Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga

1. Context
Ion Creangă este un prozator reprezentativ din literatura română,
care aparține „perioadei marilor clasici”, alături de Mihai
Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici și criticul literar Titu
Maiorescu.
Opera lui este vastă și cuprinde creații epice, în proza, cum ar fi:
-basme culte: „Soacra cu trei nurori”; „Punguța cu doi bani”;
„Capra cu trei iezi”;
-povestiri: „Moș Ion Roată și Unirea”; „Acul si barosul”; „Inul și
cămeșa”;
-romanul memorialistic (rămas neterminat): „Amintiri din
copilărie”;
2. Încadrarea operei ca și basm cult
„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, este un basm cult
care a fost publicat in revista societății „Junimea”, „Convorbiri
literare” (1877). Basmul este specia literară a genului epic, în
proză, de întindere medie, în care binele se luptă cu răul și iese
intotdeauna învingător. Unele personaje sunt înzestrate cu puteri
supra-naturale și reprezintă anumite valori morale.
Trăsăturile generale ale basumului pe care le întâlnim și în opera
lui Ion Creangă sunt:
-formulele-tip - formula de început, formula mediană și formula
de încheiere;
-motivele specifice – motivul împăratului fără urmași, motivul
mezinului, motivul cifrei magice (3,24), motivul pădurii-labirint,
motivul probelor, motivul morții simbolice și motivul nunții.
 Basmul cult al lui Creangă apaține realismului din „perioada
marilor clasici”.
Perspectiva nartivă este obiectivă, heterodiegetică, deoarece
faptele, evenimentele și întâmplările sunt relatate la persoana a III-a
de către un narator omniscient și omniprezent, dar nu si obiectiv,
fiindcă își arată simpatia față de personajul principal.
3. Temele basmului și 2 secvențe
Temele basmului cult „Povestea lui Harap-Alb” sunt: lupta
dintre bine și rău, din care binele iese mereu învingător și
maturizarea eroului.
O secvență narativă semnificativă pentru tema luptei dintre
bine și rău este scena fântânii. Nevoit să-l tocmească pe Spân
drept slugă, pentru a ieși din pădurea-labirint, încălcând, astfel,
cuvântul tatălui, crășorului ajunge la o fântână. Nu intuiește
pericolul, intră în fântână pentru a se răcori și devine, astfel,
prizonierul Spânului. Are loc acum un transfer de identitate, în
sensul că Spânul din slugă devine stăpân, iar crășorul, Harap-Alb.
Totodată, Spânul îl obligă pe Harap-Alb să jure pe ascuțitul
paloșului că va fi sluga lui credincioasă până va muri și va învia din
nou.
O secvență narativă semnificativă pentru tema maturizării
eroului este scena morții simbolice. După ce trece probele la care
îl supune atât Spânul (aducerea „sălăților” din grădina ursului,
aducerea capului și a pielii cerbului și aducerea fetei Împăratului
Roș), cât și Împăratul Roș (camera de aramă, ospățul împărătesc
sau alegerea macului de nisip), Harap-Alb, însoțit de fata
Împăratului Roș, ajunge cu bine din nou la curtea Împăratului
Verde. Fata Împăratului Roș este cea care îl respinge pe Spân
spunându-i că nu el, ci Harap-Alb este adevăratul nepot al
Împăratului Verde. Fruios că secretul a fost descoperit, Spânul îi
taie capul mezinului craiului cu paloșul, eliberându-l, astfel, de
jurământul de la fântână. În timp ce fata Împăratului Roș îl înviază
pe Harap-Alb cu ajutorul obiectelor magice (trei surcele, crenguțe
de măr dulce, apă vie și apă moartă), calul îl ucide pe Spân pentru
că rolul lui în maturizarea fiului craiului s-a încheiat. Este vorba
despre o moarte simbolică, deoarece moare copilul naiv, ușor de
păcălit de Spân și renaște Harap-Alb, Împăratul.
Basmul se încheie cu nunta dintre Harap-Alb și fata Împăratului
Roș și cu primirea împărăției, drept moștenire, de la unchiul său.
4. Elemente din text
Titlul reprezintă cheia de lectură a operei și îndreaptă cititorul
către un orizont de așteptare. Este un eponim, deoarece este alcătuit
din numele personajului principal în jurul căruia se organizează
acțiunea basmului. Este, totodată, și un oximoron, pentru că este
alcătuit din doi termeni cu înțeles total opus: harap = slugă cu piele
neagră; alb = puritate.
Incipitul basmului respectă formula de introducere specifică
basmelor. Trebuie remarcat faptul că prozatorul Ion Creangă
modifică formula standard „A fost odată ca niciodată...” și o
schimbă cu „Amu cică era odată...” pentru a evidenția originea lui
moldovenească.
Modurile de expunere, întâlnite în „Povestea lui Harap-Alb”,
sunt: narațiunea, descrierea și dialogul. Narațiunea este
cronologică, realizat cu ajutorul verbelor de persoana a III-a.
Descrierea se realizează cu ajutorul secvenței substantiv-adjectiv
ce ajută la conturarea portretelor fizice ale personajelor, cum ar fi:
Spănul și cei cinci tovarăși (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăți-Lungilă). Dialogul redă, cu ajutorul vorbirii directe,
replicile personajelor. El are rolul de a imprima un ritm alert
acțiunii și de a caracteriza în mod indirect (prin limbaj) personajele.
În viziunea lui Ion Creangă, bunătatea este trăsătura definitorie
de caracter a crăișorului / Harap-Alb care îl ajută să devină Împărat.
Harap-Alb este un Făt-Frumos atipic, pentru că el nu se evidenșiazp
prin curaj sau mânuirea armelor, ci, exclusiv, prin bunătate
sufletească.
 Pentru că eroul parcurge în operă un drum al maturizării, putem
afirma că basmul lui Ion Creangă este un bildungsroman.

5. Concluzie
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, este o
capodoperă a literaturii române din „perioada marilor clasici”, un
basm cult cu temele: lupta dintre bine și rău, în care binele iese
întotdeauna învingător și maturizarea eroului.