Povestea lui Harap-Alb

Eseu despre particularitatile unui basm cult

Ion Creanga este considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii romane alaturi de
Mihai Eminescu , Ioan Slavici si I. L. Caragiale. Lucrarea sa capitala este ‘’Amintiri din
copilarie’’, opera autobibliografica in care talentul sau de povestitor este evident. Totusi,
pasiunea acestuia pentru literatura populară a făcut posibilă si scrierea unor basme în care
autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii,
fantasticul fiind umanizat şi puternic individualizat.

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” a fost scris de Ion Creanga si publicat in revista
„Convorbiri literare” in anul 1877, fiind apoi reprodus in ziarul „Timpul” in mai multe
numere. Textul se încadrează in estetica realista prin: obiectivitatea perspectivei
narative, utilizarea tehnicii detaliului semnificativ si crearea unor tipologii umane.

Basmul cult este o specie narativa pluriepisodica ce implica fabulosul, cu numeroase

personaje purtatoare ale unor valori simbolice, ce intruchipeaza binele si raul in diversele lor
ipostaze.Conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria binelui, dar aici, unele trasaturi
ale basmului sunt abordate in maniera realista de autor.

O prima trasatura a basmului este modul in care se individualizeaza personajele implicate in

conflict. Cu exceptia eroului, al carui caracter evolueaza pe parcrus, celelate personaje
reprezinta tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta, care indeplinesc o serie de
functii. Eroul este sprijinit de ajutoare si donatori : fiinte cu insusiri supranaturale-Sfanta
Duminica,reprezentand si tipul omului intelept, animale fabuloase(calul nazdravan,craiasa
furnicilor si craiasa albinelor), fapturi himerice sau obiecte miraculoase( aripile albinelor,apa
vie si apa moarta, cele trei smicele de mar) si se confrunta cu Spanul-antagonistul si Ros
Imparat,cei care simbolizeaza viclenia. Prin portretele celor cinci fapturi himerice se
ironizeaza defecte umane, dar aspectul lor caricatural si grotes ascunde calitati sufletesti
precum bunatatea si prietenia.

O alta trasatura a basmului este prezenta unor elemente de compozitie tipice: clisee
compozitionale ,numite formule specifice si procedeul triplicarii, la randul lor, abordate
original, cu elemente realiste. Cliseele compozitionale sunt conventii care marcheaza
intrarea si iesirea din fabulos, realizata in opera de la inceput cand naratorul invoneaza
formula initiala si pune povestea pe seama spuselor altcuiva: „Amu cica era odata”. Formula
finala include o comparatie intre cele doua lumi- a fabulosului si a realului. In basm sunt
prezente numerele magice, simbolice: 3 , 12, 24, si obiectele miraculoase,unele fiind
grupate cate trei („trei smicele de mar”).
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune
imbinarea naratiunii cu diaogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialog, are
ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor si a descrierilor , iar individualizarea
actiunilor si a personajelor se realizeaza prin amanunte (limbaj, gesturi, detalii de portret
fizic). Dialogul are functie dubla, ca in ateatru: sustine evolutia actiuniii si caracterizarea
personajelor.Prezenta dialogului sustine realizarea scenica a secventelor narative,
„spectatori” ai maturizarii feciorului de crai fiind atat celelalte personaje, cat si cititorii.

Titlul basmului enunta atat specia literara, povestea, cat si numele protagonistului purtat
de-a lungul propriei formarii. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaste trei
ipostaze: fiul cel mic al craiului,imatur si neinitiat, dar curajos si preocupat de a-si ajuta
propria familie, Harap-Alb, ucenic al Spanului, parcurgandu-si drumul initierii, Imparatul,
initiatul capabil de a conduce imparatia unchiului sau si de a-si intemeia o familie cu aleasa
inimii sale. Cea mai indelungata parte a basmului este dedicata celei de-a doua ipostaze. El
este numit de catre formatorul sau, antagonistul, printr-o sintagma oximoronica „Harap-
Alb” , substantivul „harap” insemnand om cu pielea si parul negru, care in Orient sunt sclavi
din nastere, in contrast cu ajdectivul „alb”.

Tema basmului are sursa folclorica, prezentand confrunarea binelui cu raul. Pe parcursul
acestei confruntari, soldate cu victoria binelui, ca in majoritatea basmelor, eroul central isi
formeaza personalitatea, ceea ce confera substanta epica scrierii conferindu-i caracterul de
bildungsroman, tratand descententa culta.

Actiunea basmului este lineara, fiind alcatuita din multiple secvente inlantuite. Ea debuteaza
ex abrupto cu evenimentul care perturba echilibrul situatiei initiale: craiul este rugat de
fratele sau mai mare sa-i trimita pe unul dintre feciori pentru a-i fi urmas la tron. Daca cei
doi fii mai mari ai craiului nu reusesc sa treaca proba curajului impusa de tatal sau, deghizat
in urs, mezinul este pregatit si el sa-si incerce norocul. Pentru ca dovedeste, in prealabil,
calitati sufletesti superioare, atunci cand se milostiveste de batrana cersetoare, el are un
prim ajutor de nadejde, anume personajul supranatural, intruchiparea bunatatii, Sfanta
Duminica, cea care se deghizase in femeie sarmana pentru a-l pune la incercare. Aceasta il
sfatuieste sa aleaga calul, hainele si armele care au apartinut tatalui sau in tinerete pentru a
putea reusi ceea ce si- a propus, fapt care denota refacerea unui destin privilegiat. Tatal
continua initierea fiului mezin: il sfatuieste sa se fereasca de omul span si de omul ros
(motivul interdictiei) si ii daruieste pielea de urs. Pe drum, pentru ac se rataceste in
padurea-labirint si crede ca se afla in „tara spanilor”, fiul cel mic al craiului isi ia drept sluga
si calauza un span (incalcarea interdictiei) .

O secventa semnificativa pentru tema initierii este coborarea fiului de crai in fantana
intrucat inselatoria declanseaza conflictul.Naivitatea cu care protagonistul ii spune despre
sfatul tatalui sau este sanctionata prin pierderea insemnelor originii si a dreptului de a
deveni imparat: „Spanul pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai”. Spanul il
transforma in rob, ii da numele de Harap-Alb si ii traseaza proiectul existential, spunandu-i
ca va trebui sa moara si sa invie ca sa-si recapete identitatea.

Rautatea Spanului, numit si initiator, il va supune la probe dificile, in care va demonstra

calitatile morale necesare unui viitor imparat: intelepciune, curaj si bunatate. Spanul ii cere
sa aduca „salati” din Gradina Ursului, pielea cu pietre pretioase din Padurea Cerbului si pe
fata Imparatului Ros. Primele doua probe le trece cu ajutorul unor obiecte magice de la
Sfanta Duminica.A treia proba cuprinde mai multe serii de probe (supralicitand triplicarea),
este o alta etapa a initierii, complexa, si necesita mai multe ajutoare. Pe drumul spre
Imparatul Ros, craiasa albinelor si craiasa furnicilor ii daruiesc cate o aripa drept rasplata
pentru ca le-a ajutat poporul, iar cei cinci tovarasi cu puteri supranaturale il insotesc
deoarece a fost prietenos: Gerila, Flamanzila, Setila , Ochila si Pasari-Lati-Lungila.

Datorita acestor personaje „himerice”, protagonistul probeaza dobandirea calitatilor

solicitate de probele prin care Imparatul Ros tinde sa indeparteze ceata petitorilor (casa
inrosita in foc, algerea macului de nisip), ca si acelea care o vizeaza direct pe fata (fuga
nocturna a fetei transformata in pasare, ghicitul/motivul dublului si propa impusa de fata:
aducerea a „trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in
capete”).

O alta secventa semnificativa este scena finala de la curtea lui Verde-Imparat. Harap-Alb se
intoarce cu fata Imparatului Ros, care dezvaluie adevarata identitate a eroului. Incercarea
Spanului de a-l ucide pe Harap-Alb este inutila intrucat acesta este inviat de ”farmazoana”
cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Decapitarea reprezinta dezlegarea de juramant,
semn ca initierea este incheiata, iar rolul Spanului a luat sfarsit. Lichidarea violentei nu ii
apartine eroului, ca in basmul popular, ci calului nazdravan. Episodul are semnificatia mortii
initiatice.

Deznodamantul consta in refacerea echilibrului si rasplaat eroului. Fiul craiului reintra in

posesia palosului si primeste recompensa: pe fata Imparatului Ros si imparatia, ceea ce
confirma maturizarea.

Motivul calatoriei are o dubla valenta: concreta, reprezentata de drumul parcrus de un tanar
de la casa parinteasca pana la palatul unchiului sau, si de o alta spirituala, de formare a lui ca
personalitate demna de a conduce o imparatie, ceea ce confera scrierii caracterului de
bildungsroman

Semnificative pentru constructia subiectului sunt elementele de strucuta si limbaj ale

textului narativ.

Naratorul ofera originalitate basmului sau tocmai prin limbaj, pentru ca exprimarea sa nu
copiaza limba taraneasca, ci o recreeaza, folosind-o in tipare specifice zicerii lui. In text se
afla numeroase regionalisme fonetice,lexicale si gramaticale,folosite in asa fel incat
localizeaza geografic personajele, ei vorbind modoveneste: „tarnaiesc”, „nu mia stinchesti”,
„tolocaneste”, „tuluc”, „istilalti” etc.

O nota particulara de limbaj a acestui basm este prezenta unor fraze ritmate sau rimate fara
sa apartina unor creatii populare versificaste: „vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primar cu
Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerilar” , „ cu un
poloboc de vin si cu unul de pelin” , folosite ca modalitate de realizare a umorului.

Basmul valorifica un comic de situatie, prezent in toate scenele in care sunt descrise probele
prin care trec Harap-Alb si tovarasii sai: cearta lui Gerila cu ceilalti, cautarea disperata a fetei
de imparat, atitudinea distanta , aproape de respingere a imparatului si verca petitorilor
atunci cand au in fata perspectiva unui ospat indestulat. Se remarca prezenta unui comic de
limbaj, realizat prin procedee si apelative caricatulare(„tapul cel ros”, „Buzila”, „mangositii”),
prin diminutive cu valoare augmentativa cand este vorba despre infatisarea ori faptele
insotitorilor lui Harap-Alb („bauturica”, „buzisoare”) sau prin citate cu expresii si vorbe de
duh: „Da-i cu cinstea, sa peara rusinea”.

Cu toate acestea se trecea la o alta trasatura a operei scrisa de Ion Creanga si anume la
eruditia paremiologica pentru ca acesta citeaza cu mare placere proverbe, zicatori, vorbe de
duh introduse prin „ vorba aceea” si in deplina concordanta cu situatia relatata. Acestea ii
sunt cunoscute autorului din creatia populara, dar arta lui consta in adaptarea lor la
continutul prezentat, cu scopul de a accelera ritmul povestirii, facand inutile alte explicatii in
folosirea lor ca sursa a umorului si in transmiterea unei morale condensate in cateva
cuvinte. Unele dintre ele nu sunt versificate : „apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem”,
„gasise un sat fara caini si se plimba fara bat” etc iar altele sunt in versuri: „La placinte/
Inainte/ Si la razboi/ Inapoi” , „Voinic tanar,cal batran/ Greu se-ngaduie la drum” etc.
acestea sporind umorul textului.

Conflictul, lupta dintre bine si rau, se incheie prin victoria fortelor binelui. Eroul se confrunta
cu doi antagonisti, dupa avertismentul tatalui: „ sa te feresti de omul ros, dar mai ales de
cel span, cat ii putea”. Mai intai spanul, om viclean, ii rapeste identitatea flacaului, il supune
ka trei probe, iar la curtea Imparatului Ros, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe,
fiind sprijinit de fapturi imaginare cu puteri supranaturale.

Personajele (oameni, dar si „fiinte himerice” cu comportament omenesc) sunt purtatoare

ale unor valori simbolice, reprezentand binele si raul in diversele lor ipostaze.Totusi eroul si
antagonistii nu au puteri supranaturale, ci sunt realizati in plan realist, pe opozitia supus
harnic si cinstit vs. Stapan necinstit si viclean.

Intamplarile sunt relatate din perspectiva unuii narator omniscient care intervine adesea
prin comentarii sau reflectii caracterizare prin umor sau oraliate.Naratiunea la persoana a III
a alterneaza cu dialogul.
In concluzie, prin toate aceste aspecte „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care
apartine esteticii realiste, avand ca particularitati individualizarea personajelor, umorul si
specificul limbajului.