Eseu Harap-Alb -Ion Creangă

Ion Creangă a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală a literaturii
române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri din copilărie, precum
și pentru nuvelele și povestirile sale. Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu,
Ion Creangă este considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române. Titu
Maiorescu este care îl încurajează să scrie manuale și îl susține în postul de învățător, în timp ce
Eminescu îi devine prieten în 1875, pentru ca în toamna aceluiși an să-l determine să citească în
cadrul ședințelor de la Junimea basmul,,Soacra cu trei iezi”. Este momentul în care Creangă este
validat oficial povestitor.

În 1877, publică în revista ,,Convorbiri literare’’basmul ,,Povestea lui Harap-Alb”, iar

Eminescu îl reproduce imediat în “Timpul”, fiind apoi tradus în limba germană, franceză,italiană
și engleză, intrând rapid în circulația literaturii europene.

Conform celor mai cunoscute definiții, basmul este o specie narativă, fantastică, în
versuri sau în proză, cultă sau populară, în care se confruntă două categorii de personaje ce
simbolizează forţele binelui şi forţele răului, iar acest conflict exterior se încheie prin victoria
binelui. Ion Creangă porneşte şi el de la modelul narativ al basmului popular pe care l-a prelucrat
atât de minuţios, încât a ieşit din sfera folclorică şi a devenit o operă originală.

Astfel, Creangă adaugă basmului popular atât elemente particulare stilului său, cât şi
viziunea proprie asupra lumii, iar printre acestea se numără: arta dialogului; oralitatea prin
intermediul căruia scriitorul se adresează cititorilor (“Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să
mă ascultaţi”); umorul („Tare mi-eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”); elementele
realiste care predomină în timp ce fantasticul e antropomorfizat (relaţiile din familia
împărătească se aseamănă cu cele din familia ţărănească, Sfânta Duminică are mentalitatea şi
exprimarea oamenilor de la ţară, împăratul Roş e un hapsân ca popa Oşlobanu, uriaşii sunt niște
ţărani ageri).

Tema este reprezentată de victoria forţelor binelui, fiind percepută într-o viziune
fabuloasă, dar şi cu elemente realiste. De asemenea, basmul poate fi perceput şi ca un text narativ
iniţiatic, ce insistă asupra maturizării protagonistului, iar viziunea este astfel una moralizatoare şi
realistă, întregul basm devind din acest motiv un bildungsroman.

Structura basmului este cea universală care pornește de la șabloanele stereotipice:

1)situaţia iniţiala de echilibru (viaţa tihnită a unei familii împărăteşti);

2)dereglarea echilibrului (împăratul Verde nu are niciun fiu moştenitor şi îi cere ajutor
fratelui său);
 3) acţiunea de remediere a lipsei (craiul ii da voie fiului sau sa plece, dar cu anumite
interdicţii);

4) acţiune de refacere a echilibrului (în drumul său, eroul se confruntă cu diverse aventuri
– se iniţiază);

5) restabilirea echilibrului (demascarea răufăcătorului, recunoaşterea eroului, răsplata

acestuia).

Din punct de vedere structural, basmul respectă tiparul basmului popular, iar personajele
din “Povestea lui Harap-Alb” se grupează, păstrând bineînţeles tipologia oricărei poveşti, în două
categorii: pozitive (Harap-Alb, fetele împăratului Verde), negative (Spânul, împăratul Roş).
Aceste două categorii de personaje corespund în literatura cultă protagoniştilor şi respectiv,
antagoniştilor. Între aceste două categorii de personaje evoluează conflictul exterior care
predomină într-o basm. La aceste două mari categorii se adaugă “auxilii” (ajutoarele-personajele
ajutătoare), ce pot fi reprezentate de fiinţe sau animale cu însuşiri supranaturale (Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, calul, albinele, furnicile, Sfânta Duminică).

Schema basmului mai cuprinde şi formule tipice : iniţiale (“Amu cică era odată într-o ţară
un craiu…”), mediane (“mergând spre împărăţie, D-zeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte
mult mai este”), finală (“şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă…”).

Relaţiile spaţio-temporale sunt nedeterminate, acţiunea e plasată in illo tempore,

devenind o altă trăsătură a basmului popular, în timp ce timpul e marcat în incipit de adverbul de
timp “amu”, iar spaţiul e ilustrat prin substantivul comun “ţară”.

Altă trăsătura ce încadrează opera în specia basmului popular sunt motivele literare
fantastice: cifra magica “trei” (trei fete, trei feciori de crai), obiectele magice (aripa, smicele de
măr, apa vie, apa moartă), îmbinarea elementelor reale cu cele supranaturale aparţin tot basmului
popular.

Referitor la perspectiva narativă, se constată că, deşi nararea se realizează la persoana a

III-a, naratorul e şi subiectiv prin modul în care îşi alege cititorul ca partener de poveste („Fiul
craiului, ce era să facă? Îi spune toate cu de-amănuntul”)

O secvență semnificativă pentru tema secundară a operei(maturizarea) este prezentată

chiar în incipitul basmului: scena în care mezinul îi cere tatălui său să-l lase să-şi încerce şi el
puterile. După ce iese de la tatăl său, mezinul e sfătuit de o bătrână cerşetoare (care se dovedeşte
a fi Sfânta Duminică şi pe care o milostivise doar cu câţiva bănuţi) să ia calul, armele şi hainele
tatălui său din tinereţe şi porneşte la drum. După ce trece proba cu pielea ursului şi primeşte
povaţa părintească de a se feri de omul roş şi de cel spân, la care se adaugă sfatul de a asculta de
îndrumările tovarăşului său, calul năzdrăvan, fiul de crai ajunge într-o pădure-labirint, o alegorie
a căilor complicate şi înşelătoare ale vieţii, unde le iese în cale un om spân care îi propune
tânărului să-l însoţească în calitate de sluga-călăuză. Crăişorul îl refuză de două ori, dar a treia
oară, rătăcindu-se în mijlocul codrului, e nevoit să accepte propunerea spânului. Pornesc
împreună la drum, iar spânul îl ademeneşte pe fiul craiului să intre într-o fântână, să se
răcorească, unde îl închide, îi ia scrisoarea, armele şi hainele şi-l pune să jure pe ascuţişul
paloşului că-i va da ascultare şi supunere în toate, numindu-l Harap-Alb. Această scenă poate fi
interpretată prin filtrul simbolurilor bivalente ale apei: atât ca moarte simbolică, o coborâre in
Infern, cât şi ca un botez, pt ca din acel moment protagonistul e numit Harap-Alb, un oximoron
ce denotă postura sa hibridă de slugă şi de stăpân. E începutul maturizării lui Harap-Alb care
primeşte un nume şi o individualitate.

O alta secvență important este continuarea aventurii sale către dezvoltarea personală și
maturizare: ei pornesc din nou la drum, Spânul, înainte ca stăpân, Harap-Alb, în urma sa ca
servitor, şi ajung la Verde-Împarat, cu identitatea schimbată. Aparent, pentru a-l pierde pe
Harap-Alb, dar, în realitate, nu face decât să-l ajute să se maturizeze, Spânul îi porunceşte să
îndeplinească trei lucruri foarte primejdioase. Mai întâi, sluga trebuia să aducă salata din Grădina
Ursului, a doua oară, Harap-Alb trebuie să aducă pielea unui cerb, bătută cu pietre scumpe,
aceste două probe fiind completate cu ajutorul calului năzdrăvan și al Sfântei Duminici. A treia
oară, Harap-Alb e trimis s-o peţească pentru Spân pe fiica Împăratului Roş.

În drumul său, cruţă viaţa unor furnici pe un pod şi construieşte un adăpost unui roi de
albine, primind în dar, pentru mărinimie, câte o aripă de la regina furnicilor şi de la crăiasa
albinelor, să-i ajute la nevoie prin aprinderea lor. Tot mergând, Harap-Alb îi întâlneşte pe Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Toţi şase pornesc la drum şi, într-un târziu, ajung
la împărăţia lui Roş-Împărat. Acesta vrea să-i omoare pe oaspeţii nepoftiţi şi nedoriţi. Mai întâi,
sunt găzduiţi într-o casă de aramă, căreia înainte i se dă foc, dar Gerilă o readuce la temperatura
potrivită suflând de trei ori cu buzele sale. Apoi, li se dă să mănânce şi să bea o mare cantitate de
mâncare şi multă băutură. De data aceasta, Setilă şi Flămânzilă îi ajută. Când trebuie să aleagă
macul de nisip, Harap-Alb cheamă furnicile. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă sunt cei care prind
fata împăratului care fugise din camera, prefăcându-se în pasăre şi ascunzându-se până după
lună. Deosebirea dintre fata de împărat şi o alta, care îi seamănă, e dusă la capăt de către crăiasa
albinelor. Ultima dorinţă a fetei de împărat, care are însuşiri vrăjitoreşti, este si ea îndeplinită de
calul lui Harap-Alb: aduce trei smicele de măr dulce şi apa vie şi apa moartă.

In sfârşit, fiica Împăratului Roş acceptă să-l urmeze pe Harap-Alb, tânărul se

îndrăgosteşte de frumoasa fată, iar când ajung la curtea Împăratului Verde, farmazoana îl
respinge pe Spân şi le spune celor prezenţi că adevăratul nepot e Harap-Alb. Spânul, de necaz, îi
taie capul lui Harap-Alb, calul îl omoară pe Spân, iar fata îl învie cu apa moartă şi apa vie pe
Harap-Alb, în timp ce Împăratul Verde îi binecuvântează pe cei doi îndrăgostiţi şi le oferă
împărăţia.

În secvenţa finală, maturizarea eroului e completă, iar Spânul şi-a incheiat rolul de
mentor şi, din acest motiv, trebuie să dispară.
 „Povestea lui Harap-Alb” e un mic roman de aventuri, cu subiect fabulos, un adevărat
bildungsroman. Are deci, caracter iniţiatic, căci aventurile sunt trepte ale formarii, ale
cunoaşterii.