alul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi acuma mai ţine încă; cine se duce acolo be şi

mănâncă…” exprimă o continuitate, un model de viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful

binelui ce guvernează.
Subiectul.
Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-I trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca să-
i urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la
încercare, Craiul se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mari. Cel mic însă
reuşeşte să învingă proba şi obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde
Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică, băiatul îşi alege calul, armele şi hainele, pe care le
avuse tatăl său când fusese mire şi pleacă la drum după ce primeşte sftaturile Craiului.
Craiul (tatăl său) îl roagă să se ferească de omul spân (fără păr) şi de omul roş (roşcat). Cu
toate acestea, el este păcălit de Spân, care, fiind viclean, îl face sluga lui. Spânul îi dă
numele de Harap-Alb, iar acesta îl slujeşte cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.
Ajunşi la palatul Împăratului Verde, Spânul se dă drept nepotul acestuia şi îl supune pe
Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de el: să-i aducă „salăţi
din grădina ursului”; pielea bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos, fata Împăratului
Roş, ca să se însoare cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit permanent de calul său, Harap-
Alb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă, Setilă, Gerilă,
Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile apărute în încercarea de a o
aduce pe fiica Împăratului Roş la curtea lui Verde-Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş,
deosebirea macului de nisip, deosebirea fetei de împărat, păzirea fetei de împărat,
întrecerea cal- turturică). Aici sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl
respinge pe Spân şi le spune celor de faţă că Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-
Împărat. Atunci Spânul se repede şi taie capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară “cu cele
trei smicele de măr dulce”, îl stropeşte cu apa vie şi îl invie pe Harap- Alb. Calul fermecat îl
apucă pe Spân şi îl aruncă până în ceruri, de unde cade pe pământ şi moare (punctul
culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui Roşu-Împărat, iar la nunta
lor au fost poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat. Veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum, iar
“cine se duce acolo, be şi mănâncă, … “.
4. Statut personaje principale
Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos,
dar rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi
întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea,
cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte,
din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe
care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a
deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu vorbeşte
la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi nu
bănuieşte că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi
în triumful binelui. Cu timpul el învaţă să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi
ajutoarele sale inspiră teamă iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă.
De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le
ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta
trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele
pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i deasemenea
viaţa.
 Baltagul
Mihail Sadoveanu
(tema și viziunea despre lume)

Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a

mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, /
Mai cheamă ş-un câne”. Publicat în 1930, romanul a fost scris în 17 zile la vârsta de 50
de ani.
1.Încadrare
Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a
universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou”
mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc
profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu
și mai apoi Preda. Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de
sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată
în credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita
la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.
Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică
mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).
Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient,
neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica
detaliilor folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița,
Vatra Dornei) sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija
soției pentru împlinirea datinilor sociale).
2. Tema
Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția
munteanului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din
această mare temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea,
familia, inițierea, răzbunarea. Un prim episod reprezentativ este constituit de
povestea despre neamurile lumii pe Nechifor care obișnuia să o rostească la
cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil specificul muntenilor:
neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cun inimă bună și dragoste de petrecere.
Un alt episod este acela al nopții petrecute în prăpastie de către Gheorghiță
lângă trupul tatălui său. Amintind de coborârea în Infern a lui Isis, momentul, de o
încărcătură tensională foarte mare, contează în ceea ce înseamnă maturizarea
acestui personaj.
Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele
sunt așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul
uitării ordinii lumii, deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva.
Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel
se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, obligat de
mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să coboare în valea
Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.
3. Elemente de structură
Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi
simbolică însuşită de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul
de a face dreptate. Ea e nedezlipită de imaginea muntenilor și denotă ceva din
hotărârea și dârzenia acestora.
Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează
la persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.
Construcția subiectului
În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul
debutând cu imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi
torcând, cu gândul la soţul ei Nechifor Lipan, plecat din toamnă de acasă, la
Dorna ca să cumpere nişte oi și care nu se întorsese la vremea potrivită (intriga).
Femeia îşi aminteşte de anii trăiţi împreună, de obiceiurile bărbatului ei, de
realizările lor, cei doi copii: Minodora care era acasă cu Vitoria şi Gheorghiţă,
care era plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la iernat. Vremea se răceşte şi Vitoria
este tot mai îngrijorată de tăcerea soţului ei, de aceea, apelează la sfaturile
părintelui Daniil, căruia îi destăinuie necazul ei. Plăteşte slujba pentru
întoarcerea lui Lipan, posteşte, se roagă, dar trece şi pe la baba Maranda,
vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte, Vitoria îi scrie lui Gheorghiţă să
se întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce pe Minodora la
Mănăstirea Văratic pentru a fi în siguranţă şi la începutul lunii Martie pleacă cu
Gheorghiţă pe urmele lui Lipan.
Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de
soţul ei. Pe tot parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere
informaţii despre Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei
astfel de ocazii, iar la Cruci trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi.În ţara
Dornelor, poposind la un han, află că întradevăr Nechifor Lipan a cumpărat în
noiembrie trei sute de oi, după care a vândut o suta de oi, altor doi ciobani,
continuându-şi drumul toţi trei. Vitoria continuă de aici căutarea pe urmele celor
trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma, şi apoi la Suha. Aici află ca în ziua
de Sfântul Mihail şi Gavril a facut popas o turma de oi cu doi ciobani: Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui.
Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi începe pe
cont propriu cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui
gospodar îl gaseşte pe Lupu, câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă
osemintele lui Nechifor Lipan, într-o prăpastie. Femeia îndeplinşte cerinţele
datinei creştine, face praznic de înmormântare. Prin inteligenţă şi diplomaţie,
femeia reconstituie faptele întamplate şi reuşeşte să-i demaşte pe vinovaţi
îndeplinind un act de justitie.
Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă cu baltagul
şi mâncat de câinele lui Lipan. Înainte de a muri, îşi recunoaşte faptele şi doreşte
ca oile sa intre în posesia stăpânului de drept.
Atingându-şi scopul, Vitoria şi Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă
pentru a duce la bun sfârşit şi alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate
au un rost pe lume. La praznicul de patruzeci de zile o vor duce şi pe Minodora
să vadă mormântul tatălui ei.
4. Statutul personajului Vitoria Lipan
Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent. Este o figură
reprezentativă pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței” țăranului
român (G. Călinescu). Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă,
un echilibru şi o măsură în toate, fără nicio târguire, moştenite din asprimea vieţii
din vremuri străvechi.
Nechifor este personajul absent, personaj exponențial pentru că în jurul lui se învârte toată
acțiunea romanului. El este tipul munteanului, stăpân al naturii, om cu „inima ușoară și
blândă”, căruia îi plăcea să petreacă și să binedispună lumea la nunți. Reflectă tragismul
existenței tradiționale românești, fiind o proiecție a ciobanașului din balada populară
„Miorița”.
5. Trăsături
Portret fizic este esenţializat: aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu, cu
o „frumuseţe neobişnuită în privire” fapt ce denotă forţă interioară, inteligenţă. Aceeași privire
îi era „dusă departe” și reliefa zbucium sufletesc și frumuseţe sobră a femeii.
Portretul moral conține 3 ipostaze (țărancă, soție și mamă) . În prima, cea
de țărancă, Vitoria se dovedește o femeie energică şi hotărâtă, harnică şi pricepută în
gospodărie. În lipsa soțului toate treburile casei sunt aranjate cu rânduială. Pe de altă parte
este și spiritul autentic, tradițional, apărând cu fermitate semnele, rânduielile vechi și
credințele religioase. Legătura cu preotul, cu baba Maranda, postul, slujbele, pelerinajul, se
fac într-o ordine arhaică și firească a lucrurilor, la fel de veche precum lumea din care ea
face parte. Cu fermitate organizează cu tact gospodăria la plecare și prin inteligentă se
descurcă atunci când iese din spaţiul munţilor pentru prima dată.
Ca mamă manifestă asprime față de Minodora care nu are voie cu băieți, coc, bluză și vals
ci trebuie să rămână la catrință și horă pentru că acestea le cunoscuse și Vitoria și mama și
bunica ei. Veghează cu străşnicie la educaţia copiilor și caută cu orice preț să le imprime în
suflet legile morale nescrise. Aceștia îi respectă autoritatea fără să crâcnească, Gheorghiță
considerând-o un fel de vrăjitoare care face totul perfect și îi poate citi gândurile. Dă dovadă
și de abilități pedagogice, pentru cel din urmă se dovedește a fi mentor veghind în detaliu la
maturizarea lui cu ocazia traseului reconstituirii morții soțului pe care îl parcurg împreună.
 Tema și viziunea despre lume
Ioan Slavici este un important prozator român de la sfârșitul secolului al XIX-lea, unul dintre
cei patru mari clasici ai literaturii române pe lângă Creangă, Eminescu, Caragiale. Publică în
1881 Moara cu noroc, în volumul Novele din popor, scriere ce devine reprezentativă pentru
ilustrarea viziunii autorului asupra vieții rurale, caracterizată de o notă profund tradițională.
1.Încadrarea într-o specie/ curent
Ca specie este o nuvelă, având un singur fir narativ (viața lui Ghiță și a familiei lui), un
conflict major (între Ghiță și Lică, sau conflictul interior al lui Ghiță) și un singur personaj
puternic individualizat (Ghiță). Este o nuvelă psihologică pentru că evidențiază conflictul
interior al lui Ghiță între cinste, corectitudine și iubirea de bani. Pentru redarea stărilor sale
psihice sunt folosite tehnici ca monologul interior, evidențierea elementelor nonverbale și
paraverbale (rânjetul, învinețirea Anei din joacă). Aparține realismului prin tematică socială
(lăcomia de bani), perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent, prin tonul
impersonal, neutru. Personajele reprezintă tipuri umane– dominate de o trăsătură principală
de caracter: Ghiță- lacomul, Lică- tâlharul. Se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât
mai fidelă a mediului, iar elemente de cronotop sunt reale: Arad, Ineu, Oradea Mare etc.

2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema este socială, deci realistă, și ilustrează consecințele nefaste și dezumanizante
ale dorinței de îmbogățire ale personajului Ghiță. Secvența inițială surprinde plecarea la
moară contrar sfatului bătrânei. Vorbele ei: „— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit…” ilustrează ideile naratorului care
se ascunde în spatele acestui personaj. Aceasta concepție despre existență (fericirea omului
nu stă în bogăția sa) se va verifica în secvența finală, în care, ajungând împreună cu copiii la
hanul incendiat, ea recunoaște că destinul pedepsește pe cei ce cutează să îl înfrunte:
„Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!…”. Focul are aici rol purificator.
Viziunea despre lume se dovedește clasică: ca în majoritatea operelor lui Slavici
sunt susținute valorile morale precum familia, cinstea, adevărul (vezi sfaturile bătrânei) și
condamnate viciile: lăcomia lui Ghiță, hoția sămădăului. Personajele care încalcă această
lege morală sunt aspru pedepsite.

3. Elemente de structură
Titlul conține pe de o parte un element de spațialitate- moara. În trecut funcțională apoi
lăsată de izbeliște, cu lopețile frânte și acoperișul ciuruit, apoi transformată în cîrciumă, loc
de popas pentru drumeții obosiți ce vin sau pleacă spre „locurile rele”. Pe de altă parte titlul
conține și un element de destin, norocul. Remarcăm nuanța ironică folosită de autor întrucât
moara se va dovedi fatală pentru destinul familiei lui Ghiță.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul omniscient, obiectiv, narațiunea este la
persoana a III-a. Deși este o scriere realistă, autorul își maschează discret opiniile în spatele
bătrânei, personaj cheie ce denotă înțelepciunea populară și viziunea despre lume a
autorului.
Subiectul
Expoziţiunea prezintă personajele nuvelei: Ghiţă, Ana, copilul, soacra. Locul ales de Ghiţă
pentru a se muta denotă semnele părăsirii: vechea moară are „lopeţile rupte” şi
„acoperământul ciuruit”. Cele cinci cruci din faţa morii semnifică binecuvântarea (locul nu a
fost uitat de Dumnezeu) dar şi prevestirea tragică: li se vor adăuga şi altele în scurt timp.
Pentru început câştigul cârciumarului este mulţumitor. Ghiţă se dovedeşte a fi un om harnic
şi întreprinzător, urmărindu-şi cu perseverenţă scopul, ajutat de soţia sa Ana.
Intriga nuvelei este momentul apariţiei lui Lică Sămădăul la han. El întruchipează forţa răului
care distruge treptat echilibrul familiei lui Ghiţă. Capacitatea sa de a domina este evidentă
încă de la început, din momentul în care îşi face apariţia la han: „Eu sunt Lică Sămădăul! …
Multe se zic despre mine[…] multe vor fi adevărate şi multe scornite.”. Lică i se adresează
poruncitor lui Ghiţă şi îi atribuie, fără a-l consulta, rolul de informator al său. Prima reacţie a
lui Ghiţă este aceea de a se apăra, dar, în scurt timp îşi dă seama că Lică este stăpânul
locurilor şi că, în faţa lui, noul venit este complet lipsit de apărare. Deşi este avertizat de Ana
de influenţa malefică a Sămădăului, Ghiţă devine părtaş nelegiuirilor lui Lică din dorinţa
obsedantă de a face avere. Astfel ajunge să depună mărturie mincinoasă în favoarea lui Lică
şi primeşte de la el porci furaţi. Banii pe care i-i restituie Lică sunt şi ei dovada incontestabilă
a jafurilor comise de acesta. În aceste momente de degradare, singura speranţă de
reabilitare pentru Ghiţă este apariţia jandarmului Pintea, cel care îşi jurase să-l închidă pe
Lică, fostul său tovarăş de tâlhhării. Cârciumarul adoptă însă o atitudine duplicitară faţă de
acesta: pe de o parte se aliază cu el, pe de altă parte rămâne prieten cu Lică. Orbit de
dorinţa de câştig, Ghiţă nu pleacă de Paşte împreună cu familia la Ineu ci rămâne cu Ana la
han ştiind că li se va alătura şi Lică. Acesta din urmă provoacă gelozia soţului care se
hotăreşte să finalizeze planul de răzbunare. O sacrifică pe Ana, împingând-o în braţele lui
Lică, şi pleacă după Pintea.
În punctul culminant Ghiţă o ucide pe Ana nesuportând gândul că a fost înşelat, după care
este împuşcat de Răuţ. Urmărit de Pintea, Lică se sinucide violent, izbindu-se cu capul de
trunchiul unui copac, pentru a nu-i oferi jandarmului satisfacţia închiderii sale.
În deznodământ, hanul este cuprins de un foc mistuitor care purifică locul de toate
nelegiuirile petrecute acolo.
 “O scrisoare pierduta”
1. Încadrare într-un curent, într-o specie literară
Textul este o comedie, o specie epică în care comicul (procedeu artistic fundamental aici) se
amestecă cu tragicul, în care este evidențiat un conflict superficial, soluționat de obicei într-
un final fericit. Satirizând realități sociale nepotrivite sau moravuri individuale ea se definește
în funcție de tipul de comic utilizat și poate fi de situații, de moravuri, de caracter, de intrigă,
de salon, ori bulevardieră (vodevilul), eroică sau tragică etc.
Putem încadra textul în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul satiric (o
perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea),
prin susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic,
moralizator dar și prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de
munte”, timp- sec al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care
o creează, prin utillizarea tehnicii detaliilor prin ironie și prin construcția personajelor
tipologice (Zaharia Trahanache- tipul încornoratului, Zoe T.- tipul amorezei cochete etc.).
2. Tema și viziunea despre lume
Tema o reprezintă viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-
lea descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.). Discuția
inițială este secvența ce reflectă specificul raporturilor dintre autoritățile statului. Ghiță, dă
umil raportul prefectului despre rondul zilei executând cu slugărnicie și servilism ordinele
primite. Corupția și abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu este conștient de
leafa mică a polițaiului și nu reacționează la steagurile pe care acesta le fură. Într-o
altă secvență, Zoe îl convinge pe Tipătescu, printr-un șantaj emoțional, să-și dea votul, de
dragul reputației ei, candidatului aflat în opoziție, exprimând astfel imoralitatea vieții
personale dar și instabilitatea deciziilor politice.
Viziunea despre lume este una clasică prin critica adusă unor moravuri sociale ale vremii:
imoralitate, abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism.
3. Elemente de structură
Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Prima este o scrisoare de dragoste a
Zoei către Tipătescu, găsită de cetățeanul turmentat, sustrasă de la acesta prin vicleșug de
Cațavencu, pierdută apoi de acesta cu ocazia marii adunări dinainte de alegeri, regăsită de
cetățeanul turmentat și înapoiată Zoei. O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin
care Agamemnon Dandanache își câștigă postul de deputat. Aflat la începutul și la finalul
piesei motivul dă o simetriei operei. La nivel simbolic scrisoarea devine o armă de șantaj
folosită pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a
personajelor.
Compoziție
Piese este organizată în 4 acte. În primul act ni se prezintă contextul social, economic și
politic în care ne aflăm. Astfel acțiunea are loc în „capitala unui județ de munte”, în zilele
noastre (respectiv sfârșitul secolului al XIX-lea). Primele personaje care apar în scenă sunt
Tipătescu și polițaiul Pristanda, omul său credincios. Din discuțiile lor deducem raporturile de
opoziție sau coaliție dintre celelalte persoanje, detalii referitoare la situația politică sau
familială ale altora. Apoi își face apariția Zaharia Trahanache, venerabil om politic,
președinte de comitete și comisii și anunță existența unei scrisori de amor compromițătoare,
aflată în mâinile adversarului politic Cațavencu dar pe care, în naivitatea lui, o crede o
plastografie. Cei doi amorezi însă, acționează impulsiv și caută o cale de a smulge
scrisoarea adversarului politic.
Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără
politică. Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o
eventuală trădare a acestuia, fapt întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic,
Cațavencu. Tipătescu ordonă arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun
rezultat favorabil, însă acesta este eliberat la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui
Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului Cațavencu, în schimbul scrisorii. În mijlocul
acestor frământări politice și personale, se primește o depeșă de la centru ce solicită
alegerea unui candidat trimis de aici.
Actul III prezintă ședința și discursurile electorale demagogice ale lui Cațavencu și Farfuridi
din sala primăriei. Între timp Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu pe care
intenționează să o folosească drept armă de șantaj. La un moment dat se anunță numele
candidatului numit de la centru în urma depeșei primite în persoana lui Agamemnon
Dandanache. Lucru acesta creează haos în sală, învălmășeală în care Cațavencu pierde
pălăria cu scrisoarea care este găsită de cetățeanul turmentat și predată destinatarului Zoe.
Ultimul act aduce și rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe
Trahanache. Își face apariția în scenă Agamemnon Dandanache, mai prost și mai incult
decât candidații locali, mărturisind că ajunsese aici printr-o altă scrisoare compromițătoare,
folosită ca armă de șantaj. Piesa se încheie cu festivitatea în cinstea noului candidat ales,
condusă de însuși Cațavencu.

5. Personaje

Caragiale depașește cadrul comediei clasice, avand capacitatea de a individualiza

personajele, prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, deci apartenența la
realism. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română. Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă
clase tipologice, dintre care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”:
tipul încornoratului sau a înșelatului(Trahanache), tipul primului-amorez și al donjuanului
(Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și al demagogului
(Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul
cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul confidentului
(Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează
având o mentalitate de stăpân absolut: “moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica,
coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii” (Pristanda). Tipătescu este
impulsiv, nestăpânit în momentul în care aude despre scrisoarea de dragoste dar și în
momentul în care Farfuridi îl acuză de trădare, aşa cum de altfel îl caracterizează unul
dintre personaje, „venerabilul” Trahanache: “E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”
Fănică este component al triunghiului conjugal, venit în judeţ cu opt ani în
urmă, devenind chiar de atunci amantul Zoei, fără ca soțul acesteia să bănuiască: “De opt
ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău”
(Trahanache). Flerul său de amorez reiese şi din scena în care Zoe foloseşte toate
tertipurile feminine pentru a-1 convinge să-1 aleagă pe Caţavencu: “în sfârşit, dacă vrei
tu… fie! […] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea
Zaharia… prin urmare şi al meu!”. Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul “tip”,
care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.
Zoe Trahanache: tipul cochetei adulterine este soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui
Tipătescu şi singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă
din societatea burgheză nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Este o
luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea.
Pentru a-1 convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la
rugăminţi şi lamentaţii, trece la ameninţarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie
impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, devine ameninţătoare şi o
luptătoare aprigă: “Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”. Ea este inteligentă,
autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Cetăţeanul turmentat închină şi
el: “în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.