Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război", Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu
autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece relatează la
persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările
interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.
Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic
(obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului
psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice,
sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu
luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a
războiului.
Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi
nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae
Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură
spirituală.
Dialogulde la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului,
care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte
unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează
amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează
în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care
analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă
unică, însetat de certitudini şi adevăr.

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894 , București, România – d. 14 mai 1957 ,
București, România) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și
poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special,
ca inițiator al romanului modern.

Enigma Otiliei
de George Călinescu

Rezumat
Enigma Otiliei, roman ce îi aparține lui George Călinescu, aduce în
atenția cititorilor o poveste care surprinde. Astfel, atunci când Felix vine la
unchiul său, Costache Giurgiuveanu, o întâlnește pe Otilia, fiica nelegitimă
a unchiului său. Otilia a rămas orfană de mică. Chiar dacă Otilia este fiica
nelegitimă, Costache face tot ce poate pentru ea. Leonida Pascalopol, de
asemenea, o ajută pe Otilia, iar acest lucru se dovedește a fi un detaliu
important mai târziu.
Între Felix și Otilia se naște o poveste de dragoste, însă această poveste
de dragoste nu se împlinește deoarece cele două personaje sunt
incompatibile. Felix are mari planuri de viitor, este student la Medicină, iar
pe Otilia o consideră ca fiind prea copilăroasă. Astfel, Felix se căsătorește
cu o altă femeie, iar Otilia se căsătorește cu Pascalopol. În finalul
romanului, Felix află că Pascalopol și Otilia nu mai sunt împreună și că
Otilia este căsătorită cu un bărbat bogat din Buenos Aires.
De asemenea, mai există un fir narativ care aduce în prim-plan averea.
Clanul Tulea, anume mătușa Aglae, unchiul Simion, copiii Titi, Aurica,
Olimpia și ginerele Stănică își doresc averea pe care Costache
Giurgiuveanu o are. Aceștia o consideră pe Otilia un obstacol în calea lor
de a obține averea lui moș Costache și se dovedesc a fi capabili de orice
pentru a pune mână pe bani.

Enigma Otiliei - caracterizarea personajului

principal

Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales

indirect. Aceasta este caracterizată indirect prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici), gandurile ei fiind necunoscute cititorului, din cauza
perspectivei narative obiective. Aceasta tehnica este dublata de reflectarea
poliedrica a personalitatii Otiliei, in constiinta celorlalte personaje
(pluriperspectivismul). Pentru mos Costache, ea este „fe-fetita”, pentru
Felix, femeia capricioasa „cu un temperament de artista”, pentru Aglae „o
fata desteapta”, cu spirit practic. Totusi, complexitatea Otiliei este cel mai
bine cuprinsa de colegul lui Felix, Weissmann: „Orice femeie care iubeste
un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa”.
Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, in incipitul
romanului. Felix remarca mai intai „un cap prelung, încarcat cu bucle”. Fata
ei este „maslinie”, „cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, aratand „foarte
copilaroasa”. Otilia este pusa in opozitie cu Aglae, pentru a i se arata
bunatatea si in opozitie cu Aurica, pentru a reliefa frumusetea, feminitatea.
Conditia definitorie a Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de
Aglae, care numeste casa fratelui sau „azil de orfani”. Inca din seara sosirii
lui Felix in casa lui Mos Costache, Otilia se arata generoasa fata de Felix,
care ii impartaseste statutul. Ea ii ofera camera sa, prilej prin care este
prezentata camera personajului eponim. Felix descopera dantele, partituri,
romane frantuzesti si cutii de pudra, dovedindu-se astfel personalitatea
exuberanta a Otiliei.
 George Calinescu
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost
critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică
a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții
doar italienizantă sau umanistă.

Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu

n scena prolog, este invocat menestrelul, care după lungi insistențe

acceptă să "zică" cântecul laponei Enigel și a regelui cipercă, la finalul unei
nunți.
Regele Crypto este un ales în lumea lui, împărat peste bureți, iar păstrarea
statutului feciorelnic îi atrage adversități: "Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi
ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să
înflorească."
Dar "Pe-același timp trăia cu el" mica laponă liniștită Enigel, care
pendulează anual între nord și sud, fiind conducătoarea unei turme de reni.
Întâlnirea dintre cei doi se realizează prin intermediul visului, iar dialogul
vibrează la gândul unei posibile împliniri, a unei posibile lansări într-o lume
nefirească. Crypto, o îmbie pe fată să rămână alături de el ca regină a lumii
umede a plantelor pădurii. Lapona refuză invitația regelui-ciupercă,
preferând să meargă spre Soare.
Eroic și desuet, regele-ciupercă este surprins de Soare iar acesta îl
amendează fără milă.
Crypto, pentru a se putea împlini, ajunge să se însoțească cu măsălarița,
încercarea sa de a schimba ordinea firească a lumii eșuează, iar ordinea
firească este restabilită.
Ne amintim:
În poemul Ryga Crypto și lapona Enigel, autorul, Ion Barbu utilizează
tehnica povestirii în ramă.
Caracterizare - Riga Crypto - personaj simbol in poemul Riga Crypto si
lapona Enigel de Ion BARBU
Ion BARBU Riga Crypto si lapona EnigeL
Riga Crypto, craiul care imparateste"peste bureti si ciuperci, simbolizeaza,
prin chiar numele sau (in limba greaca kryptos = ascunS), inchistarea si
circumscrierea in universul in care traieste, cel al regnului vegetal, aflat sub
semnul umbrei si umezelii. Este numit inima ascunsa" atat din pricina
izolarii sale, cat si a faptului ca ascunde o mare taina. Ghioceii si topo-rasii
il ocarasc", spu-nandu-i ca-i sterp" si naravas", ca nu doreste sa
infloreasca.
Ca principiu masculin, Crypto este neroditor. Aspiratia lui catre soare,
simbol al spiritului, al absolutului, este imposibil de realizat, caci inseamna
smulgerea din regnul sau limitat si patrunderea in spatiul luminii, care e
nelimitat.
Ion Barbu
11 august 1961 , București, România) a fost un poet și matematician român. Ca
matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. Dan Barbilian era fiul
judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial
„Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Dorinta - M.Eminescu - rezumat

Dragostea si natura sunt teme permanente ale creatiei eminesciene. Natura este mai in

totdeauna cadrul fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativa pana la

cea erotica. Dragostea se afla in pozitia eminesciana intr-o permanenta consonanta cu

elementele naturii, natura care este o stare de suflet.

Printre poeziile lirice in care dragostea apare ca un vis de feridire petrecut in cadrul unui

peisaj feeric, de basm este si poezia „Dorinta”, pubilcata in comvorbiri literare in 1876.
Opera lirica este o creatie literara in versuri ,in care eul liric isi exprima direct

sentimentela prin intermediul unui limbaj figurat.

Luceafărul
Poezie de Mihai Eminescu

trimise de Celrau200.
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti

Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti

Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari

Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,

Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima

Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el

In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara

Si pas cu pas pe urma ei

Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;.

Si din oglinda luminis

Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftind din greu suspina:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!.

Cobori în jos, luceafar blind,

Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! ".

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;.

Si apa unde-au fost cazut

In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.
Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean

Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte. ".

- "O, esti frumos, cum numa-n vis

Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;.
Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata. ".
Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:.

- "Cobori în jos, luceafar blind,

Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! ".

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;.

In aer rumene vapai

Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;.

Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor

Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;.
Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;.

O, vin', odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balai

S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele. ".

- "O, esti frumos cum numa-n vis

Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!.

Mă dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde. ".

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare? ".

- "Nu caut vorbe pe ales,

Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;.
Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine. ".

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea

In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;.

Da, mă voi naste din pacat,

Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege. ".

Si se tot duce.. S-a tot dus.

De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

In vremea asta Catalin,

Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,.

Un paj ce poarta pas cu pas

A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,.

Cu obrajei ca doi bujori

De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu

Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin

Intr-un ungher degraba.
- "Da' ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t' de-ti vei de treaba. ".

- "Ce voi? As vrea să nu mai stai

Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una. ".

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,

https://www.versuri.ro/w/2dr6
Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte. ".

- "Daca nu stii, ti-as arata

Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,

Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring

La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;.

Si ochii tai nemiscatori

Sub ochii mei ramiie..
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;.

Când fata mea se pleaca-n jos,

In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;.
Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta. ".

Ea-l asculta pe copilas

Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,.

Si-i zise-ncet: - "Inca de mic

Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine..

Dar un luceafar, răsărit

Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;.

Si tainic genele le plec,

Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;.

Luceste c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte..
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe..

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe. ".

- "Tu esti copila, asta e..

Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,

Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. ".

*.

Porni luceafarul. Cresteau

In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,

Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;.

Cum izvorind il inconjor

Ca niste mari, de-a-notul..
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,

Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;.

O, cere-mi, Doamne, orice pret,

Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;.

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..

Din chaos, Doamne, -am aparut

Si m-as intoarce-n chaos..
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos. ".

- "Hyperion, ce din genuni

Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;.

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint

Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;.

Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri

Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;.

Parind pe veci a rasari,

Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii

Oriunde ai apune..
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Să-ti dau intelepciune?.

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?.

Vrei poate-n fapta să arati

Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,

Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate..
Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta. ".

*.

In locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit

Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei

Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:.

- "O, lasa-mi capul meu pe sin,

Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;.

Cu farmecul luminii reci

Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii

Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma. ".
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate..

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,

Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:.

- "Cobori în jos, luceafar blind,

Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza! ".

El tremura ca alte dati

In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;.

Dar nu mai cade ca-n trecut

In mari din tot inaltul:
- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?.

Traind în cercul vostru strimt

Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. ".

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850 , Botoșani, Moldova
– d. 15 iunie 1889 , București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din
literatura română.

Dezîmblânzirea
de Nichita Stănescu

Dezîmblânzirea, de Nichita
Stănescu
(comentariu literar, rezumat literar)
Nichita Stănescu se înscrie în curentul literar numitneomodernism
aparţinând literaturii contemporane şi se remarcă
prin expresivitatea limbajului, având o viziune cu totul
inedităasupra cuvântului. Pentru Nichita, Cuvântul este „preumblare
prinşinele lucrurilor”, poezia e definită ca „aventura cuvântului”, iarlumea, ca
atare, nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cudescoperirea eului, a
cunoaşterii de sine.
În miezul lucrurilor se află, aşadar, cuvintele, mărturisireametaforică a
poetului fiind o neobişnuită autodefinire: „Am
cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a
cunoscut pe mine, care vedeam cuvinte”. Referindu
-se la specificul liric stănescian, Eugen Simion afirma că poetul „se facecă se
joacă cu nişte jucării ce se cheamă univers, destin,existenţă, iubire, moarte,
singurătate”.
Arta este, în concepţia lui Nichita Stănescu, o modalitate decunoaştere, iar
artistul este Demiurgul, identificându-se cu poezia într-un tot primordial,
cuvintele fiind ipostaze ale existenţei sineluipoetic: „Eu sunt cel care păzeşte
poarta / Ca nu cumva eu însumisă fug”

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,[2][3] Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983,[2][3][4] București,
România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.[5]

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de
limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă” [6]. Nichita Stănescu aparține,
temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost
considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu[7] și Eugen Simion,[8] un poet de
o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a
inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.

O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --

E vremea rozelor ce mor.

Volumul “Poema rondelurilor” apartine perioadei finale din creatia lui Al. Macedonski,
cand constiinta esteticului il indeamna pe poet spre rigoarea formei fixe, spre
realizarea acordurilor tonale perfecte intre muzicalitatea versului si corespondentul
sau in imagini.

Rondelul este o poezie cu forma fixa alcatuita din treisprezece versuri grupate in trei
catrene si un vers izolat. Primele doua versuri sunt identice cu versurile 7 si 8, iar
versul final este identic cu primul vers; versificatia rondelului se limiteaza la doua
rime.

“Rondelul rozelor ce mor” este inspirit , aparent, din viata efemera a florilor, model
oferit de Albert Samain- poetul francez al universului floral; privita in profunzime,
tema poeziei o constituie moartea, ca lege la care se supune intreg universal. Tema
poeziei se sintetizeaza in versul “E vremea rozelor ce mor” care se repeta ocupand
pozitiile 1,7 si 13(conform regulilor rondelului). Folosirea refrenului reprezinta si un
element simbolistic.

Alexandru Macedonski
poet și prozator; dramaturg; șef de cenaclu literar, publicist român
 Date personale
Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854,[2][3][4] Craiova, Țara Românească[5][6] – d. 24
noiembrie 1920,[2][3][4] București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român.
Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al
simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut
modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au
afectat serios cariera literară și viața [7] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri[8][9],
Mihai Eminescu [10][11] și Ion Luca Caragiale.[11]

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești,

numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista
sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române

Flori de mucigai
Carte de Tudor Arghezi

Flori de mucigai de Tudor Arghezi -

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un perete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară

Și mă durea mâna ca o ghiară,
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Psalmi de Tudor ARGHEZI (Poezie)

PSALM 1

Sunt vinovat ca am ravnit

Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe sutiti.
Iar cand plecam calare, cu trofee,
Furasem si cate-o femee
Cu parul de tutun,
Cu duda (atii neagra, cu ochii de lastun.

O scrisoare pierdută
Comedie de Ion Luca Caragiale

Rezumat "O scrisoare pierdută"

Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un orasel
de provincie, capitala unui judet de munte, in preajma alegerilor pentru Camera
din anul 1883.
Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache - un important personaj politic al partidului
aflat la putere - pierde, din neglijenta, o scrisorica de amor care-i fusese
adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului.
Scrisoarea este gasita de Cetateanul turmentat si sustrasa de la acesta de catre
Nae Catavencu, adversarul politic al celor de mai inainte, care ameninta cu
publicarea ei daca nu va fi sustinut in alegeri. Tipatescu si Zoe vor sa-l determine
pe Catavencu sa le inapoieze documentul compromitator facandu-i diferite
promisiuni, dar acesta nu vrea decat in schimbul alegerii ca deputat.
Dupa ce Farfuridi si Catavencu isi rostesc discursurile electorale, are loc o
incaierare intre cele doua tabere, pusa la cale de Trahanache si Pristanda,
politaiul orasului, in care Catavencu pierde scrisoarea ce va fi gasita tot de
Cetateanul turmentat care, de data aceasta, o duce Zoei.
Pierzand arma santajului si fiind prins si cu o polita falsificata, Nae
Catavencu e obligat sa conduca festivitatile in cinstea noului ales propus de
centru: Agamemnon Dandanache.

Astfel, totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare si de veselie unanima, in

sunetele muzicii.
CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

Ca dramaturg, I.L.Caragiale nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, astructurii conflictelor, ci si

prin talentul excepţional in ceea ce priveşte realizareapersonajelor, prin care „face concurenţa stării
civile”. Caragiale a creat personajevii reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare
avându-şiidentitatea sa bine prezentată, trăsăturile sale specifice, modul său de a fi, de agândi şi a se
exprima.Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factura clasică, avândca dominantă
o trăsătură căreia i se subordonează alte trăsături, pentru căpersonajele, deşi tipice, nu sunt realizate
schematic, ci sunt privite incomplexitatea lor. Astfel exista trăsături comune si individuale care se
contopescin realizarea personajului.

Ştefan Tipătescu

Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, este tipul junelui prim, al primului amorez,iar importanţa
acestuia este dată de Caragiale prin aşezarea pe primul loc intabela „de persoane” cu sublinierea
„prefectul judeţului”. Aducându-l in prim plan,scriitorul îl caracterizează astfel : „puţin agitat, se
plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor”in mână; e in haine de odaie.”Arogant, el trăieşte sentimentul
abandonării unei cariere strălucite in favoareapartidului. Totodată, nu este lipsit de inteligenţă, este
instruit dar este, de multeori, nestăpânit, impulsiv, devenind chiar violent, aşa cum se întâmplă într-
una dinconfruntările cu Nae Caţavencu : „Mizerabilule ! Canalie neruşinată ! trebuie să-midai aci
scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea …ori te ucid ca pe uncâine !” Aceste însuşiri sunt
evidenţiate direct de Zaharia Trahanache, careprecizează că este „bun băiat, cu carte dar iute”. Aşa se
explică şi faptul că modulsău de exprimare nu se compară cu al altor personaje, folosind limbajul
corect alunui om instruit.

Jocul ielelor
Carte de Camil Petrescu

Rezumat

ACTUL I Tabloul I

Scena înfăţişează direcţiunea ziarului Dreptatea sociala, de lângă parcul Oteteleşeanu, din Bucureşti,
având ca elemente distinctive o panoplie de scrimă şi portretul fotografic al unui „bărbat ca de
patruzeci de ani, frumos, cu o mustaţă franţuzească mătăsoasă şi moale. ”. Suntem în luna mai, din
anul 1914.

Scena 1

Sache, paginatorul ziarului, „în vârstă ca de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, dar părând mult mai
bătrân” se plânge lui Daşcu, „bărbat voinic, negricios, foarte dârz când e nevoie ”, maşinistul‑şef din
tipografie, de absenţa redactorilor din capitală şi de la serviciu („Cum dau căldurile, se risipesc toţi în
toate părţile…”). Găsindu‑le totuşi o justificare, faţă de acuzele … în spirit de partid („Şi ăştia sunt
socialişti?... Sunt tovarăşi, ai? Asta‑ i gazetă socialistă?) rostite de către Daşcu: „Dacă nu sunt plătiţi
cu lunile, ce vrei sa facă?… Se învârtesc şi ei cum pot…”.

Scena 2

Soseşte la redacţie un aşa‑zis responsabil al Internaţionalei Socialiste, pentru a pronunţa, solemn şi

patetic, cu „emoţie liturgică”, spune indicaţia de regie … izbucnirea „războiului imperialist”,
acompaniat de „revoluţia socialistă mondială” şi a lăsa celor doi un plic cu bani pentru tipărirea
manifestelor de rigoare. De la cumsecadele agent al Siguranţei, venit însă pentru o discuţie cu directorul
ziarului şi nu pe urmele „responsabilului”, cei doi află că avuseseră de‑a face cu „domnul Kiriak, fostul
proprietar al Uzinelor Unite”, înzestrat cu „o ţicneală … vede numai războaie şi revoluţii! ”.

Scena 3

Praida, administratorul ziarului, şi Penciulescu – „bărbat ca de cincizeci‑ cincizeci şi cinci de ani, faţă
neagră de senator roman trăit în mizerie”, aflăm din indicaţiile de regie – , secretar de redacţie, se
găsesc în acelaşi spaţiu de joc. Unde Penciulescu, desfăcând plicul lăsat de Kiriac pentru a lansa
„revoluţia socialistă mondială” şi în România, scoate de acolo suma de două mii opt sute de lei, din
care va plăti o parte din salariile restante.

Acelaşi Penciulescu dă citire unui articol ameninţător din oficiosul guvernamental, care pune sub semnul
întrebării corectitudinea morală a campaniei de presă declanşate de către Dreptatea socială, unde se
anunţa zilnic publicarea unui document incriminant la adresa ministrului justiţiei din guvernul liberal aflat
la putere, Şerban Şaru‑Sineşti („Ceea ce aceşti pescuitori în apă tulbure trebuie să ştie neapărat, e că
guvernul este hotărât să intervină energic, ca să taie pe viitor cheful unor indivizi certaţi cu morala,
să agite imprudent opinia publică. ”).

Se discuta apoi despre un scandal de presă din Franţa – ziaristul Calmette publicase în Le Figaro
scrisori de dragoste ale doamnei Caillaux către soţul ei, ministru al justiţiei, din vremea când fusese
amanta acestuia. Penciulescu socoteşte că „Nu se publică scrisorile de dragoste primite de la o
femeie sau adresate ei sub nici un motiv...”, spre deosebire de Praida, mai mult subordonat imoralităţii
comuniste: „De ce nu?... Ceea ce ne interesează este să înregistrăm marea putreziciune a claselor
burgheze... N‑ o să ne împiedicăm acum de asemenea prejudecăţi ...”. Discuţie ce are loc pe fondul
lipsei de materiale redacţionale, o astfel de ştire de presă putând servi pentru completarea sumarului
publicaţiei. Şi care se finalizează atunci când unul dintre redactori, Lotar, va telefona din Paris, unde
ajunsese pe banii câştigaţi la cazino, în chip de corespondent de presă, informând că „doamna Caillaux
a ucis în biroul lui de la Le Figaro, pe Albert Calmette… A venit la redacţie la ora zece dimineaţa şi a
aşteptat trei ore până când a fost primită. În clipa când a intrat în birou, a descărcat şase focuri în
directorul ziarului, care a fost ucis pe loc. ”.

Intră în scenă Gelu Ruscanu, revenit de la Iaşi, unde pledase, ca avocat, în procesul greviştilor de la
Paşcani, directorul Dreptăţii sociale, supranumit, de către Penciulescu, Saint‑Just, după numele unui
conducător al revoluţiei franceze. În traducerea supranumelui, „«Sfântul Dreptate» […] Abia trecuse de
douăzeci de ani şi era frumos ca un înger, tăios ca un paloş, pur ca zăpada… Deoarece văzuse
«Jocul Ielelor» a dirijat teroarea şi a trimis pe Danton la ghilotină […] I‑ au retezat şi lui capul, tocmai
când împlinise douăzeci şi şase de ani. ”, îi explică Penciulescu lui Daşcu originea poreclei. Acesta
este, conform sugestiilor autorului, „un bărbat ca de douăzeci şi şapte – douăzeci şi opt de ani, de o
frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de
energie.”.

Directorul discuta cu Penciulescu despre campania de presă pe care ziarul a declanşat‑o împotriva
ministrului justiţiei, Şerban Saru‑Sineşti, răspunzând îndoielilor secretarului de redacţie legate de
eficacitatea demersului lor („sunt sigur ca această campanie nu va fi decât o furtuna într‑ un lighean
cu apă... Ca toate campaniile politice din tara românească! ”). Şi afirmând că „ceea ce a săvârşit
Sineşti e ceva atât de nelegiuit, încât se va cutremura chiar această societate în care escrocii sunt
acostaţi cu familiaritate şi tandreţe. ”.

Toate acestea în pofida îndoielilor lui Penciulescu, care considera că „Aici [în România] nimic nu face
impresie… nimic nu e luat în serios. […] riscăm enorm: suspendarea gazetei şi implicarea noastră a
tuturor în vreun proces de falsificare de monede, sau în cine ştie ce fraudă vamală. Cu liberalii în
genere, dar mai ales cu Sineşti, nu e de glumit… ”

Tabloul II
Şerban Saru‑Sineşti, „bărbat ca la patruzeci şi şase de ani, înalt, lat în umeri, cu oase tari şi totuşi cu
aspect uscat”, se află în cabinetul său; „Nu se poate spune ce oră din noapte e. Omul fumează şi
gândeşte aproape nemişcat, dând o impresie de concentrare grea ca o carapace.”.

Tabloul III

Scena 1

Vine la ziar Elena Boruga, soţia lui Petre Boruga, militant socialist aflat în închisoare, cu o condamnare
de cincisprezece ani pentru instigare la grevă şi pentru că l‑a pălmuit, ca răspuns unui gest similar, pe un
procur. Şi anunţă că va divorţa, spre a se recăsători (cu toate că îşi iubise soţul) deoarece, afirmă ea,
„Nici o femeie nu poate să aştepte un bărbat cincisprezece ani ...” iar, la cei treizeci de ani ai ei, îl
aşteptase deja şapte. Primind apoi replica lui Praida („Sunt uneori pe lume bărbaţi care nu rabdă să fie
pălmuiţi fără să plătească pe loc, chiar dacă i‑ ar costa viaţa. Un astfel de bărbat ai dumneata şi un
astfel de bărbat nu se părăseşte.”). La discuţia dintre Praida şi femeie asistase şi Gelu Ruscanu, care îl
anunţă pe cel dintâi în legătură cu intenţia sa de a‑l vizita în închisoare pe Boruga.

Scena 2

Nacianu, parlamentar aflat în opoziţie şi fost ministru, îi solicita lui Gelu Ruscanu, pentru o interpelare,
documentul pe care se bazează campania de presă îndreptată împotriva ministrului justiţiei. Este uimit de
panoplia de scrimă din cabinetul directorial şi de prezenţa imaginii tatălui directorului, dar Gelu Ruscanu
consideră că „Socialismul nu e potrivnic sentimentelor familiale… ”.

Drept justificare a cererii sale, Nacianu afirmă că „S‑ a discutat ieri într‑ una din secţiile de la Cameră
campania pe care o duceţi împotriva lui Sineşti… Mărt­u­risesc că în toate cercurile, chiar cele
guvernamentale, impresia este profundă… Tonul dumneavoastră este atât de grav şi de categoric,
încât toată lumea este profund stupefiată…”, iar Ruscanu îşi va susţine şi el refuzul de a da curs
demersului iniţiat de către parlamentar: „Suntem două lumi diferite. Nu e de conceput o înţelegere
între noi şi această Europă capitalistă. Ar fi să devenim complicii ei. Acum nu se poate deosebi
între buni şi răi. Mai întâi să piară această Europă. ”.

Scena 3

Documentul pe care se întemeiază campania de presă este o scrisoare de dragoste adresată de către
Maria Saru‑Sineşti, soţia ministrului justiţiei, lui Gelu Ruscanu – „Când te‑ am întâlnit… după acest
demon… [Şerban Saru‑Sineşti] am întâlnit un stâlp de lumină … O faţă de arhanghel … El era în viaţa
mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare…” –, în care aceasta dezvăluie crima săvârşită de
către soţ. Uciderea unei bătrâne prietene a bunicii ei, bolnavă şi singură, adăpostită în casa soţilor
Saru‑Sineşti, pentru a‑i fura caseta cu bijuterii şi monede de aur şi pentru a‑i distruge testamentul prin
care femeia îşi lăsa toată averea, transformată în acel aur furat, unui spital. Aflăm toate acestea din
confesiunea făcută de Gelu Ruscanu „tovarăşului Praida”.

Tabloul IV

Decorul figurează „Un gang sub o temniţă... Ziduri vechi, groase, umede, scorojite, cu tencuiala
căzută de umezeală, ciment plesnit pe jos. Gratii groase despart pe deţinuţi de vizitatori. ”.

Scena 1

Aflaţi în vizită la Petre Boruga, împreună cu Mihai, băieţelul acestuia, Ruscanu şi Praida află de la un
gardian despre condiţiile detenţiei colegului lor de partid – izolare, lipsa pernei şi a aşternutului, frig.

Scena 2

Este adus, în lanţuri, Petre Boruga, şi Praida îl anunţă că partidul va plăti costul liceului pentru Mihai, dar
vorbeşte „încurcat” pentru că de fapt el va plăti. După care Boruga evoca detenţia: „Când m‑ au adus
aci în celulă îmi lipseau toate... Înnebuneam ziua, iar noaptea nu puteam dormi, în celula goală şi
umedă ca un mormânt de ciment. [...] Mi‑ era scârbă de şoareci, de ploşniţe, de lingură de lemn
tocită... Mi‑ era greaţă de zeama cu care mă hrăneam... [...] Dar de când au început să‑mi putrezească
oasele de viu, de când mi s‑ au chircit plămânii, nu‑ mi mai doresc nimic...”.

Tabloul V

Scena reprezinta încăperea din al doilea tablou – biroul de acasă al ministrului justiţiei, ora trei şi
jumătate noaptea. Întrebată de Saru‑Sineşti, servitoarea spune ca Maria „De aseară citeşte sau se
preumblă prin cameră... [...] Nu s‑ a atins nici de masa de seară.” – ceruse doar lichior.

ACTUL II

Tabloul VI

Înfăţişează camera Mariei Sineşti – „Un budoar, nu lipsit de stil. [...] Tablouri numeroase, cărţi multe,
neaşteptat de multe, flori de asemeni .”.

Scena 1

Maria Saru‑Sineşti, precizează autorul, „E o frumuseţe tulbure, şi tocmai prin asta tulburătoare, pe
bază de nostalgie, profil suav şi nervozitate. [...] Hiperemotiva cu imaginaţie dezordonată, are
spaimele şi bucuriile deopotrivă de copilăroase. [...] Acum e în ea o teroare de vietate încolţită şi
istovirea câtorva nopţi de insomnie.”. Se află la ea Roxana, verişoara ei, trimisă de Şerban Saru‑Sineşti
pentru că „E bolnav bietul om de îngrijorare... Ai speriat toată casa... A vrut să vină la tine şi n ‑ ai
vrut să deschizi uşa. Nimeni nu înţelege nimic... ”.

Scena 2

În acelaşi budoar, Şerban reproşează soţiei faptul că nu‑l acceptă, fizic şi psihic („Tu ai făcut din
căsnicia asta o lupta întoarsă, crâncena. Am îndurat ani de zile îngenuncherea mândriei mele de
bărbat... Te‑ am iubit cu o voinţă smintită şi iubirea mea a fost arma cu care m‑ ai lovit. A trebuit să
învăţ că nimic nu întrece în cruzime hotărârea unei femei, care se ştie aprig dorită, de a se refuza...
cu dinţii strânşi a silă. Ascultă, cum să uit că ani de zile, ca să fii a mea, eram nevoit să te ameţesc
mai întâi cu alcool?”). Iar Maria, „chinuită de tumultul amintirilor, al îndoielilor ”, după cum precizează
în paranteză Camil Petrescu, exclamă nevrotic: „Nu e frumuseţe pe lume… Nu e nici un sprijin… Simţi
că ai rămas deasupra unui gol… Nu e nici un sprijin…”. Pentru că, în replică şi excitat de prezenţa în
iatacul femeii care de atâtea ori i se refuzase, Şerban Saru‑Sineşti să constate: „Tu niciodată n‑ ai să fii
alta, Maria… Ca şi mintea, ţi‑e sângele veşnic fierbinte. (Îşi muşcă buza.) Cred că tot mintea îţi
înfierbântă şi sângele… Ah, prin tăria sângelui tău vreau să ajung la mintea asta, care mă
exasperează, fiindcă îmi scapă mereu…”.

Lucrurile vor lua însă o întorsătură neaşteptată în momentul când Şerban Saru‑Sineşti – ca urmare a
încercărilor Mariei de a‑l determina să se retragă din politică, dându‑şi demisia din postul de ministru
spre a pleca într‑o călătorie care să le permită, afirmă ea, să se regăsească drept cei de la începutul
relaţiei lor, când era doar „fata de pension cu părul pieptănat pe spate” din amintirile soţului –, îşi dă
seama de scopul ascuns al comportamentului femeii. Realizează că motivul este citirea gazetelor din
care aflase despre campania de presă declanşată de către fostul amant, Gelu Ruscanu, cel a cărui relaţie
cu soţia sa o cunoştea de la bun început, afirmă personajul, şi completează, spre a‑şi justifica faptul că
nu avusese nici o reacţie aparentă: „Vream să văd până unde merge perversitatea unei fete de
optsprezece ani, care abia renunţase la părul pieptănat pe spate…”.

Maria însă nu va rămâne fără replică – „Dacă ai făcut tot ce spui… şi aşa cum spui, şi acum înţeleg că
ai fost în stare să faci aşa… nu ai fost decât ceea ce te‑ am ştiut, ceea ce te‑ am descoperit într‑ o
bună zi: un monstru… Asta eşti, un monstru… Tu eşti de vină pentru toate rătăcirile mele… ”.
Tabloul VII

Acţiunea se desfăşoară în clădirea redacţiei ziarului Dreptatea socială la subsol, într‑„un birou mic de
corectură, separat prin pereţi de scândură şi sticlă de una din încăperile tipografiei ”.

Scena 1

Gelu Ruscanu, aşteptat sus, în redacţie de către mătuşa sa, nu soseşte pentru a da scrisoarea despre
crima ministrului justiţiei la tipar, deşi este deja trei şi jumătate noaptea.

Scena 2

Muncitorii se plâng de viata grea a tipografilor („În meseria noastră nu prea îmbătrânesc oamenii…
Unul de patruzeci şi cinci e o raritate… Îi omoară pe toţi plumbul şi cerneala asta. ”, zice Daşcu).

Scena 3

Sosind Gelu Ruscanu, matusa sa, Irena, coborâtă în tipografie, îi cere să rămână doar ei doi, ceilalţi
retrăgându‑se.

Scena 4

Mătuşa Irena, cea care l‑a crescut pe Gelu Ruscanu dupa moartea timpurie a tatălui său în ceea ce se
considerase a fi un accident de vânătoare şi căreia Gelui îi spunea „mamă”, îi cere să renunţe la
campania din ziar. Aceasta deoarece, atunci când tatăl lui delapidase o mare sumă din fonduri depuse
pentru o licitatie de către o societate al cărei avocat era, spre a achita banii pierduti la o partida de carti,
Saru‑Sineşti îl ajutase sa acopere delapidarea, împrumutându‑l cu bani, află el abia acum de la mătuşă.
Care îi dă, în plus, şi un sfat: „Nu mai cere socoteală nimănui, căci fiecare are motivele lui neştiute,
numai Dumnezeu poate judeca, fiindcă numai el cunoaşte urzeală pricinilor şi ştie cum a fost cu
de‑ amănuntul, totdeauna...”.

Scena 5

Are loc un accident de muncă (bătrânul Dumitrache, obligat să lucreze în ciuda vârstei pentru a‑şi
întreţine familia, scapă o placă tipografică grea pe picior şi‑l rupe), ceea ce o determină pe mătuşa Irena
să dea sfat muncitorilor din tipografie („E bine, cât eşti în putere, să faci puţină economie pentru zile
grele… Să nu fii nevoit să munceşti la vârsta asta…” ). Aceasta spre indignarea nepotului ei („Nu ştii
cât de greu loveşti… Ce economii vrei să facă oamenii aceştia? Salariul le e socotit atât cât să nu
moară de foame.”), care se decide totuşi să întârzie publicarea scrisorii, la insistenţele aceleiaşi mătuşi
– îl avertizează asupra faptului că Saru‑Sineşti „Are în buzunar scrisoarea tatălui tău prin care îi cere
să ia bani din depozit. Are să vânture totul la gazetă… ”. Informaţia nu îi clinteşte însă din loc
hotărârea, chiar dacă astfel nu ar „abate omenirea din calea răului, decât atât cât abate un bob de
nisip albia unui fluviu”, afirmă el.

Tabloul VIII

Scena reprezintă din nou biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului, seara, la ora nouă fără un sfert.

Scena 1

Soseşte prim‑procurorul Vlădicescu, pentru a solicita încetarea campaniei de presă duse împotriva unui
şef de serviciu, Vasile Constantinescu, de la Regia Monopolurilor Statului, autor al unor fraude, pe
motivul ca acel funcţionar este de fapt poetul cunoscut sub pseudonimul Ion Zaprea. Dar Gelu Ruscanu
refuză să răspundă cererii, susţine respectarea neabătută a legii, indiferent de circumstanţe: „Noi
urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi… Legea asta este în noi… Dreptatea asta nu are
privilegii…”.

Scena 2
Observând atitudinea tranşantă directorului său, Penciulescu îşi vede confirmată, dar şi depăşită
imaginea pe care şi‑o făcuse despre acesta („Saint‑ Just, maică… Nu‑ mi închipuiam sabia dreptăţii
atât de rece şi de tăioasă. Zăpezile ei alpine m‑ au îngheţat…”), în dialog cu Praida, susţinător al unei
morale … de partid, circumstanţiale („Este drept numai şi tot ceea ce slujeşte cauza pentru care
luptăm… cauza muncitorească… Numai cauza e mare…”).

În replică, Gelu Ruscanu consideră şi el morala subordonabilă intereselor de partid, socialiste, dar numai
întrucât muncitorimea „este sub steagul dreptăţii şi nu dimpotrivă…”, ceea ce nu‑l convinge însă pe
Praida: „Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol… tocmai când îi vei
căuta mai disperat conţinutul…”.

Şi nici pe secretarul de redacţie, Penciulescu, ce revine la parabola sa folclorică, drept urmare la o

remarcă a lui Gelu („Eu văd ideile…”): „Dar tocmai asta e… Cine a văzut ideile devine neom, ce
vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepă­mân­tească şi vede în luminiş, în lumina lunii,
ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele
dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau,
mai rar, cu nostalgia absolutului .”. Situaţie periculoasă, din moment ce „Aceasta‑ i societatea
românească… N‑ are ordine socială, n‑ are început şi sfârşit… O frază din prefaţă se rupe şi se leagă
tocmai la pagina cincizeci pe verso, jos, iar pasajul din primele rân­duri se continuă, trunchiat, în
partea a doua… E o încâlcitură de nu se poate descurca nimeni… Toţi sunt rând pe rând victime şi
călăi… Toţi sunt legaţi între ei, toţi sunt dacă nu fraţi, veri, ori au stat pe aceeaşi stradă, sau au
învăţat la aceeaşi şcoală…”.

Scena 3

Maria Saru‑Sineşti încearcă să‑l determine pe Gelu Ruscanu a renunţa la publicarea scrisorii ei de
dragoste, prin resuscitarea vechii lui pasiuni, probabil: „E o nevoie de viaţă şi de moarte pentru mine
să ştiu dacă trecutul însuşi a existat… dacă am fost cu adevărat iubită. Poate să se întâmple orice
acum, dar ceea ce a fost nu poate fi cumva anulat ca o socoteală greşită. ”. Primeşte drept răspuns
de la fostul iubit indicarea spaţiilor diferite în care se află pasiunea şi datoria: „Scrisoarea nu mai are
nici o importanţă în ea însăşi… Crima lui Sineşti e în conştiinţa mea ca un astru negru rătăcit pe cer
în plină zi… Alte legi îl pot scoate de acolo decât propria noastră voinţă. ”.

Scena 4

Un angajat al tipografiei, Vasiliu, intră pentru a anunţa că, la mansardă, „pianistul Lipovici s‑ a sinucis
azi‑ noapte cu toată familia...”.

Tabloul IX

Scena înfăţişează, „către orele nouă şi un sfert seara”, o terasă a casei, „leproasă” şi, pe jos, prin
fereastra deschisă, cele şapte cadavre din odaia Lipovicilor, rămase după sinuciderea colectivă cu
mangal; „Cerul apare înalt în seara plină de mai şi pe el, printre stele mici, palide, se proiectează
fulgurant reclama operetei Văduva veselă.”.

Primul procuror motivează sinuciderea – „Din pricina mizeriei. De luni de zile nu mai aveau ce mânca.
De trei zile n‑ aveau nici pâine. Bunica era bolnavă de cancer .” –, iar Gelu, cu referire la reclama
operetei, adaugă profetic, ţinând cont de anul 1914, în care se desfăşoară evenimentele: „Lăsaţi‑i să se
îmbete, devoraţi de propria lor frenezie… Lăsaţi‑ i să petreacă… să se ameţească… Nu vedeţi că
deasupra lor s‑ a şi ridicat steaua morţii?”.

ACTUL III

Tabloul X

Acţiunea se petrece în biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului Dreptatea Socială.
Scena 1

Penciulescu, adresându‑se lui Vasiliu (tânăr tipograf care susţinea în articolul său că „ţara românească
este condusă de escroci, de şarlatani şi de hoţi ”): „Află, tinere nesăbuit, că politicianul român
dansează cu legea elegant, fără să o calce pe picioare… ”.

Scena 2

Intră Şerban Saru‑Sineşti, căruia Gelu Ruscanu îi va spune că documentul acuzator este scrisoarea
Mariei Sineşti unde se afirmă uciderea bătrânei Manitti de către ministru; acesta din urmă va răspunde
negând valoarea de probă juridică a scrisorii, ce provine, afirmă el, de la o mitomană erotică, soţia sa, „O
femeie care, ca să devie interesantă şi să‑ şi aţâţe amanţii, brodează cele mai abracadabrante
năzbâtii... Cazuri foarte des studiate de medicină şi de psihologia patologică... ”. Astfel încât
publicarea nu va lovi „decât în această nenorocită, căci vei da pradă opiniei publice, nu numai
purtarea ei de soţie necredincioasă şi de mamă denaturată care nu‑ şi va mai putea păstra copiii, dar
vei etala şi tarele ei intime de femeie bolnavă... ”.

Apoi Sineşti îi vorbeşte lui Gelu despre tatăl acestuia („A fost nu numai maestrul în profesia pe care
mi‑ am ales‑ o, dar am avut prin el şi norocul de a trăi lângă un om neasemănat... ”), îi dă scrisoarea
prin care tatăl său îi ceruse să delapideze şi îl informează despre sinuciderea tatălui (considerată de Gelu
drept un accident cu arma de vânătoare) din pasiune pentru o actriţă, Nora Ionescu.

Pentru ca, în finalul dialogului, Sinesti să sugereze graţierea lui Petre Boruga, în schimbul renunţării la
publicarea scrisorii.

Scena 3

Pentru Praida, care îl citise bine, şi uşor fascinat, pe ministrul justiţiei, acesta este, în aprecieri succesive
din dialogul cu Gelu, „sigur una dintre cele mai infernale canalii din câte am cunoscut. ”, un „Crâncen
jucător.” dotat cu „Drăcească abilitate.” în a manevra oameni şi situaţii. Constatări pe care le face
urmărind discursul lui Gelu Ruscanu, pornit cu mintea şi sufletul în reconstituirea imaginii tatălui său din
clipele finale: „Acum el creşte în mine dinăuntru… Ştiu cum a aşteptat [sosirea actriţei pe care o
iubea, Nora Ionescu, cea care i‑a trimis, drept dar de despărţire, revolverul cu care s‑a împuşcat] şi toate
gesturile lui din seara în care s‑ a sinucis, fiindcă erau nerăbdarea şi gesturile mele. ”.

Tabloul XI

Pe scenă se înfăţişează „O încăpere cât o celulă de scânduri, cabina Norei” de la teatrul de revistă din
Parcul Oteteleşeanu.

Văzând vulgaritatea şi lipsa de spirit a fostei amante a tatălui său, Gelu Ruscanu se întreabă, pornind de
la şirul de bărbaţi care au curtat‑o şi între care ea nici măcar nu îl mai distinge pe Grigore Ruscanu: „Ce
mormânt au căutat toţi în şoldurile acestea făloase?… ”. Şi, fascinat de regăsirea identităţii părintelui,
propune femeii o întâlnire amoroasă, pe care aceasta o acceptă fără nici un fel de reticenţe.

Tabloul XII

Acţiunea piesei se mută din nou în redacţia ziarului Dreptatea socială, aproape de miezul nopţii.

Scena 1

Praida comunică lui Gelu Ruscanu, în prezenţa lui Sache şi Vasiliu, faptul că „tot comitetul e de părere
că trebuie să obţinem eliberarea lui Boruga, renunţând la publicarea scrisorii.”, justificând apoi
decizia comitetului de partid: „trebuie să vadă toţi şovăielnicii din partid că suntem nu numai
solidari… ci şi tari… Să fie un avertisment! ”. Iar Ruscanu acceptă, nu însă fără a aprecia decizia drept
o trecere de partea răului moral şi social – „În clipa asta suntem (irevocabil) definitiv complicii lui
Sineşti.”.
Pentru că lui Praida îi apare descumpănit, bulversat, şi pentru că Praida socoteşte drept cauză a atitudinii
sale cele aflate de la Sineşti despre tatăl său, Gelu Ruscanu enunţă felul în care îşi vede acum tatăl, o
existenţă dramatică deoarece fusese extrem de lucid, dar „Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta
dramă.”. Şi, completându‑şi apoi ideea, în temeiul compromisului moral generat de eliberarea lui Petre
Boruga la schimb cu încetarea campaniei anti‑Sineşti: „Toată drama este că morala pe care o
proclamăm nu e pe măsura noastră… Specia încape în ea ca un braţ de crăci într ‑ un sac…”.

Praida însă are o soluţie... de partid şi universal valabilă pentru chinurile morale: „E grav, tovarăşe… Nu
e scăpare decât în gândirea laolaltă… Te pierzi dacă te depărtezi de organizaţie… […] Adevărul şi
dreptatea sunt acolo unde sunt în bloc cei asemenea dumitale… ”. În pofida scepticismului afişat
ulterior de către Penciulescu („Nu mai e nimic de făcut cu el. S‑ a destrămat hora ielelor.”).

Scena 2

Gelu Ruscanu îi explică fostei sale iubite, Maria, schimbarea lui de atitudine, renunţarea la iubirea pe care
i‑o purta şi trecerea către ideologia comunistă asociată cu fascinaţia dreptăţii absolute, ca singur reazăm
al existenţei sale: prin gelozia provocată de faptul că o văzuse, din stradă prin fereastra casei, râzând
fericită alături de un alt bărbat, pe care îl socotise amantul ei (va deveni mai târziu abia). Împreună cu
credinţa într‑un alt absolut, al iubirii („Doi inşi care se iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni… ”, căci
„iubirea nu poate admite greşeală”), pe când fosta lui amantă socoteşte iubirea un act încărcat de
relativism, asemenea existenţei umane înseşi („nu suntem decât oameni, chiar când iubim…”, deci
supuşi greşelii). Ceea ce‑l întăreşte însă pe fostul ei iubit în credinţa lui asupra imperfecţiunii
condamnabile a fiinţei umane: „Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu
poate deveni... Toate se îndeplinesc numai până la o palmă de la pământ. ”.

Scena 3

Intră în scenă Nora Ionescu, pentru a‑i face o surpriză, spunea ea, lui Gelu Ruscanu, dar se retrage, dupa
promisiunea lui de a o vizita la teatru.

Scena 4

Maria propune reluarea legăturii lor, pe acelasi fond al unei atitudini realiste – „Iubirea noastră se va
hrăni din greşeli şi din dureri, aşa cum focul se hrăneşte din tot ceea ce îi stă în cale... Dar iubirea
noastră nu va fi păcat, cum focul însuşi nu este lemnul putred pe care îl mistuie...”. Ruscanu însă
respinge propunerea, după care, neobservat, se sinucide, cu revolverul lăsat pe masă, cu două zile
înainte, de Maria.

Scena 5

Adresându‑se lui Penciulescu şi Mariei, Praida concluzionează relativ la prietenul său decedat: „A avut
trufia să judece totul... S‑ a depărtat de cei asemenea lui, care erau singurul lui sprijin... ”.

Caracterizarea lui Gelu Ruscanu

Personajul principal este caracterizat in mod direct in didascalii inca de la intrarea in
scena, ca si alte personaje ale piesei: “Gelu e un barbat de 27-28 de ani, de o frumusete
mai curand feminina, cu un soi de melancolie in privire, chiar cand face acte de energie.
Are nervozitatea instabila a animaleleor de rasa. Priveste totdeauna drept in ochi pe cel
cu care vorbeste, si asta-i da o autoritate deosebita. Destul de elegant imbracat, desi
fara preocupari anume”. Precizarea varstei, a detaliilor de portret fizic, vestimentatie,
mimica, poarta de la inceput semnele fatalitatii, ale unu destin care il constrange la a
repeta “scenariul jucat de tatal sau”.
Tehnica moderna a relativizarii perspectivelor, a oglinzilor paralele este utilizata in
caracterizarea indirecta. Ruscanu se reflecta in mod diferit in constiinta fiecaruia dintre
personajelëe piesei. Pentru Praida si Penciulescu este “Saint-Just”, “omul care vede
idei”, “arhanghelul dreptatii”. Pentru Maria Sinesti, Gelu reprezinta omul superior,
deosebit de inteligent, pe care-l admira si-l iubeste: “Ah, intre inima mea si inima ta simt
mereu, mereu, lama rece a mintii tale”. Pentru Sinesti, gelu este un insetat de absolut,
dar si un iluzionat: “Cine e de vina ca iei fumurile dumitale drept realitate ?”Pentru
Ruscanu, femeia iubita este un simbol pentru atractia absolutului, iar analogia cu
Tristan poate fi sustinuta : “orfan, crescut de rude; iubirea adultera cu sotia
protectorului si maestrului sau ; indepartare si abstinenta ; activitatea lui de avocat
(aparator) al muncitorilor si campaniile lui de presa contra puterii. Obstacole : cazul
Bologa, scrisoarea Mariei, scrisoarea tatalui. Doamna inchinarii lui e Revolutia Sociala,
nume simbolic care ascunde de fapt pasiunea ce-l devora, setea de Absolut si puritate.

Act venețian
Piesă de teatru de Camil Petrescu

Rezumat

Actiunea se petrece in Venetia in secolul al XVIII-lea, intr-o vreme in care cetatea,

odinioara mare putere maritima, se afla in decadere. Pietro Gralla, fost corsar,
ajuns comandant al flotei venetiene prin fapte de vitejie si iscusinta militara,
trebuie sa organizeze o lupta navala. In incordarea dinaintea bataliei, Gralla o are
alaturi pe Alta, sotia sa, fosta actrita. Pietro are o intrevedere cu Cellino, tanar
nobil venetian “inzorzonat cu maniere de curte”, numit, datorita originii sale,
capitan al unei nave de razboi. Gralla e dezgustat de frivolitatea si lasitatea
tanarului.
In vreme ce Gralla urma sa plece pe mare, Alta il cheama pe Cellino intr-un turn
de la marginea orasului. Din dialogul celor doi reiese ca Cellino o sedusese pe Alta
si o parasise fara sa se mai intereseze de ea. Alta il sechestreaza in incapere si ii
azvarle pumnalul pe fereastra. Vorbindu-i apoi despre suferintele si umilintele
prin care trecuse dupa ce fusese parasita, Alta devine pasionala, marturisindu-i ca,
totusi, nu a incetat sa-l iubeasca. Se aude sosind gondola lui Grala ce fusese
destituit din functia de comandant, in urma protestelor lui violente privind
proasta administrare a flotei. Alta il scoate pe Cellino pe fereastra, in afara zidului.
Lovit de esecul incercat in cariera lui militara, Gralla cauta refugiu in iubire, dar isi
da seama ca sotia sa ii ascunde ceva. Alta tagaduieste.
Pentru un timp, Alta reuseste sa-l abata pe Pietro de la banuielile lui, vorbindu-i
de iubire. Gralla e ranit grav de catre Alta cu un pumnal. Apoi, ea il ingrijeste cu
devotament, dar nici o apropiere intre cei doi nu mai pare a fi cu putinta. Gralla se
inchide complet in sine. O ancheta a inchizitiei asupra ranirii lui Gralla il pune pe
acesta in situatia de a-si ruga sotia sa-si tainuiasca incercarea de amor. Drept
urmare, cei doi soti reincep sa vorbeasca unul cu celalalt. Gralla isi marturiseste
framantarile.
Apare Cellino, complet preschimbat: demn, curajos, avandu-l pe Pietro drept pilda
si rugandu-l pe acesta sa-l accepte ca invatacel. Rolurile sunt insa de data aceasta
inversate. “Dar mai intai te rog eu sa fii maestrul meu si sa-mi dezvalui cum se
cunosc femeile…”- ii cere Gralla lui Cellino. Alta, de fata, e nevoita sa suporte
dispretul amandurora. Gralla pleaca, lasand in urma Venetia si parasind-o pe Alta,
in speranta ca, undeva departe, se va putea regasi pe sine insusi.
Drama “Act venetian” de Camil Petrescu aduce in scena secvente distantate in
timp si spatiu de momentul si locul desfasurarii actiunii principale (Pietro Gralla isi
aminteste de cuceririle lui din tinerete cand era un pirat iscusit, Alta isi aduce
aminte de dragostea dintre ea si Cellino si de amagirile provocate de acesta,
Nicola isi aminteste de tragica poveste dintre el si sotia sa). Actiunea propriu-zisa
a dramei “Act venetian” este destul de simpla. Accentul nu cade pe faptele
exterioare, ci pe universul launtric al protagonistilor, pe motivatiile, credintele,
reactiile si justificarile personajelor. Camil Petrescu reuseste insa, tocmai prin
concentrarea subiectului, sa creeze pe parcursul piesei o tensiune dramatica
puternica, stari conflictuale deosebit de intense.
In “Act venetian” avem de-a face cu personaje dinamice, care sufera transformari
sufletesti profunde pe parcursul piesei. Declansarea acestor metamorfoze
launtrice extrem de abrupte reprezinta principalul focar de interes al dramei. In
caracterizarea personajelor lui Camil Petrescu s-au folosit adesea o serie de clisee
precum “omul absolutului”- Pietro Gralla sau “eternul feminin”- Alta.
Caraterizarea personajelor
Pietro Gralla este personajul central al dramei, omul superior, insetat de absolut in iubire. Cu o

descendenta obscura, Pietro fusese sclav, apoi corsar si urcase in ierarhia sociala pana la rangul
profesional de proveditor (inalt functionar public in vechea republica venetiana, insarcinat cu

guvernarea unei provincii, cu diverse functii de control - n.n.) si la cel nobiliar de conte.

Ca toate personajele dramatice ale lui Camil Petrescu, Pietro Gralla este caracterizat direct printr-

un portret fizic sugestiv pentru trasaturile morale: "un barbat ca de 40-45 de ani, inalt, nas

puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv", cu o privire de otel si o expresie

infricosatoare care paralizeaza pe adversar. Aparent este foarte calm si echilibrat, dar se ghiceste

in el o "fierbere interioara fara egal". Este totdeauna lucid, "pana si in clipele de febra". Nicola il

caracterizeaza direct, spunand despre Gralla ca, desi sovaie mult inainte de lupta, analizand cu

luciditate toate fatetele situatiei, in clipa cand se decide asupra solutiei, actioneaza cu fermitate si
inflexibilitate in directia stabilita: "inainte de batalie parca nu mai este om Ai zice ca e cel mai
fricos comandant Ma trimite de cate dpua-trei ori in spionaj Schimba de zece ori planurile Dar cand

lupta a inceput, nu-1 mai recunosti E hotarat ca moartea insasi". La fel de analitic si de lucid,

Pietro despica firul in patru si dupa ce este tradat de sotia lui si, desi grav ranit, este insetat de

certitudini in mecanismul atat de complex al iubirii: "Acum desfac totul, ma trudesc cu intreaga

masinarie, sa vad care sunt rotitele rupte Sa vad cum a fost cu putinta o asemenea intamplare de

necrezut".

Absolutul in iubire este ilustrat prin teoria filozofului Leibnitz privind monada, in care se reflecta tot

universul. {Monada defineste unitatile indivizibile din care ar fi compusa lumea; monadele sunt

entitati spirituale indivizibile, active, care oglindesc in sine intregul univers - n.n.). intr-o ierarhie a

monadelor, monada suprema ar fi, conform aceste teorii Dumnezeu, iar imediat sub El exista o

alta monada, "care este femeia".

Alta Gralla este sotia lui Pietro Gralla, fiica unui judecator dirA» Zara. Ea fusese sedusa, pe cand

era o copila nestiutoare, de Marcello Mariani, care o abandonase atunci cand se plictisise de ea.

Alta devenise prostituata, apoi actrita usuratica si atragatoare pentru multi barbati. Desi se

casatorise cu un barbat respectat, Alta nu poate uita prima dragoste si il cheama la ea pe Cellino,

tocmai ii noaptea in care sotul sau plecase la lupta impotriva piratilor. intors pe neasteptate, ea

este surprinsa de sotul ei, pe care incearca sa-1 ucida cu un pumnal pentru a-si salva amantul.

Explicatia data de ea lui Gralla - "iubirea e oarba" - este tipic pentru o femeie, adica ilustreaza

ideea ca Alta reprezinta in aceasta drama eternul feminin. Ea este mereu sincera, desi afirmatiile

sunt adesea contradictorii in ceea ce priveste viziunea ei despre iubire: "Iubire intoarsa poate si

ratacita, dar necontenit iubire N-am vrut decat sa daruiesc N-am vrut decat sa aduc bucurie".

Marcello Mariani este tipul tanarului monden, ilustrand o epoca a depravarii si a libertinajului ce
caracteriza Venetia in secolul al XVIH-lea. Desi descendent din nobila familie Mariani, "inscrisa in
Cartea de aur de la 1214, iar de la 1534, baroni ai Sfantului Imperiu", Cellino este numai
"ramasita unui neam ilustru", asa cum il considera Pietro Gralla. El nu reactioneaza in nici un fel la
jignirile acide ale contelui, deoarece este coplesit de superioritatea morala covarsitoare a acestuia,
recunoscand el insusi ca este un aventurier superficial, preocupat numai de femei si de evenimente
mondene: "Eu sunt nascut sa iau o socolata pe zi la Florian si sa scriu scrisori de dragoste".
Cellino si Pietro sunt cele doua jumatati simetrice ale unui barbat care ar constitui-simbolul
absolutului, atat in viata sociala, cat si strict individual. Initial, Pietro considera ca detine adevarul
despre femei si despre iubire: "Cine alearga si nu se opreste la una singura, pierde din femeie ceea
ce e mai bun". El ajunge sa gandeasca exact invers, avand un acut sentiment de vinovatie,
simtindu-se jenat si ridicol pentru ca-i daduse lectii lui Cellino, un adevarat specialist in
cunoasterea femeii: "Ah, de ce nu te-am intalnit mai demult de cata suferint a si ridicol as fi fost
crutat desi eram atat de ingamfat, incat poate ca chiar daca te-as fi intalnit, nici nu as fi stat de
vorba cu d-ta Acum inteleg ce neghiobie te sfatuiam atunci cand te certam ca schimbi mereu
femeile". Cellino era convins ca femeile constituie principala distractie in viata, daca barbatul
respecta o singura conditie, aceea de a nu le lua in serios, deoarece ele nu iubesc, ci vor numai sa
sufere atunci cand sunt parasite: "Femeile nu iubesc ele sufera numai fiindca sunt parasite. [] O
femeie cu care ramai mai mult decat trebuie, te dispretuieste cautand neaparat pe un altul capabil
s-o paraseasca". * Conceptia fiecaruia dintre cei doi barbati poate fi o viziune absoluta despre
iubirea reflectata in sufletul femeii.
Camil Petrescu
Romancier

Descriere
Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt
romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort la scurt timp după
nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție
Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și
la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier
intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București.
Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul
de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în
filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în
lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în
opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se
regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, a fost
mobilizat și a plecat pe front, unde a fost rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în
prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o
ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a
epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care
cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să
cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se
aranjează «în șoaptă» eu rămân vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în
roman. În 1918 a fost eliberat din lagărul german și a revenit la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în
revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea este modelul său
spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului
său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel
mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui
Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din
1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om
între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere
jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre
susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni
aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice
(1966)[8]: "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric,
romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile
literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care
atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

Cântăreața cheală
Piesă de teatru de Eugen Ionescu

rezumat
Scena I
Decorul reprezintă un interior burghez tipic englezesc, într‑o „Seară englezească”, pe când „Domnul Smith,
englez, în fotoliul său englezesc şi în papucii săi englezeşti, îşi fumează pipa sa englezească şi citeşte un ziar
englezesc.”. Totul este englezesc, inclusiv „o lungă tăcere englezească”, instaurată între domnul Smith şi
doamna Smith, soţia sa. Cele două personaje sunt singure pe scenă.

Aflându‑se cei doi după cină, doamna Smith observă faptul că au „mâncat supă, peşte, cartofi cu slănină,
salată englezească. Copiii au băut apă englezească. Am mâncat bine astă‑seară. Asta pentru că locuim în
împrejurimile Londrei şi pentru că ne numim Smith.”. Răspunsul domnului Smith priveşte calitatea mai bună a
uleiului de la băcanul din colţul străzii comparativ cu uleiul băcanului de peste drum de casa lor şi cu al băcanului
din valea de lângă locuinţă. Continuând discuţia despre alimente, doamna Smith afirmă, în relaţie cu sosirea unui
băcan bulgar, că „Iaurtul este excelent pentru stomac, rinichi, apendicită şi apoteoză.”.

Această informaţie asupra iaurtului, doamna Smith o primise – arată ea – de la doctorul Mackenzie‑King, care
s‑a operat pentru a experimenta pe sine efectul operaţiei de ficat recomandate pacientului său, domnul Parker.
Acesta din urmă a murit în urma operării sale, ceea ce ar fi însemnat ca şi Mackenzie‑King să moară, deoarece
„un medic conştiincios trebuie să moară odată cu bolnavul, dacă nu se pot salva împreună. Comandantul
unei nave piere odată cu nava, în valuri. Nu‑ supravieţuieşte.”, socoteşte domnul Smith. Apoi soţul îşi
manifestă perplexitatea în legătură cu ziarul pe care tocmai îl citea: „Iată un lucru pe care nu‑l înţeleg. Pentru
ce la rubrica stării civile, în ziar, se precizează întotdeauna etatea personajelor decedate şi niciodată a
noilor născuţi.?”, aspect care i se pare „un nonsens”.

Discuţia continuă în legătură cu Bobby Watson, al cărui deces îl anunţă ziarul citit de către domnul Smith, iar la
manifestarea surprizei doamnei Smith, bărbatul ei se miră, socotind informaţia cunoscută soţiei („A murit acum
doi ani. Adu‑ţi aminte, am fost la înmormântarea lui acum un an şi jumătate .”). Decesul pare a clarifica unele
lucruri – deşi nu total – deoarece pe soţia lui Bobby Watson „O chema ca pe el, Bobby Watson. Cum aveau
acelaşi nume, nu‑i puteai distinge pe unul de altul când îi vedeai împreună. Numai după moartea lui s‑a
putut şti cu adevărat care era unul şi care celălalt. Totuşi, şi astăzi mai sunt unii care o confundă cu mortul
şi‑i prezintă lui condoleanţe.”, precizează doamna Smith. Şi, deoarece soţia lui nu a văzut‑o niciodată, domnul
Smith i‑o descrie pe Bobby Watson spunând că „Are trăsături regulate şi totuşi nu se poate spune că e
frumoasă. E prea înaltă şi prea voinică. N‑are trăsături regulate şi totuşi se poate spune că e foarte
frumoasă. E cam micuţă şi cam slăbuţă.”.

Discuţia se încheie pe o notă încărcată, deoarece domnul Smith consideră în cele din urmă „neroade” întrebările
soţiei sale, iar aceasta îl blamează – „Toţi bărbaţii sunt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă pudraţi
şi vă faceţi buzele, de cincizeci de ori pe zi, dacă nu sunteţi porniţi a bea fără întrerupere! ”.

Scena II

Soseşte Mary, fata în casă aflată în serviciul familiei Smith, revenită de la o întâlnire, presupunem, amoroasă
(„Am fost la cinema cu un bărbat şi am văzut un film cu femei.”), şi anunţă sosirea doamnei şi domnului Martin,
invitaţi ai familiei Smith, pe care Mary îi găsise în faţa uşii de la intrare. Doamna Smith: „Ah, da,. Îi aşteptam. Şi
ne era foame. Văzând că nu mai vin, era cât pe‑aici să mâncăm fără ei. N‑am mâncat nimic toată ziua.”.

Scena III
Mary îi ceartă pe musafiri: „De ce‑aţi venit atât de târziu? Nu sunteţi politicoşi. Trebuia să veniţi la timp. Înţeles?
Luaţi totuşi loc şi aşteptaţi acum.”.

Scena IV

Doamna şi domnul Martin sunt singuri în cameră, domnul Martin comunică doamnei Martin impresia de a o fi
întâlnit înainte undeva. Încercând să reconstituie felul în care s‑au cunoscut, cei doi constată că au sosit de la
Manchester cu acelaşi tren, în aceeaşi zi, au avut locuri în acelaşi compartiment – „Ce ciudat! Ce bizar! Şi ce
coincidenţă!”, exclamă doamna Martin. Că locuiesc în acelaşi imobil, acelaşi apartament şi că dorm în acelaşi
pat, spre mirarea doamnei Martin („Ce ciudat, Doamne, ce bizar! Şi ce coincidenţă!”), şi a domnului Martin („Ce
ciudat, ce ciudat, şi ce coincidenţă!”). Pentru ca, finalmente, să constate că au acelaşi copil, şi să se recunoască
reciproc („tu eşti, darling!”, exclamă ambii). Ceea ce îi face să adoarmă, îmbrăţişaţi, în acelaşi fotoliu.

Scena V

Mary, aflată şi ea pe scenă, alături de doamna şi domnul Martin, vorbeşte despre Elisabeth şi Donald, neinvocaţi
anterior, socotind că „Elisabeth nu este Elisabeth, Donald nu este Donald.”, pentru că „în timp ce copilul lui
Donald are ochiul alb în dreapta şi ochiul roşu în stânga, copilul Elisabethei are ochiul roşu în dreapta şi ochiul
alb în stânga!”, apoi îşi declină identitatea – Sherlock Holmes.

Scena VI

Pe scenă sunt prezenţi soţii Martin, fără Mary însă. Domnul Martin îi cere soţiei să uite tot ce s‑a întâmplat, din
moment ce s‑au regăsit.

Scena VII

Alături de domnul şi doamna Martin se găsesc şi soţii Smith, cu toţii angajaţi într‑o discuţie, iniţial referitoare la
evenimente deosebite ce se pot vedea în oraş, cum ar fi „un domn care stătea pe o bancă citindu‑şi liniştit
ziarul.”, în metrou.

Apoi, pentru că se aude soneria de la intrare, doamna Smith îşi anunţă intenţia de a nu mai deschide,
argumentând prin faptul că se mai sunase anterior fără ca să fie cineva acolo, ceea ce s‑ar putea repeta. Şi
concluzionează: „Experienţa ne învaţă că, atunci când se anunţă sunând la uşă, niciodată nu e cineva .”.

Domnul Smith va deschide totuşi uşa, în faţa ei aflându‑se Căpitanul de pompieri.

Scena VIII

De faţă sunt personajele din scena de dinainte, la care se adaugă şi Căpitanul de pompieri, aflat acolo cu sarcina
de a stinge incendiile din oraş, prin interogarea locuitorilor asupra focului pe care s‑ar putea să îl aibe în casă.
Justificarea demersului său o constituie dificultatea de a importa incendii, întrucât „se aduc mai greu. Prea multe
taxe!”, crede acesta.

Personajele spun anecdote, printre care „«Câinele şi Boul», fabulă experimentală: odată, un alt bou îl întreba
pe un alt câine: de ce nu ţi‑ai înghiţit trompa? S‑avem iertare, răspunse câinele, din cauză c‑am crezut că
sunt elefant.”, narată de către pompier.

Scena IX

Se alătură şi Mary personajelor aflate în scenă, bucuroasă în a‑l găsi acolo pe Căpitanul de pompieri, acesta
mărturiseşte fericit că „Ea este aceea care mi‑a stins primele incendii.”. Pentru ca fata să recite apoi o poezie în
onoarea căpitanului („O piatră a luat foc/ Castelul a luat foc/ Pădurea a luat foc/ Bărbaţii au luat foc/ Femeile au
luat foc”…), pe când soţii Smith o împing afară din încăpere.

Scena X
Pompierul îşi anunţă intenţia de a pleca, fiind solicitat de „un foc de paie şi o mică arsură la stomac”, apoi şi
pleacă.

Scena XI

Are loc un schimb de replici între cei rămaşi – „Domnul Smith: Se umblă cu picioarele, dar încălzirea se face cu
electricitate sau cu cărbuni./ Domnul Martin: Cel care vinde azi un bou, mâine va avea un ou./ Doamna Smith: În
viaţă, trebuie să priveşti pe fereastră./ Doamna Martin: Te poţi aşeza pe scaun, când scaunul n‑are
perspectivă.”... Încheiat printr‑o replică rostită de „Toţi împreună, în culmea furiei”, pe când lumina se stinge: „E
pe‑acolo, e pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e
pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e pe‑aici, nu‑i pe‑acolo, e pe‑aici!”. La reaprinderea ei, soţii Martin se află aşezaţi
asemenea soţilor Smith la începutul piesei.

caracterizarea personajelor

Cantareata cheala reuseste a fi o "tragedie a limbajului", a destructurarii acestuia, in

primul rand printr-o dezarticulare a structurilor compozitionale traditionale.
Personajele, lipsite de psihologie, depersonalizate, definindu-se doar prin limbaj, vor
avea rolul de a ilustra felul in care se produce aceasta destructurare. Nici nu putem
vorbi, in Cantareata cheala, de personaje principale sau secundare.

Toate sunt la fel de plate, goale, ca si cuvintele pe care le rostesc, devenite niste
scoarte sonore, lipsite de sens. De aici, caracterul lor interschimbabil: orice personaj
poate fi, in orice moment, oricare alt personaj, fara ca aceasta sa afecteze in vreun
fel economia piesei. Finalul, cu Familia Martin reluand rolul initial avut de Familia
Smith, este o ilustrare in acest sens.

In fond, am putea spune ca exista un singur personaj, un arhetip, si o singura

drama, cea a conditiei umane. Personajul Cantaretei chele este un "ins" amorf,
insesizabil, purtand in permanenta amprenta specifica unui nonerou, "om fara
insusiri" (Musil), fiinta unidimensionala, anonima (desi apar nominalizate, numele lor
plate nu fac decat sa sugereze un fenomen de serie), aflata sub puterea grotescului
si a nonsensului, venind in contradictie cu personajul din teatrul traditional. El este
inainte de toate "o stare, o ipostaza in existenta" (Romul Munteanu). De aceea, nu
mai apare individualizat prin date caracterologice, sociale sau profil psihologic,
putand oricand sa fie confundat cu altul.

Alienat de propria-i existenta, Personajul este situat intr-o zona de fuziune a

tragicului cu comicul. Tragic prin zodia ontologica sub care este plasat, comic si
grotesc prin incercarea derizorie de a comunica printr-un limbaj dezarticulat,
descompus din cauza conventiilor, cliseelor, automa-tismelor.

Fara trecut (memoria Familiei Smith se limiteaza la meniul cinei, iar sotii Martin nu-
si aduc aminte sa Fie soti), nici viitor (sfarsitul piesei ii condamna la o perpetua
reluare), purtand nume stereotipe si o existenta problematica (Domnul si Doamna
Martin sunt cu adevarat sot si sotie?), personajul se agita, umple spatiul de cuvinte,
insa limbajul ii scapa. Si cum limbajul este singurul mijloc prin care se defineste,
rezulta ca o data cu dezarticularea limbajului se produce si alienarea, apoi
descompunerea personajului.
Rinocerii
de Eugen Ionescu

Rezumat
„Rinocerii” de Eugen Ionescu sau Eugène Ionesco e o piesă reprezentativă
pentru ceea ce a fost numit de critică „Teatrul absurdului”. Piesa a fost
pusă în scenă pentru prima dată în Germania în anul 1959, iar odată cu
traducerile care au urmat, a fost jucată din 1960 și în diverse alte țări,
inclusiv Franța, țara adoptivă a acestui autor născut în România. E
important însă să precizăm că Eugen Ionescu a copilărit în Franța și și-a
petrecut doar adolescența și prima tinerețe în România. În acest interval, el
a publicat într-adevăr și în română, însă maturitatea sa creativă o atinge cu
piesele sale de teatru scrise toate, în afară de prima, în limba franceză.
„Rinocerii” a dobândit rapid o popularitate internațională și e interesant de
remarcat un fapt istoric ce ține de această popularitate: inspirată, în mare
parte, de fenomenul nazismului, e oarecum ironic că această piesă a avut
premiera și primul ei triumf în Germania, țară în care cu doar foarte puțini
ani în urmă se dezvoltase „cea mai spectaculoasă epidemie ideologică a
secolului XX”.

Eugen Ionescu
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie
franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În
copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a
pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei
mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul
artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această
afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica
scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de
confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-
ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al
originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de
generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat
educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de
bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din
București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este
numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se
căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat
cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat
„Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în
postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu,
ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în
diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în
Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să
traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor
în revistele literare franceze.

Literatura universala
Rosu si negru - Stendhal

- rezumat -

Romanul Roşu şi negru, mai intitulat şi Cronica anului 1830, are în centrul său un personaj care
încearcă să parvină. Fiu de ţăran, dotat cu inteligenţă şi cu voinţă puternică, Julien Sorel face
eforturi de a se afirma pe măsura calităţilor sale, de a dobândi o poziţie socială superioară, făcând să
i se uite originea umilă.
Julien Sorel este un tânăr care deoarece nu se născuse mai devreme pentru a îmbrăca uniforma
roşie de soldat în slujba lui Napoleon, fu nevoit să îmbrace sutana neagră de preot. Pentru aceasta a
început să studieze Biblia şi limba latină. Datorită cunoştinţelor sale de latină este solicitat de
primarul din Verriéres pentru a deveni preceptorul copiilor săi. Tânărul Sorel îi cucereşte pe toţi, în
special pe soţia primarului, doamna de Ręnal. În scurt timp între cei doi apare o relţie dominată la
început de orgoliul lui Julien. Deoarece domnul de Ręnal primeşte o anonimă, Sorel este nevoit să
plece la seminar şi astfel să o părăsească pe femeia pe care a început să o iubească.
Acolo Julien se loveşte de ipocrizie, dar reuşeşte să şi-l facă pe părintele Pirard prieten, cu ajutorul
căruia supravieţuieşte până la demisionarea acestuia. Înainte de a pleca la oraş Julien trece prin
Verriéres pentru a o vedea încă o dată pe cea mai bună şi mai blândă femeie cunoscută de el şi
pentru a-şi lua rămas bun.
La Paris, în familia domnului La Mole, Julien este respectat şi chiar îndrăgit pentru cunoştinţele şi
inteligenţa sa. Domnişoara de La Mole îl provoacă după care îl respinge, fapt ce stârneşte mânia
tânărului Sorel. El va încerca să-i rănească orgoliul făcând-o să se îndrăgostească de el. Cu răbdare
Julien va reuşi acest lucru şi tânăra Matilde va începe să-l iubească şi să vadă în el idealul ei. Pentru
a apăra această dragoste o ţinea ascunsă de tatăl său până când îşi dă seama că este însărcinată.
Atunci îşi vesteşte tatăl printr-o scrisoare şi pentru un timp pleacă de acasă. Tatăl, contrariat,
realizează în cele din urmă că nu va reuşi să distrugă relaţia celor doi şi astfel în loc să o omoare, el
creează condiţii prielnice pentru ca ea să se realizeze. Îi dă avere, un titlu şi un nume lui Julien.
Când totul pare a se sfârşi cu bine domnul de La Mole primeşte o scrisoare de la doamna de Ręnal,
în care este dezvăluită relaţia din trecut a tânărului. Julien într-un acces de furie încearcă să o
omoare pe ce care, influenţată de un preot, a vrut să-l distrugă. După încercarea nereuşită el este
condamnat, dar îşi dă seama că singura fiinţă pe care a iubit-o a fost doamna de Ręnal, care încă îl
iubeşte şi îl iartă. Cu toate acestea Julien este executat şi la scurt timp moare şi femeia iubită de el.
Matilde îngroapă cu mâinile sale capul destrunchiat al iubitului ei.

Caracterizarea lui Julien Sorel

Julien Sorel este un personaj complex, inzestrat cu tendinte si trasaturi morale
contradictorii: pe de o parte este dotat cu calitati exceptionale precum inteligenta,
frumusetea,tenacitatea, vointa si ambitia, dar pe de alta parte îsi uraste profund
contemporanii. Umilinta indurata in casa parinteasca si imposibilitatea de a obtine o
slujba pe masura calitatilor sale, din pricina originii sociale (Julien Sorel fiind fiu de
taran-tîmplar), ii declanseaza ambitia de a parveni cu orice pret. În vederea atingerii
acestui tel, el nu da inapoi de la nimic, actionand in mod foarte calculat. Transportat
fiind de veleitate, dupa lectura "Memorialului din Sfânta Elena" al lui Napoleon,
constient ca de la Revolutie nu numai nasterea ci si meritul personal are importanta,
eroul viseaza sa devina un nou Bonaparte. Dar cum singurul mod de a ajunge cineva
era prin intermediul Bisericii, acesta se pregateste sa devina preot. Punctul de
cotitura al destinului sau este momentul in care,odata ajuns seminarist, primarul
orasului, Dl de Ren al il angajeaza pentru a fi profesorul particular al copiilor sai.
Acolo o cunoaste pe sotia primarului, , Dna de Renal, in privinta careia ajunge la
concluzia ca este de datoria lui sa o seduca, ceea ce se si intampla; din pacate pentru
mîndria bravului erou romantic, care se considera un as in cucerirea femeilor, Dna de
Renal il accepta pe Julien numai dupa ce acesta incepe sa planga. Astfel, relatia lor
dureaza pana cand adversarul politic al primarului afla si incepe sa imprastie
zvonurile. Dna de Renal reuseste sa il convinga pe sotul sau ca zvonurile nu sunt
adevarate, iar pentru a evita alte scandaluri, Julien este trimis la o scoala de preoti,
unde prin ipocrizie castiga admiratia directorului dar gelozia colegilor. Drept urmare
este recomandat ca secretar personal al unui marchiz in Paris.

Biografie S Stendhal
Stendha
1796-1821 : Primii ani[
Stendhal se naște la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare
când el avea 7 ani. În 1796 el intră la Școala Centrală din Grenoble. Între 1800 și 1801 viitorul
scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în al șaselea Regiment de dragoni.
Întors la Paris, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar și seducând femeile.
Acești ani de început de carieră vor constitui sursa de inspirație pentru personajul lui Julien
Sorel din Roșu și Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul
Consiliului de Stat, participând la administrație și la războaiele napoleoniene. După căderea
Imperiului care urmează Campaniei din Franța, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la
Milano unde își regăsește iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal își va grava pe
cărțile de vizită : "Waterloo - ce păcat! Încă șase luni și aș fi fost numit prefect de Sarthe la Le
Mans".
În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca și tratatul Despre dragoste. În
1821, acuzat fiind de simpatie față de carbonari - influență sensibilă în nuvela Vanina Vanini -
Stendhal este expulzat din Milano.
1821-1831 : Elanul literar
Reîntors la Paris, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze
saloanele literare, își înființează propriul cenaclu și are chiar un discipol în persoana lui Prosper
Mérimée. El scrie pentru publicații periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în
1830 de Roșu și Negru, influențat în parte de Revoluția din iulie 1830, acest al doilea roman
obținând un important succes. După revoluție, este numit consul la Civitavecchia, în Italia.
1831-1842 : Ultimele opere, ultimele călătorii[
Mormântul lui Stendhal în Cimitirul Montmartre
Moș Goriot
Carte de Honoré de Balzac

Rezumat
În romanul Moș Goriot sunt înfățișate trei perioade de viață distincte. În primul rând, drama pe
care o trăiește domnul Goriot din cauza iubirii paterne imense pentru fetele lui. În al doilea
rând, evoluția unui tânăr ambițios, Eugène de Rastignac, student la drept, care face parte dintr-o
familie de aristocrați sărăciți. În al treilea rând, Balzac prezintă povestea unui personaj cinic și
misterios, Vautrin, care era un ocnaș evadat. Acesta a fost ulterior arestat spre finalul acțiunii.
Acțiunea romanului se desfășoară într-un cartier periferic al Parisului, în pensiunea doamnei
Vauquer, unde trăiau oameni ce aparțineau unor diferite medii sociale: studenți, ocnași,
negustori etc. Clienții pensiunii, prezentați succesiv de Balzac în portrete memorabile, par să
ascundă mistere și fac să se presimtă „drame săvârșite sau în curs de desfășurare”. În pensiune
locuiesc, de asemenea, și alte persoane cum sunt domnișoara Michonneau, Victorine Taillefer și
Horace Bianchon. Rastignac a venit la Paris pentru a urma studii de drept. El dorește să
reușească în viață prin muncă cinstită, dar, sub influența lui Vautrin, se abate de la idealurile
inițiale, voind doar să pătrundă în înalta societate pariziană. La început a încercat cu Anastasie
de Restaud, una dintre cele două fiice ale lui Goriot, dar, după mai multe eșecuri, hotărăște să
încerce cu Delphine de Nucingen, cealaltă fiică a lui Goriot, soția unui bancher.

Vautrin încearcă să-l convingă pe Rastignac să se apropie mai degrabă de o tânără necăsătorită
din pensiunea doamnei Vauquer, Victorine Taillefer, a cărei avere familială este blocată de
fratele ei. Vautrin se oferă să-i înlesnească lui Rastignac drumul spre înalta societate,
propunându-i să-i ucidă fratele (lui Victorine) într-un duel. Rastignac refuză, fiind împotriva
ideii de a ucide pe cineva ca să se îmbogățească. Mai târziu, pensionarii doamnei Vauquer află că
Vautrin sau Jacques Collin pe numele său real, zis Trompe-la-Mort, este un criminal. Vautrin
aranjează ca un prieten să-l ucidă pe fratele Victorinei, însă este capturat de poliție. Moș Goriot
este entuziasmat de interesul lui Rastignac pentru Delphine și le cumpără chiar un apartament.
Când cealaltă fiică, Anastasie, îl informează că este obligată să vândă o bijuterie familială a
soțului ei pentru a-i plăti datoriile amantului său, Maxime de Trailles, moș Goriot este copleșit de
tristețe, din cauza neputinței sale și suferă un atac vascular cerebral. Pe ultimul său drum, moș
Goriot este însoțit numai de Rastignac, servitorul Christophe și două bocitoare plătite. După o
scurtă ceremonie, Rastignac se întoarce cu fața spre Paris și rostește sentențios: Între noi doi
acum!.

Caracterizare Moș Goriot

Dupa obicei, Balzac a insistat, grijuliu, asupra portretului bătrânului negustor de
paste făinoase, retras din lumea afacerilor si trăindu-şi ultima parte a vieţii în
slinoasa pensiune de familie condusă de văduva Vauquer, microcosm al vieţii
pariziene de mahala, din care îşi iau zborul nenumărate iluzii şi speranţe, pe care-
l prezintă în mai multe etape. Aflăm întâi că el locuieşte într-una din cele mai
proaste camere, la catul al trelea, plătind o chirie de mizerie şi privit fără prea
mult respect de cei din jur… Câteva pagini mai târziu mai aflăm că locuia acolo de
şase ani, dar că în timpul acelor ani situaţia lui materială se degradase simţitor.

La început, adică în 1813, ne precizează Balzac (acţiunea romanului se petrece în

iarna anului 1819), era un om înstărit şi locuia la etajul întâi, într-un apartament
de trei camere. Era bine îmbracat, ba chiar elegant ; un lanţ gros de aur se lăfăia
pe o burtă „piriformă şi proieminentă’’ şi făcea perechea cu tabacheta masivă tot
de aur; purta părul pudrat; toată persoana lui respira bună stare si mulţumirea
de sine. Stia să se apere şi un cădea lesne în cursa măgulelilor. O aventurieră
care încearcă să-l seducă fu respinsă cu hotărâre si discernământ şi i se plânse
doamnei Vauquer: acest om, îi spuse, este ridicol şi neîncrezător; un zgârcit, un
năuc, un prost, de la care un vă puteţi aştepta decât la neplăceri. Oricum, în acea
vreme, şi în ciuda clevetirilor din spatele lui, ‘’domnul’’ Goriot era respectat.
Situaţia lui înrăutăţindu-se, se mută întâi la catul al doilea, apoi la al trelea.
Renunţă la coafor şi nu-şi mai pudrează părul; purta straie de proastă calitate;
părea cufundat într-o stranie şi tristă visare; clevetirilor le urmară batjocurile:
“domnul” Goriot a devenit “moş” Goriot, şi toţi râdeau de el.

Notre-Dame de Paris
Carte de Victor Hugo

Rezumat
Acțiunea romanului are loc în Parisul Evului Mediu, mai exact pe la sfârșitul
secolului al XV-lea, începutul secolului XVI.

Romanul, pe lângă acțiunea propriu-zisă, este o creionare a Parisului medieval, a

clădirilor (catedrala Notre-Dame, în principal), a oamenilor și a moravurilor pe
care aceștia le au. Biserica este cea care guvernează tot, ea sfințește, condamnă
sau propovăduiește. Din porunca ei, unii suspectați de vrăjitorie sau pact cu
diavolul, pot avea ca sentință pedeapsa capitală.

Într-o catedrală de acest gen, adică vestita Notre-Dame de Paris, este sălașul unui
biet cocoșat surd. Acesta a fost părăsit de mic copil lângă catedrală și adoptat de
arhidiaconul catedralei, Claude Frollo.
Quasimodo, după numele său, este cocoșatul care ajuns la maturitate devine
clopotarul catedralei. Refugiul lui sunt zidurile reci, prieteni îi sunt clopotele și
statuile ce împodobesc edificiul

Oamenii se sperie de sluțenia lui și îl condamnă la singurătate.

"Un cap mare și zburlit , acoperit de un păr roșu, între umeri o ghebă
enormă a cărei pereche se făcea simțită și pe piept, o alcătuire de coapse
și de picioare atât de ciudat deviate de la normal (..)"

Într-o zi, Quasimodo o zărește din catedrală pe frumoasa țigăncușă dansatoare,

Esmeralda și pe căprița ei, Djali. Cele două dau spectacole de dans în piața din
fața catedralei.

Esmeralda este, după Quasimodo, personajul cel mai urmărit în carte. De ea se

îndrăgostesc trei bărbați printre care și și cocoșatul.

Acțiunea este destul de rapidă, iar evenimentele au loc într-un timp relativ scurt.
Dar trebuie să facem abstracție de la descrierile, să le zicem balzaciene, pe care
Hugo le face și în acest roman.

Eu una am cam frunzărit cartea, mi s-au părut că există capitole care nu mă

interesează foarte tare, așa că m-am uitat peste ele și am trecut mai departe, fără
să pierd firul narațiunii.

Povestea este tragică și destul de încurcată. Una din temele romanului este
dragostea, și felul în care aceasta îi schimbă pe oameni. Arhidiaconul Frollo însuși
se îndrăgostește de țiganca Emseralda, care e la rândul ei îndrăgostită de Phoebus
de Chateaupers, bărbat ce nu o iubește pe fată. Esmeralda este logodită cu Pierre
Gringoire, un poet sărac pe care aceasta îl salvează prin logodnă de
spânzurătoarea în fața Curții Miracolelor (locul în care trăiesc escrocii și criminalii
Parisului).

Romanul este unul foarte complex, nu am cum să fac un rezumat atât de

amănunțit, nu vreau să vă stric plăcerea de a-l citi chiar voi.

O altă temă este modul în care o persoană poate fi judecată greșit, aici ne referim,
desigur, la bietul Quasimodo, care, prin urâțenia sa atrage ura și revolta celorlalți.
Cu toate acestea, el are un suflet bun, o ajută pe țigancă la nevoie și este umil
față de tatăl său adoptiv, Claude Frollo.

Război și pace (roman) Lev Tolstoi

rezumat
Razboi si pace începe în orașul rusesc St.Petersburg în 1805, ca frică de Napoleon ’S în
curs de desfășurare a războiului începe să se instaleze. Majoritatea personajelor sunt
prezentate la o petrecere, inclusiv Pierre Bezukhov, Andrey Bolkonsky și familiile
Kuragin și Rostov. O mare parte din roman se concentrează pe interacțiunile dintre
Bezukhovs, Bolkonskys și Rostovs. După introducerea lor, Andrey Bolkonsky și
Nikolay Rostov merg pe frontul austriac sub conducerea generalului Kutuzov, o
reprezentare fictivă a lui Mihail Kutuzov, pentru a se angaja cu trupele lui Napoleon.
Andrey este apoi rănit la Bătălia de la Austerlitz și se presupune că este mort, până
când ajunge acasă la soția sa, Lise, care moare în timpul nașterii la scurt timp. Între
timp, Pierre s-a căsătorit cu Helene Kuragina. Îi este necredincioasă, iar Pierre se
duelează cu celălalt bărbat, aproape că îl ucide. Curând devine copleșit de căsătoria sa
și o părăsește pe Helene. Se alătură francmasonilor, ceea ce îi influențează foarte mult
averile personale și de afaceri. Între timp, Nikolay a acumulat o sumă mare de datorii
legate de jocuri de noroc, ceea ce face ca familia Rostov să își piardă cea mai mare
parte din avere. Este încurajat să se căsătorească cu o moștenitoare bogată, în ciuda
promisiunii că se va căsători cu Sonya, vărul său. Nikolay asistă în cele din urmă la
pacea dintre țarul Alexandru I și Napoleon (Tratatele de la Tilsit, semnate în 1807). În
curând, Andrey se implică în Natasha Rostov pentru a-i spune tatălui său că trebuie să
aștepte un an înainte de a se căsători cu ea. După ceva timp plecat, Andrey descoperă
că Natasha a fost infidelă. El o respinge, iar Pierre o consolează, în cele din urmă
îndrăgostindu-se de ea.

Cehov „Unchiul Vania“: Rezumat Pe Capitole

Spectacolul „Unchiul Vania“, un rezumat al care transmite integral povestea
lui a fost scris de Antonom Pavlovichem Chehovym. El a fost nu numai un
dramaturg și scriitor, dar, de asemenea, medicina de-a lungul vieții sale a
practicat. Anton Chekhov creat în literatura de o nouă tendință, care a fost
ulterior adoptat de mulți autori.

El credea că principala sarcină a scriitorului nu este de a răspunde la lucrările

sale cu privire la întrebările cititorului. Și, dimpotrivă, pentru a le stabili și în
procesul de a crea o temă de reflecție.
ÎNCEPUTUL LUCRĂRII. PRIMA ACȚIUNE
Piesa „Unchiul Vania“, al cărei rezumat începe cu o descriere a Tea Party în
Estate este format din scene din viața rurală. Sub plopul vechi este un tabel,
care este acoperit în mod specific pentru ceai. meteo de toamnă acoperit de
nori.

La o masă situată o bonă în vârstă Marina, wizened vechi femeie HELENA,

soția profesorului Serebryakov, și care aparține domeniului. Wynn, sau
Unchiul Vania. În jurul mesei se plimbă nervos ASTROFF. Curând Telegin,
căruia i sa dat porecla plachetei. A distrus un proprietar de pământ, el trăiește
într-un conac cu privire la drepturile aflate în întreținere.
DISCUȚIILE ACTUALE PENTRU O PETRECERE DE CEAI
Ce fac acești oameni care au adunat pentru o petrecere de ceai? Spectacolul
„Unchiul Vania“, un rezumat al cărui numai în general, starea de spirit a
tuturor celor prezenți, nu caută să analizeze acțiunile lor. Autorul și-a
exprimat doar gândurile fiecăruia dintre personajului, oferind cititorului de a
judeca corectitudinea raționamentului și a acțiunii lor.

ASTROFF medic de profesie, și în timp ce bătrîna toarnă ceaiul, el neobosit îi

spune despre dificultățile muncii sale. El se plânge de condițiile insalubre în
colibele țăranilor, diferite epidemii si datorita acestei frecvente decese. El griji
despre pădurile rusești, care sunt tăiate în jos, chiar și fără motiv. Cu toate
acestea, acest om nu este numai simpatizează cu natura, dar, de asemenea, își
găsește timp pentru a planta noi de puieți.

FRATELE PRIMEI SOȚIA PROFESORULUI

Unchiul Vania, care este fratele primei sale soții Serebryakov, mormăie că, de
atunci, ca un profesor a venit la casa cu doua sotie, toate mod obișnuit, dacă
răsturnat. Wynn nici măcar nu încerca să ascundă invidia lui de Serebryakov.
El critică plângerile sale constante. Ea își bate joc de faptul că profesorul de un
sfert de secol, a scris despre arta, dar, de fapt, nimic în acest nu înțeleg.

Elena Andreevna, a doua soție a profesorului, care este mult mai tânără decât
soțul ei, infinit plictisit în acest conac. Ea se plânge de lipsa oricărui
divertisment. Expresii și replici ale fragmentară tuturor celor prezenți care nu
sunt legate. Există un tabel al unui dialog general. Dar pentru ei este posibil să
se judece că piesa „Unchiul Vania“ (o scurtă descriere a acesteia va continua să
conțină diferite dialoguri) subliniază în primul rând tensiunea dramei, care se
confruntă cu personaje ale piesei. Din această moșie, nici prosperitate, nici
liniște.

BĂUT PROFESORUL ÎNCONJURĂTOR

Mama lui Unchiul Vania, Mariya, se referă la căldură ginerelui său, și
pronunță fiul său pentru ceea ce el exprimă dispreț pentru profesor. Un Wynn
gelos Serebryakov, nu numai din cauza succesului său în cariera sa, dar, de
asemenea, din cauza popularității în rândul femeilor. Mai mult decât atât, îi
plăcea tânărul soț și profesor.

Dar, în semn de recunoaștere a Voynitskogo Elena Andreevna nu reciproc, ci

doar ridică din umeri. La început, ea nu a înțeles ce a cauzat o astfel de
atitudine față de soțul ei. Ea crede că este la fel ca toți ceilalți. Deci , piesa
„Unchiul Vania“ , Cehov, un rezumat al primului capitol, care a ajuns la capăt,
descrie personajele sale. Aproape toate emoțiile negative centru în jurul
profesorului.

EMOȚIILE SUNT MARI, SAU MÂRÂI PROFESOR

Ceea ce povestește mai departe în jocul său „Unchiul Vania“, Cehov? Rezumat
executiv este acum pe deplin dedicat Serebryakov. Cu fiecare minut care trece
simtit ca in jurul acestui om îngroașă atmosfera de ură și dușmănie. El
enervează literalmente toată lumea. Și acum, chiar și soția lui, care cumva a
uitat că este la fel ca toți ceilalți.

Profesorul se plânge în mod constant de o varietate de boli. Este nevoie de

îngrijire atentă. Wynn dau seama în cele din urmă cât de mic ruda lui. El
spune tot timpul că ei, împreună cu nepoata lui Sonya, care locuiește, de
asemenea, în imobiliare, a lucrat pentru el. De multe ori se complac în ceva,
am încercat să trimită Serebryakov cât mai mulți bani câștigați pe mosia.

NU TE POȚI ASCUNDE EMOȚIILE

Sinopsis „Unchiul Vania“, arată modul în care situația a dezvoltat într-un
conac negativ. Toate personajele au acumulat atât de multe emoții în
interiorul, ei pur și simplu nu au puterea de a le reține. ASTROFF sa îmbătat și
a început să mustre întreaga viață a Rusiei.

dintr-o dată a început să vorbească despre HELENA cât de frumos și suflet și

trup, și gânduri. Dar, în opinia sa, este cu totul mod greșit de viață, a parazita
în detrimentul propriei lor soț. Frumusetea acestei femei poarta doctor. Sonia,
la rândul său, îi spune mama ei vitregă despre afecțiunea lor pentru ASTROFF.
Deci, aprinde pasiune în piesa „Unchiul Vania“. Rezumat al doilea capitol în
această privință și ajuns la capăt.

SE FIERBE SENTIMENTELE DESPRE CUPLU SEREBRYAKOV

Sonia spune Unchiul Vania rătăcește ca o umbra de mama ei vitregă, si Dr.
ASTROFF abandonat practica medicala, chiar și păduri, pe care-l atât de
entuziasmat. HELENA ofera Astrov fata pentru a vorbi despre sentimentele lor
și chiar obiectivele pentru a afla despre atitudinea față de fiica sa vitregă.

Dar doctorul nu a observat. In schimb, el începe să spună Elena despre

dragostea lui pentru ea. El încearcă să o sărute. Martor această scenă devine
Wynn. Unchiul Vania nu este doar confuz, dar, de asemenea, într-o anumită
măsură, chiar speriat. O femeie vrea să părăsească proprietatea. Astfel, un
rezumat al „Unchiul Vania“ dezvăluie toate secrete sentimentele personajelor.
PROPRIETATEA VA FI VÂNDUT, SAU CUM SĂ TRĂIASCĂ PE LOCUITORII SĂI
Profesorul a adunat toți locuitorii din succesiune, și a anunțat că el a fost de
gând să-l vândă. El va investi în titluri de valoare, care sunt, și le va oferi un
viitor confortabil existență soț. Am vrut să arăt acest lucru în piesa sa „Unchiul
Vania“, Cehov?

Conținutul rapidă nu transmite exact toate declarațiile de caractere, ci pe baza

știri în sine, care a spus profesorul, putem concluziona, ca acest personaj este
mic și egoist. El nu cred că chiar cu privire la cazul în care ei vor trăi fiica lui
Sonia și Wynn.

Deși există un fapt important, menționat de autor. Aceasta este ceea ce ea

conac aparține Sonia. Ea a luat-o moștenit de la mama. Rezumatul cărții
„Unchiul Vania“ nu poate să nu mai vorbim de reacția dintre personajele
principale pe declarația profesorului.

SHOT SAU LUCRĂRI EVENIMENT FINAL

Wynn pur și simplu fierte la astfel de soluții Serebryakov. El și-a exprimat în
cele din urmă profesorul tot ceea ce sa acumulat într-o lungă perioadă de
timp. A început un scandal imens. În timpul care Unchiul Vania început
cumpătul și l-au împușcat plictisitor profesorul Serebryakov. Dar, din fericire,
am ratat.

Care este produsul final al „Unchiul Vania“, Cehov? Sinopsis apropie de sfârșit,
și rămâne să descrie doar ultima etapă, în timpul căreia asteri și Wynn
vorbesc despre viața lor. Profesorul și soția lui va Harkov. Proprietatea încă
rămâne aceeași. Unchiul Vanea și Sonya implicate de funcționare economie.
De asemenea, ea visează la o viață mai bună.

Suferințele tânărului Werther

Carte de Johann Wolfgang von Goethe

Rezumat
Suferinţele tânărului Werther este primul roman al marelui poet, dramaturg
și romancier german Johann von Goethe. Povestea epistolară despre o
aventură nefericită și sinuciderea unui tânăr a obţinut un succes imediat,
aducându-i celebritatea tânărului autor la numai 25 de ani. Publicat mai întâi
în germană în 1774 și tradus în toate limbile importante ale Europei la scurt
timp după aceea, romanul a fost una dintre senzaţiile literare ale secolului.
Povestea este narată sub forma unei serii de scrisori trimise de către un tânăr
pe nume Werther prietenului său Wilhelm, timp de optsprezece luni, între mai
1771 și decembrie 1772. La un bal, Werther întâlnește o tânără pe nume
Charlotte (Lotte), frumoasa și fermecătoarea fiică a unui judecător. Deși știe că
este logodită și se va căsători cu Albert, care însă este plecat, Werther se
îndrăgostește până la obsesie de Lotte. O vizitează zilnic și începe să îi
reproșeze că petrece prea mult timp cu celelalte cunoștinţe ale ei. Însă Albert
se întoarce, iar fermecătoarea idilă cu Lotte trebuie să ia sfârșit. Werther
petrece șase săptămâni de chin în compania celor doi logodnici, prins în
mrejele unei pasiuni invincibile și frustrante. Apoi părăsește Wahlheimul
pentru a scăpa de chinuri. Devine secretarul unui ambasador, pe care nu îl
agreează. Auzind vestea că Lotte și Albert se căsătoriseră, își dă demisia din
postul său, devenind însoţitorul unui principe la domeniul său de la ţară, dar
este la fel de nemulţumit. Întorcându-se la Wahlheim, începe să se întâlnească
din nou cu Lotte și cu Albert. Scrisorile lui devin din ce în ce mai deprimate,
vorbind despre sentimente de pustiu și despre dorinţa de a adormi și a nu se
mai trezi niciodată. Ajuns la limita epuizării și depresiei, după ce îi scrie într-o
scrisoare finală lui Lotte că „nu multor fiinţe nobile le-a fost dat să își verse
sângele pentru cei pe care îi iubesc, și prin moartea lor să ofere o viaţă de o
sută de ori mai fericită pentru prietenii lor”, Werther se sinucide împușcându-
se în cap.