PORTOFOLIU

LA LIMBA ȘI
LITERATURA
ROMÂNĂ
Vasilache Teodora-Ioana 10 G
Curprins:
1. “Povestea lui Harap Alb”-Ion Creangă
 Biografie
 Tema și viziunea
 Titlul
 Caracterizarea personajului
2. “Lostrița”- Vasile Voiculescu
 Biografie
 Tema și viziunea
 Titlul
3. “La țigănci”- Mircea Eliade
 Biografie
 Tema și viziunea
 Titlul
 Caracterizarea personajului
4. “Moara cu noroc” –Ioan Slavici
 Biografie
 Tema și viziunea
  Titlul
 Caracterizarea personajului
5. “Ion”- Liviu Rebreanu
 Biografie
 Tema și viziunea
 Titlul
 Caracterizarea personajelor

1. “Povestea lui Harap-Alb”-Ion Creangă

Biografia lui Ion Creangă
S-a născut la 1 martie 1837 la Humuleşti. Părinţii lui au fost Ştefan a Petrei Ciubotarul şi
Smaranda Creangă. A mai avut încă şapte fraţi.

În 1847 incepe şcoala de pe lângă biserica din satul natal, Humuleşti, unde copiii erau
învăţaţi de dascălul satului. Mai tarziu este trimis la bunicul din partea mamei, David
Creangă. Acesta îl duce la şcoala din Broşteni. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească
de la Târgu Neamţ, sub numele de Ştefănescu Ion. Acolo, el îl are ca profesor pe părintele
Isaia Teodorescu (Popa Duhu).Smaranda, o femeie foarte ambiţioasă, dorea ca fiul ei să
ajungă preot şi de aceea il înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. La această şcoală
apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care il va păstra toată viaţa. Şcoala din
Fălticeni se desfiinţează, aşa că Ion Creangă pleacă la Iaşi şi se înscrie la cursul inferior al
Seminarului teologic.
Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul,
revine în satul natal, pe care l-a iubit atât de mult şi de care nu a vrut niciodată să se
despartă. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica
Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acestei biserici.

In 1864 Creangă il întâlneşte pe Titu Maiorescu, care îl numeşte învăţător la Şcoala primară
nr. 1 din Iaşi. Timp de 12 ani este dascăl şi diacon pe la diferite biserici din Iaşi, dar
deoarece nu respectă anumite reguli impuse de biserică este exclus definitiv din rândurile
clerului.In 1875 il cunoaşte pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o frumoasă şi durabilă
prietenie. Acesta, dându-şi seama de talentul de povestitor al lui Creangă, îl îndeamnă sa
pună pe hârtie ceea ce povestea cu atâta haz.

În 1875 publică povestea „Soacra cu trei nurori”, care este foarte bine primită de cititori şi
criticii literari. Colaborează pe la diferite ziare şi reviste, la scrierea unor manuale. Apariţia
sa la diferite cenacluri literare transforma intâlnirile respective în adevărate evenimente,
marele povestitor reuşind să impresioneze cu povestile si povestirile sale pline de haz. Între
1875 şi 1883 scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889 a fost mai tot
timpul bolnav. Suferă foarte mult la moartea lui Eminescu, astfel că, in ultima zi a aceluiaşi
an în care moare Eminescu(1889) moare şi marele povestitor în bojdeuca sa de la Ţicău.
Ramâne însă nemuritor prin opera pe care a scris-o.

Tema și viziunea asupra lumii

Basmul este o specie populară sau cultă a genului epic, unde structura
epică se .supune unor-stereotipii. Ele vizează formula introductivă,
formula finală şi structura .narativă. Formula iniţială este compusă din
trei termeni. Unul care arată o existenţă (A ‘jost odată), al doilea neagă
existenţa (ca nici odată…), iar al treilea este compus dintr-o serie de
circumstanţe temporale care induc punctual fantasticul. Formula finală
are un rol invers decât cel al formulei iniţiale. Modelul structural al
basmului conţine o situaţie • iniţială de echilibru, un eveniment sau o
secvenţă de evenimente care dereglează ^ echilibrul iniţial, acţiunea
reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură î eroică,
 refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.’Motivele din basm se
grupează în perechi opoziţionale: lipsa/ lichidarea lipsei, interdicţie/
încălcarea interdicţiei, încercări/ lichidarea încercărilor, violenţă/
lichidarea violenţelor. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de Ion Creangă, care
reprezintă o sinteză de motive epice cu o circulaţie foarte largă.
Respectând tiparul basmului, textul începe cu o formulă
introductivă: Amu cică era odată, care avertizează cititorul asupra
intrării într-o lume a poveştii. Spre deosebire de basmele populare,
unde formula introductivă este compusă din trei termeni, unul care
atestă o existenţă, (a fost odată), altul care o neagă (ca niciodată) şi,
cel din urmă, format dintr-o serie de complemente circumstanţiale de
timp care induc fantasticul, aici intrarea ex abrupto în text: era odată un
craiu, care avea trei feciori… situează deocamdată textul la intersecţia
dintre povestire şi basm. Structura textului corespunde
basmului. Lipsa este marcată de scrisoarea lui Verde- împărat şi se
concretizează în absenţa bărbatului, de aceea el îl roagă pe fratele lui
să i-1 trimită pe cel mai bun dintre băieţi ca să rămână urmaş la tron.
Următoarea etapă este căutarea eroului. în basm, ea se concretizează
prin încercarea la care îşi supune craiul băieţii: se îmbracă în piele de
urs şi iese în faţa lor de sub un pod. Conform structurii formale a
basmului cel care reuşeşte să treacă proba este fiul cel mic; el trece
proba din două motive: primul, se înscrie în etapele iniţierii cu ajutorul
dat de Sfânta Duminecă, care îi spune să ia armele tatălui şi calul care
va veni la tava cu jăratic; al doilea este de natură personală. El devine
protagonistul acţiunii. Fiul cel mic este curajos. Podul reprezintă, în
plan simbolic, limita lumii cunoscute – lumea împărăţiei craiului unde
codul comportamental este bine cunoscut de fiul cel mic – şi punctul
iniţial al unui spaţiu necunoscut. De aceea tatăl îi dă în acest loc
primele indicaţii despre noua lume: să se ferească de omul spân şi de
 împăratul Roş şi îi dă piele de urs. Din acest moment debutează a
doua etapă a basmului: înşelătoria. Pe drum, fiul cel mic al craiului se
întâlneşte cu un om spân care îi cere să-1 ia în slujba lui. Băiatul refuză
de două ori, dar a treia oară spânul reuşeşte să-1 înşele: ajunşi la o
fântână, spânul intră şi se răcoreşte, apoi îl sfătuieşte pe băiat să facă
acelaşi lucru. Fiul craiului, boboc tn felul său la trebi de aieste, se
potriveşte Spânului, şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin
minte ce i se poate întâmpla. Momentul este important pentru imaginea
fiului de crai dinaintea încercărilor. Trăsătura vizată este naivitatea,
trăsătură marcată direct de autor – fiind boboc la trebi din
aiestea, Harap-Alb nu intuieşte că Spânul, antagonistul său, are intenţii
ascunse. Naivitatea eroului e foarte importantă în evoluţia conflictului,
întrucât textul urmăreşte tocmai maturizarea lui Harap-Alb. Naivitatea
se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului. Atitudinea
empatică a naratorului este menită să sporească tensiunea dramatică
şi să inducă un principiu etic.
Spânul îi fură scrisorile şi îi dă un nume Harap-Alb. îi spune că va
trebui să moară şi să învie ca să-şi recapete identitatea. Astfel, fiul de
crai ajunge la Verde împărat în rol de slugă a
spânului. încercările echivalează cu diverse probe ale ascultării,
îndemânării, curajului, colaborării şi cumsecădeniei, probe esenţiale
pentru un viitor împărat. Din punctul de vedere al simbolisticii basmului,
încercările sunt probe de iniţiere. Harap-Alb va trebui să
aducă salăţi din Grădina Ursului, pietrele preţioase din Pădurea
Cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima probă presupune o altă
serie de probe, prin care împăratul Roş tinde să-şi păstreze fata (casa
înroşită, ospăţul, fuga fetei, alegerea macului de nisip, ghicitul). Aceste
probe se constituie ca un basm în interiorul basmului iniţial. Ideea este
importantă în măsura în care demonstrează ingerinţa autorului „cult” în
structura formală a basmului. Trebuie menţionat faptul că
secvenţa violenţei lipseşte din acest context, dar aceasta este adusă în
final, ca să sporească tensiunea epică. Lichidarea încercărilor se face
datorită ascultării şi a personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică,
crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Lichidarea înşelătoriei debutează la sfârşitul
ultimei probe. Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roşu, care
dezvăluie adevărata lui identitate; încercarea spânului de a-1 ucide pe
Harap-Alb (o formă a momentului violenţei) este ratată.
Episodul cuprinde scena tăierii capului lui Harap Alb şi a reînvierii lui de
către fata împăratului. Abia acum se realizează cu adevărat
momentul lichidării înşelătoriei. Prin moartea şi prin reînvierea sa,
Harap, Alb va trece într-o altă etapă existenţială. Prin moarte simbolică
Harap Alb cel naiv lasă locul bărbatului matur. în realizarea acestui
episod, Creangă uzează de câteva motive populare a căror recurenţă
în basmele româneşti le conferă valoare simbolică. Motivul apei
moarte (care încheagă, coagulează) este însoţit de motivul apei vii care
învie: apa este simbol al vieţii şi al regenerării acesteia. Motivul învierii
este urmat de motivul nunţii finale prin care se confirmă maturizarea
eroului. Din acest moment poate fi împărat. Finalul este
practic lichidarea lipsei care a generat situaţiile conflictuale.
încheierea basmului păstrează formula finală, care readuce cititorul din
lumea fantastică: Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai fine încă;
cine se duce acolo, be şi mănâncă în lumea realului Iar pe la noi, cine
are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.
Fragmentul se referă la momentul în care eroul pleacă cu Setilă,
Ochilă, Flămânzilă, Păsărilă-Lăţi-Lungilă, Gerilă, să o aducă pe fata
împăratului Roş.
 Stilistic, textul introduce un respiro în poveste printr-o cugetare
a autorului –narator şi prin anunţarea vecinătăţii lui imediate cu eroii
basmului. îndoiala participativă – vor reuşi sau nu vor reuşi – este
afirmată, dar imediat negată prin obiectivitatea impusă – naratorul este
obligat să spună povestea până la capăt. El este vocea care va povesti
întâmplările şi va afla finalul lor o dată cu cititorul. Registrul lexical este
unul de natură ludic-meditativă. Enunţurile sunt nişte expresii
paremiologice versificate care în primul paragraf caracterizează relaţiile
interumane dintr-o perspectivă frustram pesimistă. Ideea nu este legată
de stilul autorului – Creangă nu este pesimist -ci este legată de
angajarea naratorului. Afirmând că lumea este structurată inegal, el
deplânge de fapt soarta lui Harap-Alb silit de spân să treacă prin multe
şi periculoase evenimente. Angajarea subiectivă a naratorului este
ameliorată prin folosirea ghilimelelor – ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri
generale.
Dimensiunea fantastică a spaţiului este sugerată prin fixarea celor două
împărăţii: una la o margine a lumii şi cealaltă la altă margine a
pământului. Spaţiul rămâne orizontal. Nu există, ca şi basmele
populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus şi tărâmul de
jos), care corespund binelui şi răului. Apare, în schimb, o geografie
recognoscibilă în descrierea spaţiului.

Titlul operei
Titlul operei literare ,,Harap-Alb" sugereaza numele protagonistului creatiei, care
este cheia de bolta a textului.Din punct de vedere morfologic, acesta este
alcatuit dintr-o locutiune ( un grup de cuvinte care se comporta ca 1 singura
parte de vorbire), formata dintr-un substantiv comun si un adjectiv.
 Caracterizarea lui Harap Alb
Ca orice basm, “ Povestea lui Harap-Alb “ ilustreaza o alta lume decat
cea reala, personajele fiind imparati si crai, Sf. Duminica, animale si gaze
fermecate, eroi cu trasaturi fabuloase, alaturi de personaje realiste
aduse de Ion Creanga din Humulestiul natal, ceea ce-i confera acestei
creatii originalitate inconfundabila.Personajele sunt reale si fabuloase,
acestea din urma avand puteri supranaturale si putandu-se metamorfoza
in animale, plante, insecte, prin leacuri miraculoase.
Harap-Alb, fecior de crai, este un Fat-Frumos din basmele populare,
destoinic si curajos, dar ramane in zona umanului, fiind prietenos,
cuminte si ascultator, ca un flacau din Humulesti. El este un personaj
pozitiv si intruchipeaza inaltele principii morale cultivate de orice basm:
adevarul, dreptatea, cinstea, prietenia, curajul, trasaturi ce reies indirect
din intamplari, fapte, din propriile vorbe si ganduri, si direct din ceea ce
alte personaje spun despre el.Calatoria pe care o face pentru a ajunge
imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a deveni
conducatorul unei familii, pe care urmeaza sa si-o intemeieze. El
parcurge o perioada de a deprinde si alte lucruri decat cele obisnuite, de
a invata si altee aspecte ale unei lumi necunoscute pana atunci.
Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul
craiului sa intre in fantana. Numele lui este un oximoron, acesta
insemnand “ negru alb “.Faptele eroului raman si ele in limita umorului,
probele care depasesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte
personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Lipsit de experienta, “
boboc in felul sau “, mezinul craiului devine sluga spanului, isi asuma si
numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata
de stapanul sau, isi respecta cuvantul dat.
Cinstit din fire, Harap-Alb, nu-l tradeaza niciodata pe Span, desi un
stapan tiran ca acesta ar fi meritat.Probele la care il supune Spanul sunt
menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie
sa invinga toate piedicile ivite in viata ta. Ca si in viata reala, flacaul este
ajutat de cei mai buni prieteni ai sai.Harap-Alb este umanizat, el se teme,
se plange de soarta, cere numai ajutorul acelora in care avea incredere,
semn ca invatase ceva din experienta cu Spanul.
In aceasta perioada a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa
pentru o fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el,
pregatindu-l pentru casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii
sale.
Ca si critica, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii,
care, desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni omenesti,
momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate
conducand la desavarsirea lor ca oameni.

1. “Lostrița”- Vasile Voiculescu

Biografia lui Vasile Voiculescu
Vasile Voiculescu (n. 27 noiembrie 1884, Pârscov judeţul Buzău – d. 26 aprilie
1963, Bucureşti ), a fost medic, poet crestin, prozator şi dramaturg român.
Colaborator al revistei Gandirea si membru al gruparii „Rugului Aprins“.

Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884 in comuna Parscov Jud buzau

ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută
Hagiu), fiica unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890. Încheie
cursul primar la Buzău. Urmeaza studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi
apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism,
pozitivism şi evoluţionism citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte,
Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Höfding, Pierre Janet şi W.
James, atras de psihopatologie şi de psihofizică.

 Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţa benefică a
poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc. Lirica sa
din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase,
generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie-n curentul
tradiţionalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă.
Înclinaţia spre teluric şi elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin
simboluri şi alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieţii
pulsând în vegetaţia din jur, sufletul devine spaţiul unor frământări ca în
pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Naşterea, venirea
Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe
prezenţe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

 Devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie de

conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani, dar pasiunea pentru scris se
amplifică, scriind şi povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de
zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri; romanul Zahei
orbul şi Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost
exclus din viaţa literară, iar din dramaturgie putem cita piesele: Duhul
pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
 În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie.
 A făcut 4 ani de detenţie în închisorile comuniste (1958 – 1962). A fost
condamnat dintr-o eroare judiciară.
 Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale
democratice, fiind băgat la vârsta de 74 de ani în penitenciar, şi interzicându-
i-se să publice, ne-a lăsat o operă literară de rafinament artistic.
 Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare … sunt dovada
incontestabilă a stăpânirii de către Vasile Voiculescu a limbajului artistic, cu
nebănuite rafinamente. Creaţiile sunt elaborate între 1954 – 1958. Cele 90
de sonete sunt o monografie închinată „paradisului şi infernului iubirii”,
conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
 În inchisoare se îmbolnăveşte de cancer şi moare, doborât de boală, în
noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la Bucureşti (Str. Dr. Staicovici 34).

Bibliografie selectivă

 Poezii, Bucureşti (1916)

 Din ţara zimbrului, Bârlad (1918)
 Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
 Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
 Destin, Editura Cartea românească, (1933)
 Urcuş (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1937)
 Întrezăriri (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1939)
 Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de
Vasile Voiculescu (1964)

Proză

 Capul de zimbru, nuvele postume, 1966

 Ultimul berevoi, nuvele postume, 1966
 Zahei orbul, roman elaborat intre 1947- 1958 dar publicat postum, 1966

Dramaturgie

 volumul Duhul pământului, conţinea piesele Umbra şi Fata ursului

 Demiurgul, 1943
 Gimnastică sentimentală, 1972
 Pribeaga,

Tema și viziunea asupra lumii

Incadrarea in perioada literara
Scriitorul si poetul Vasile Voiculescu se incadreaza in perioada interbelica, dar
activeaza si postbelic cu toate ca opera importanta a fost publicata in perioada
interbelica.

Aparitia operei
In volum, opera este cuprinsa postbelic si postum 1964 “iubire magica”. Opera
face parte din lungul sir al povestirilor fantastice in care scriitorul valorifica mituri
si arhietipuri si valorifica indeletniciri stravechi precum vanatoarea si pescuitul.
Acest tip de opera arata legatura stransa intre vanator si vanat, legatura care
merge pana la transformarea omului care dobandeste caracteristicile aparte ale
vanatului.

Incadrarea in gen si specie literara

Opera literara apartine genului epic, iar ca specie literara este o povestire
fantastica.

Explicarea titlului, tema si motive literare

Titlul, in sens morfologic este alcatuit dintr-un substantive comun care,
denotative, arata un peste rapitor de culoare aurie cu capul tesit si dinti ascutiti.
Valoarea conotativa a titlului este data de relatia lui Aliman in ipostaza de pescar
si lostrita in ipostaza de vanat. La nivelul simbolic, lostrita reflecta idealul, visul,
absolutul la care fiecare existent umana tinde. Soarta lui Aliman este condusa in
mod fatidic chiar de idealul sau.
Tema operei este constituita de calea spre atingerea idealului, subtema este
iubirea, iar motivele literare sunt “pescuit, lostrita, apa, descantec”.

Planuri ale povestirii

Spatiul real se intrepatrunde permanent cu cel fantastic in cadrul povestirii, dand
astfel aura de fabulous operei. La inceput, autorul il introduce pe cititor intr-o
lume fabuloasa. Pornind de la povestile despre diavolul care se arata sub
felurite infatisari, cel mai bine in ape, autorul povesteste despre o intamplare
asemanatoare petrecuta in apele Bistritei, unde o nagoda apare ca si o lostrita.
Acest plan fabulous este accentuat de detaliile despre nenorocirile produse de
lostrita, care isi schimba infatisarea ca sai ademeneasca pe flacaii naivi.
Aliman, un pescar iscusit, care nu credea deloc in povestile cu lostrita, lua totul
in gluma. Aceste elemnte reale (descrierea personajului Aliman) ajuta la
alternanta real – fabulous. Dupa ce Aliman zareste lostrita, reuseste sa o prinda,
dar ii scapa, ramane “buimac” si incepe sa o caute mereu. Vazand ca lostrita nu
mai apare, iar in mintea lui, ea reprezenta idealul, Aliman se duce la un vraci
care il invata ce sa faca. Prin aceste descantece, care le face unei papusi de
lemn care seaman cu lostrita, Aliman se leapada de lumea lui Dumnezeu.
Faptul ca apele bistritei aduc o fata lesinata care este salvata de Aliman sunt
reale, dar primesc o esenta fabuloasa cand este prezentat portretul fetei (“dinti
ascutiti ca la fiare”).
Dupa ce mama fetei vine sa-si recupereze fata, Aliman devine trist (plan real).
Aliman era detasat de propria persoana deoarece si in noaptea nuntii (cu o fata
indrazneata) o viseaza pe lostrita care reuseste sa-l ademeneasca in apa.
La sfarsit, autorul readuce cititorul in planul real, pentru ca se detaseaza,
vorbind despre legenda lui Aliman.

Titlul operei
Titlul, in sens morfologic este alcatuit dintr-un substantiv comun care, arata un
peste rapitor de culoare aurie cu capul tesit si dinti ascutiti. Valoarea conotativa
a titlului este data de relatia lui Aliman in ipostaza de pescar si lostrita in
ipostaza de vanat. La nivelul symbolic, lostrita reflecta idealul, visul, absolutul la
care fiecare existent umana tinde. Soarta lui Aliman este condusa in mod fatidic
chiar de idealul sau.
Tema operei este constituita de calea spre atingerea idealului, subtema este
iubirea, iar motivele literare sunt “pescuit, lostrita, apa, descantec”.
 3. “La Țigănci”- Mircea Eliade

Biografia lui Mircea Eliade

Mircea Eliade s-a nascut la 9 martie 1907 in Bucuresti, fiind al doilea fiu al capitanului de infanterie Gheorghe Eliade
si al Ioanei Eliade, nascuta Stoenescu. Tatal sau purta initial numele de Ieremia, pe care si-1 schimba din marea
admiratie pe care o are pentru personalitatea lui Ion Heliade Radulescu. Copilaria si-o petrece la Ramnicul Sarat,
Cernavoda si Bucuresti, unde tatal a fost mutat, pe rand, cu garnizoana. Urmeaza cursurile Liceului "Spiru Haret",
unde, dupa primul an este amenintat cu repetentia din cauza corigentelor la limba romana, franceza si germana, dar
este salvat in ultimul moment de profesorul sau de stiintele naturii. Este pasionat de fizica, chimie si stiintele naturii,
studiaza intens, dupa un program riguros de lucru, dormind numai 4 ore pe noapte. Citeste mult si din domenii
variate, invata persana si sanscrita, lucreaza la "Romanul adolescentului miop" si publica povestirea fantastica "Cum
am descoperit piatra filozofala", lucrare premiata in 1921 de "Ziarul Stiintelor Populare".

Din 1925 urmeaza Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, avand ca profesori personalitati ilustre ale culturii
romane: Radulescu-Motru, P.P.Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Nicolae lorga. Cel care a
exercitat o puternica influenta asupra lui Mircea Eliade este profesorul Nae Ionescu, titularul cursului de Logica si
Metafizica, in al carui periodic, "Cuvantul", va publica.

in 1927 face o calatorie in Italia si il viziteaza pe Giovanni Papini, iar in 1928 revine pentru trei luni la Roma, de unde
trimite o cerere de bursa pentru studii de filozofie orientala in India, primind o invitatie de a studia cu ilustrul filozof
Dasgupta. Dupa sustinerea tezei de licenta la Bucuresti, Eliade pleaca in India, la Universitatea din Calcutta, unde
studiaza sanscrita si filozofia hindusa, locuind o vreme in casa profesorului Dasgupta, unde o cunoaste pe fiica
acestuia, Maitreyi.

intors in tara in 1931 pentru satisfacerea stagiului militar, fundeaza o grupare, "Criterion", impreuna cu mai multi
prieteni, intre care Mircea Vulcanescu, Petre Cotnarnescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran.

in 1933 isi sustine doctoratul in filozofie cu o lucrare despre Yoga si devine cadru universitar, calitate in care preda
cursuri de istoria religiilor.

Dupa razboi se stabileste la Paris, unde va preda la Scoala de inalte Studii (SorbonA), apoi la marile universitati ale
lumii. in 1956 devine profesor la Universitatea din Chicago, continuandu-si in tot acest timp activitatea publicistica si
literara. in 1976 incepe publicarea operei sale capitale, "Istoria credintelor si ideilor religioase", care-l va consacra
definitiv intre sayantii secolului al XX-lea.

Mircea Eliade moare la Chicago, la 22 aprilie 1986.

Opere reprezentative:

Proza literara: "Izabel si apele diavolului" (1930), "Maitreyi" (1933), "Lumina ce se stinge", "intoarcerea din rai"
(1934), "Santier", "Huliganii" (1935), "Domnisoara Christina" (1936), "Sarpele" (1937), "Secretul doctorului
Honigberger" (1940), "Noaptea de Sanziene" (1955), "Nuvele" (1963), "Pe strada Mantuleasa" (1969), "in curte la
Dionis" (1978), "Nouasprezece trandafiri", "Memorii" (1980).

Principalele lucrari stiintifice: "Yoga. Essai sur Ies origines de la mistique indienne" (1936), "Mitul reintegrarii" (1942),
"Tratat de istoria religiilor", "Mitul eternei reintoarceri" (1949), "Sacru si profan" (1956), "Aspecte ale mitului" (1963),
"De la Zamolxis la Genghis-Han" (1970), "Istoria credintelor si ideilor religioase" - 3 volume (1976-1978).

Tema și viziunea despre lume

Mircea Eliade recunoştea „încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar
nuvele fantastice”.
Această înclinare spre fabulos se va accentua în urma vastelor sale lecturi şi a numeroaselor
călatorii. El va fi atras mereu de spaţiul românesc şi de oraşul Bucureşti: „pentru mine
Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile”. Şi în nuvela „La ţigănci” acţiunea se
petrece în Bucureşti avîndu-l ca protagonist pe profesorul de muzică Gavrilescu. Nuvela
ilustrează o alegorie a morţii sau a drumului spre moarte. Intinerariul spiritual al eroului se
desfăşoară în opt secvenţe care alcătuiesc nuvela construită cu echilibru şi armonie clasică.
Alternează planul real cu cel ireal.

Secvenţa I (expoziţiunea) prezită eroul în tramvai, este vorba de Gavirescu care se întorcea
acasă de la lecţiile de pian date domnişoarei Otilia. În tramvai se discută despre bordeiul
ţigăncilor, de existenţa căruia se prefac că se scandalizează bărbaţii. Pentru profesor acesta
este un palat cu grădini şi nuci pe care el îl vede de trei ori pe săptămînă. Îşi aduce aminte
că a uitat servieta la meditaţie şi coboară repede ca să ia tramvaiul în sens invers. În această
primă secvenţă autorul introduce cîteva leitmotive: căldura mare, biletul, confesiunea,
colonelul Lavrence, bordeiul (spaţiul misterios), Elsa. Aşteptînd tramvaiul este atras hipnotic
de mirosul amărui al frunzelor de nuc şi de nefireasca răcoare încî fără să-şi dea seama s-a
aflat în faţa porţii.

Secvenţele II, III şi IV ale naraţiunii dezvoltă intriga marcată de pătrunderea lui Gavrilescu la
ţigănci. Desfăşurarea acţiunii se face prin nararea întîmplărilor eroului în acest spaţiu, visul
lui.
Intrînd la ţigănci este întîmpinat de baba care-i cere „trei sute” ca să îl lase la bordei, să-şi
aleagă o fată. Se întîlneşte cu trei fete, trebuind să identifice pe cea de a treia dar nu reuşeşte.
Pică într-un vis şi apoi se trezeşte cu gîndul că trebuie să-şi recupereze servieta şi se duce
la tramvai.
Acest nucleu conţine mai multe mituri mereu aprofundate în lucrările lui Eliade. Bordeiul
trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte. Este un
spaţiu al iniţierii în ritualurile morţii. Trecerea prin bordei este o trecere „dincolo”. Cele trei fete
amintesc de ursitori, ele îl supun pa Gavrilescu unor încercări pe care el nu le poate trece,
dansează în jurul lui, îi cer să o ghicească pe ţigancă dar el le scapă mereu.
Personajul alunecă mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard şi Elsa. El
nu reuşeşte să ghicească ţiganca nici după ultima încercare. Trebuie să interpretăm acest
lucru în sensul că profanul ratează intrarea lui în domeniul sacrului. Apare o nouă tentativă
de intrare în real prin muzică.
Secvenţa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul visează că încearcă să ghicească fetele, se
pierde în camere ciudate cu tavane scunde şi neregulate, cu pereţii uşor ondulaţi, cu
paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rătăceşte mereu în sens invers, cu obiecte
ce-l terorizează.
Visul se termină cu o scenă a luptei lui cu o draperie simbolică. Visul are mai multe
semnificaţii.
La început el apare ca o aspiraţie a eroului sprea o altă realitate alături de Hildegard. Apoi în
secvenţa IV visul devine simbolul coşmarului traversării materiei de către spirit a vieţii spre
moarte însoţită de spaime şi sufocări. Draperia îi apărea ca un giurgiu şi-l îngrozea ca jocul
straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept probă ghicitul, simbol al riturilor de
iniţiere în taina morţii, o vamă luată sufletului ca o ultimă şansă de despărţire a condiţiei
umane.
Cifra trei şi multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care punctează momente semnificative.
Secvenţa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentîndu-nil pe Gavrilescu în
încerecarea de a-şi recupera servieta cu partituri. În strada preoteselor nr. 18 nu mai cunoaşte
pe nimeni, în locul doamnei Voitinovici găseşte pe doamna Georgescu, iar despre Otilia alfă
că plecase acum 8 ani după ce se căsătorise cu inventatorul Frîncu. Se întoarce spre casă
şi în tramvai revin aceleaşi obsesii (portofelul, căldura, etc.).
Secvenţa VI (punctul culminant) se petrece acasă unde surprizele continuă. Elsa, soţia lui,
plecase în Germania la familia ei în urmă cu 12 ani, cam de cînd aflase că el a murit. Murise
şi madam Trandafir şi foarte dezamăgit se hotăreşte să se întoarcă la ţigănci.
Secvenţa VII descrie drumul de acasă la ţigănci. Călătoria lui se realizează într-o atmosferă
fantastică, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu îl simte un visător, o fire de
artist. Acesta ca un mesager al morţii îl ajută pe profesor să ajungă „dincolo” trecînd prin locuri
impuse de tradiţie cum este biserica.
Secvenţa VIII începînd cu intrarea definitivă a eroului la ţigănci unde nimic nu se schimbase.
Baba îl aşteapă, îl recunoaşte, îi ia vama, îi arată din prag casa cea mare rostind nişte cuvinte
oraculare: „vezi să nu te rătăceşti”, „să te ţii drept pe coridor şi să numeri şapte uşi şi cînd
ajungi la a şaptea să baţi de trei ori şi să spui: eu sunt, m-a trimis baba”. Sleit de puteri trece
prin coridor şi se încurcă iar, o găseşte pe Hildegard care îl aşteptese ca să-l conducă pe
ultimul drum şi îi spune „vino cu mine”. Pornesc spre pădure alunecînd dinspre veghe spre
vis, spre moarte du-şi de birjarul enigmatic şi de porunca lui Hildegard: „Ia-o spre pădure, pe
drumul ăla mai lung şi mînă încet. Nu ne grăbim.”.
Deznodămîntul nuvelei nu aduce ieşirea din ambiguitate. Eroul se explică echivoc „se
întîmplă ceva cu mine şi nu ştiu ce, dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede că
visez.”. Fata îl consolează la fel de echivoc „toţi visăm, aşa începe, ca într-un vis.”. Nuvela
într-o altă interpretare poate sugera aventura artistului case aspiră să-şi depăşească condiţia
sa profesională şi socială a omului care poate atinge absolutul, eternul. Şi atunci bordeiul
poate fi privit ca Olimpul, o cetate a cunoaşterii.
Condiţia materială precară îl împiedică să-şi depăşească condiţia, în lupta sa ar trebui să
fie tînăr dar el este bătrîn, ar trebui să fie curajos dar lui îi e frică mereu, i-ar trebui o dragoste
protectoare dar toţi care l-au iubit au dispărut. Din această perspectivă nuvela prezintă drama
artistului ratat.

Titlul operei
Titlul nuvelei sugerează o hierofanie, loc de manifestare a sacrului ascuns în
profan (irecognoscibilitatea sacrului). Locul numit la ţigănci reprezintă
simbolic lumea cealaltă, liberă de contingenţele timpului şi ale spaţiului, în care
locuiesc nemuritorii. Este altceva decât lumea de dincolo, unde se duc toţi după
moarte, dar de unde nu se înapoiază nimeni. Intrat pe tărâmul celălalt, spaţiul
mitic al originilor, Gavrilescu „traversează, ca novice, o moarte rituală, iniţiatică,
diametral opusă morţii fizice, naturale: la ieşirea din acest spaţiu, el urmează să
parcurgă o naştere iniţiatică, să capete o nouă personalitate"(Alexandrescu
Sorin,Introducere la vol.La Ţigănci ).
Prin corelare cu titlul, tema nuvelei este aceea a ieşirii din timpul
istoric, linear, ireversibil şi a trecerii în timpul mitic, circular. Alte
teme configurate în text sunt: erosul, logosul, moartea şi creaţia, iar motive
literare: labirintul, timpul, memoria.

Caracterizarea lui Gavrilescu

Nuvela incepe in maniera traditionala, prin descrierea unei realitati cotidiene.

Gavrilescu, profesor de pian si personajul principal al nuvelei, se intoarce acasa de la lectii si in tramvai intra in vorba
cu ceilalti calatori.

Obsesia lui e caldura (care in plan literar constituie resortul actiunii) si colonelul Lawrence: "E cald. intr-adevar, spuse.
Dar cand omul este cult. le suporta mai usor pe toate. Colonelul Lawrence, bunaoara, stiti ceva de colonelul
Lawrence?". Nimeni nu stie de acesta, nici Gavrilescu, dar numele colonelului "e simbol al intelectualitatii sale" (Eugen
Simion).

In timpul discutiei se pomeneste in treacat de tiganci, subiectul acaparand pentru moment conversatia.
Nevoit sa-si intrerupa calatoria (isi aminteste dintr-o data ca si-a uitat servieta cu note la doamna Voitinovici, pe strada
Preoteselor), Gavrilescu coboara din tramvai si intentioneaza sa se intoarca. Din cauza caldurii, profesorul de pian se
refugiaza in singurul loc unde este prezenta umbra.
De la inceput Gavrilescu pare a intelege ca gradina tigancilor alcatuieste un spatiu privilegiat. "Derutat* si "zambind*,
"incepu sa priveasca uluit, aproape cu respect, arborii inalti, zidul de piatra acoperit cu iedera, si pe nesimtite il cuprinse
o nesfarsita tristete". Aici e intampinat de o fata oachesa, "cu salba si cercei mari de aur", de o batrana "care-l privea
curios", "cu o ceasca de cafea inainte", si la urma, in bordeiul cu paravane, covoare si divanuri scumpe, de alte trei
fete: o tiganca, o grecoaica, o evreica.

in interiorul bordeiului are loc un ritual magic prin care se incearca initierea lui Gavrilescu si, astfel, accesul lui spre
sacru. Confruntat cu o lume de mistere, comportamentul eroului devine confuz, ezitant, fara finalitatea dorita. intr-
adevar, trezit, fara voia lui, in fata a trei fete, vrea sa renunte ("venisem pentru racoare, pentru natura"), pus sa
ghiceasca fetele da mereu solutii gresite, incercand sa povesteasca "tragedia vieti?' lui este intrerupt brutal si ferm ("nu
schimba vorba"), tentativa de evaziune in trecut, ratacirea in memorie fiind amendate de fetele grabite ("caci trece
timpul, trece timpul').
Situatiile in care e pus personajul sunt bizare si par guvernate de iluzie si echivoc, in fine, de legile unei alte lumi. Astfel,
intr-un rand el se vede infasurat in giulgiu, in alt moment observa ca e imbracat altfel decat intrase: "avea pantaloni
largi asemenea salvarilor si o tunica scurta de matase galben-aurie". Si totusi, cu obstinatie, incearca sa-si povesteasca
viata, si astfel aflam ca, in timpul studentiei in Germania, iubise pe Hildegard, dar o parasise luand-o pe Elsa, cu care
traieste de multi ani in Bucuresti.

Desi venirea la tiganci echivaleaza cu o intoarcere in alt timp afectiv, cel al fericirii ("in acea clipa se simti deodata
fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lut'), senzatia de
impresurare a mortii risipeste iluzoria beatitudine, locul acesteia fiind luat de teama, de incertitudine si ezitare confuza.
Foarte acuta este "teroarea de obiecte" (Eugen Simion), intr-o progresie amenintatoare: "Descoperea la rastimpuri
obiecte pe care era greu sa le identifice () dar nu apuca sa hotarasca ce ar putea fi, pentru ca descoperea necontenit
alte obiecte in fata lui si incepea sa le pipaie. Uneori ii ieseau in fata mobile mari".

Reintrat in realitatea cotidiana, Gavrilescu descopera uimit si contrariat ca experienta de numai cateva ore
consumata intr-un bordei echivaleaza, in realitate, cu o trecere de 12 ani. Ideea dilatarii timpului este sustinuta de
cateva dovezi indubitabile: ajuns pe strada Preoteselor, afla ca d-na Voitinovici plecase de mult, Elsa se intorsese de
12 ani in Germania, in propria lui casa gaseste oameni straini, tramvaiul s-a scumpit de 5 ani, bancnotele s-au
schimbat, vecina pe care o cheama in ajutor a murit de 5 ani etc. Tentatia lui Gavrilescu de a demonstra contrariul
este inutila si neconvingatoare.

Revenit in spatiul atemporal al tigancilor, Gavrilescu este recunoscut si se continua in mod firesc evenimentele de
dupa-amiaza. Acum are loc marea intalnire cu Hildegard. Condusi de birjarul care aminteste de miticul luntras
Charon, cei doi indragostiti se indreapta spre o imaginara padure, un spatiu cu conotatii simbolice. Calatoria - cu
evident rol initiatic - incepe cu o trecere de la starea de veghe la starea de vis: "Hildegard, incepe el tarziu Daca nu
te-asfi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez () - Toti visam, spuse (Hildegard, n.n.). Asa incepe. Ca intr-un vis".

Timpul memoriei si timpul istoric se confunda, si calatoria poate fi o trecere spre moarte. Aceasta moarte simbolica
echivaleaza "cu implinirea destinului pana atunci ratat alaturi de Hildegard sau, altfel spus, cu reiterarea cuplului
mitic". (Gh. Glodeanu)
in spatele faptelor epice stau simbolurile care deschid seria semnificatiilor latente, profunde ale nuvelei, si confera
personajului si alte perspective de analiza.

Faptul, de pilda, ca Gavrilescu este un artist (deci capabil oricand sa creeze o alta realitate) nu este fara semnificatii:
el vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei lui, iar arta constituie orgoliul si forta lui de aparare, intr-adevar, cand o
fata din cele trei remarca faptul ca celui ratacit in bordei ii e frica, Gavrilescu ii da o replica prin care se autodefineste:
"— Doamnelor, striga el jignit. Vad ca nu stiti cu cine aveti de-a face. Eu nu sunt un oarecare. Eu sunt Gavrilescu,
artist. Si inainte de a fi ajuns, pentru pacatele mele, un biet profesor de pian, eu am trait un vis de poet"

Incercarile nefiresti prin care trece, ratarea sistematica ar putea echivala - in plan simbolic — cu viata sa frustrata
pana atunci de orice semnificatii profunde. Daca totusi ar fi ghicit, cu adevarat, pe cele trei fete, Gavrilescu ar fi putut
patrunde in toate odaile bordeiului si ar fi ajuns sa cunoasca labirintul in care viata si moartea, placerea si esecul
convietuiesc.
Prins in jocul celor trei fete, Gavrilescu refuza sa ia lucrurile in serios, refuzand astfel sa-si asume destinul tragic.

4. “Moara cu noroc”-Ioan Slavici

Biografia lui Ioan Slavici
Ioan Slavici s-a nascut la 18 ianuarie 1848 in comuna Siria din Muntii Apuseni, judetul Arad, ca fiu al lui Savu Slavici,
"maistru cojocar", si al Elenei Borlea. Educatia lui se datoreaza mamei, despre care Slavici scrie cu multa dragoste si
respect in opera memorialista "Lumea prin care am trecut", amintindu-si ca ea 1-a invatat dragostea de oameni, fara
sa tina seama de barierele dintre natiunile ce conlocuiau in Transilvania acelor ani: romani, unguri, svabi, sarbi, evrei
etc.

in perioada 1854-1868 urmeaza cursurile scolii primare din satul natal si gimnaziul la liceul maghiar din Arad, dar
bacalaureatul il da la liceul din Satu Mare.

Din cauza lipsurilor materiale, parintii considera ca ajunge cat invatase si ca se putea angaja "scrietor la vreun notar",
dar ambitiosul tanar se inscrie in toamna anului 1868 la Facultatea de drept a Universitatii din Budapesta. Aici este
uimit de slaba pregatire a profesorilor, care vorbeau stricat limba maghiara, ei fiind in majoritate nemti. Dezamagit de
mediul universitar si chinuit de neajunsurile materiale, Slavici se intoarce in Ardeal si se angajeaza la notarul din
Cumlaus, sat vecin cu Siria. in aceasta calitate, Slavici are o relatie directa cu oamenii si recunoaste ca: "eu tot am
invatat () neasemanat mai multe decat la Universitatea din Pesta, caci traiam in cea mai stransa legatura cu lumea
cea adevarata si vedeam in fiecare zi lucruri care ma ajutau sa cunosc oamenii si impregiurarile dupa adevarata lor
fiinta", experienta ce se va reflecta in intreaga sa opera.

in 1869, printr-o ciudata imprejurare, ajunge la Viena ca student in anul al doilea al Facultatii de drept, facandu-si aici
si stagiul militar. il cunoaste pe Mihai Eminescu, de care nu se mai desparti timp de trei ani, pana in 1872, cand
poetul paraseste definitiv Viena. intre ei s-a consolidat o prietenie intelectuala, Eminescu descoperind in Slavici un fin
observator al sufletului omenesc, indemnandu-1 sa scrie, chiar si in "sirieneasca lui de acasa" si dezvaluindu-i
acestuia farmecul unic al limbii romane.

in 1870 Mihai Eminescu il introduce pe Ioan Slavici la "Junimea" si-i face cunostinta cu Titu Maiorescu, iar in 1871,
viitorul nuvelist publica in "Convorbiri literare" comedia "Fata de birau", iar in 1872 povestea "Zana Zorilor".

intors acasa, Slavici se angajeaza practician la cancelaria avocatului Mircea Stanescu din Arad, care era si patronul
revistei locale "Gura satului"si la care scriitorul ajunge redactor in 1873.

Cu ajutorul societatii "Junimea" si a lui Maiorescu personal, Ioan Slavici se intoarce la Viena pentru a-si termina
studiile si a-si da doctoratul, dar se imbolnaveste si sta o perioada lunga in "Spitalul obstesc imperial regal, Sectia
studentilor", fiind in pericol sa-i fie amputat bratul stang, dar el refuza cu fermitate. in perioada spitalizarii scrie nuvela
"Popa Tanda".

insanatosindu-se, urmeaza sfaturile lui Maiorescu si se intoarce la Iasi in 1874, fiind gazduit in locuinta lui Samson
Bogdanescu, impreuna cu Mihai Eminescu si Miron Pompiliu. Mediul artistic si prietenia celor doi il determina pe
Slavici sa continuie activitatea literara, astfel incat, citind la "Junimea" nuvela "Popa Tanda" pe care o refacuse, ii
determina pe junimisti sa exclame ca "in sfarsit, am dat de un nuvelist".

incurajat, Slavici continua sa scrie nuvele si publica mai intai in revista "Convorbiri literare" si in ziarul
"Timpul"operele: "Scormon", "La crucea din sat" si "Crucile rosii" (1876), "Gura satului" (1878), "Budulea Taichii"
(1880), pe care le aduna in volumul intitulat "Novele din popor" in 1881, care cuprinde, printre altele, si "Moara cu
noroc".

in 1875 este numit profesor suplinitor de filozofie la Liceul "Matei Basarab" tot cu sprijinul lui Titu Maiorescu, ministru
al instructiei publice.

Ca redactor la "Timpul", Slavici militeaza pentru unirea tuturor romanilor intr-o singura tara, pentru ca "Soarele pentru
toti romanii de la Bucuresti rasare". El il cheama pe Eminescu de la Iasi si poetul se muta fara sovaire la Bucuresti,
luand aproape din mers conducerea gazetei (1878), la care il aduce ca redactor si pe Ion Luca Caragiale. Timp de
doi ani, redactia ziarului "Timpul" a beneficiat de o manifestare intelectuala deosebita prin polemici de substanta, prin
articole fulminante ("Dorobantii" - Mihai Eminescu; "Sarmanii viteji de la Plevna" - loan SlavicI), unica in publicistica
romaneasca.

in 1884, Ioan Slavici accepta oferta de a conduce ziarul "Tribuna" din Sibiu, care se voia un organ al marii burghezii
romanesti, asa ca se intoarce in Ardealulnatal. Pe manseta primelor numere ale "Tribunei" era imprimata cu litere
de-o schioapa urmatoarea maxima a lui Montesquieu: "Nu exista tiranie mai crunta ca cea exercitata la umbra legilor
si pastrand aparentele justitiei". Din cauza atitudinii curajoase privind lupta romanilor impotriva monarhiei bicefale,
stradania pentru "o unitate culturala a tuturor Romanilor" are de infruntat trei procese de presa si arestari pentru mai
multe luni in inchisoarea imperiala din Vacz (1888). Ioan Slavici schimba maxima de pe manseta ziarului "Tribuna" cu
lozinca "Soarele pentru toti Romanii de la Bucuresti rasare".

in 1881 i se acorda medalia "Bene-merenti", iar in martie 1882 este ales membru corespondent al Academiei
Romane.

Operele scrise in aceasta perioada ii apar in diverse publicatii ale vremii, "Padureanca" in revista "Tribuna" (1884),
iar romanul "Mara" este tiparit mai intai in 24 de numere consecutive ale revistei "Vatra" (1894), apoi in volum abia in
anul 1906.

intre 1890-1894, intors in Romania, ocupa postul de director de stuii si profesor de istorie la Azilul "Elena Doamna",
dovedind inca o data ca avea o adevarata vocatie pentru profesia de dascal.
in 1892 si, respectiv, 1896, publica volumele I si II de "Nuvele", urmand ca volumele 1II,1V,V,VI sa-i apara postum, in
1926.

La 1 ianurie 1894, Slavici, asociat cu I.L.Caragiale si cu George Cosbuc initiaza revista "Vatra", A) carei articol-
program, intitulat sugestiv "Vorba de acasa", este semnat de cei trei mari scriitori, activitatea revistei desfasurandu-
se pana in 1896, apoi Slavici se retrage la Magurele, fiind numit de catre Academia Romana directorul Institutului
"Ioan Ottetelesanu", care devine in mai putin de trei ani "o oaza in mijlocul unui pustiu",,

in 1902 publica romanul "Din batrani", cu mentiunea "naratiune istorica", realizat pe baza documentelor ramase de la
Hurmuzaki si a altor studii stiinfice contemporane si pentru care primeste premiul "l.Heliade-Radulescu" al Academiei
Romane.

La 13 decembrie 1908, intors la Bucuresti, infiinteaza ziarul "Minerva", cu un supliment intitulat "Minerva literara
ilustrata", la care colaboreaza o generatie de tineri scriitori, ca Mihail Sadoveanu, St.O.Iosif, Dimitrie Anghel, Emil
Garleanu.

Avand sase copii si o situatie materiala precara, scriitorul a fost nevoit ca, in septembrie 1910, sa accepte un post de
profesor de limba romana si de geografie la Scoala evanghelica germana din Capitala, iar in 1914 sa conduca o
gazeta de orientare pro-germana, "Ziua", care milita pentru ideea "neutralitatii" Romaniei in primul razboi mondial. Ca
urmare, in vara anului 1916, Slavici a fost inchis in fortul de la Domnesti impreuna cu alti sustinatori pro-germani,
unde a stat pana spre sfarsitul anului. La 18 ianuarie 1919, adica exact in ziua in care implinea 71 de ani, este din
nou arestat si judecat de Curtea martiala sub acuzatia de "tradator" si ca ar fi fost platit de straini. Desi Slavici se
apara, invocand saracia in care se zbatea, precum si "toate cartile pe care le-am publicat in romaneste", care ar
putea dovedi "romanitatea mea", este condamnat la 5 ani de inchisoare si dus la Vacaresti, de unde este eliberat la
sfarsitul anului 1919. Amintirile si reflectiile perioadelor de detentie sunt consemnate in impresionanta lucrare
memorialistica, intitulata sugestiv "inchisorile mele" si publicata in 1921.

in 1923 publica romanul istoric "Cel din urma armas" si colaboreaza la "Adevarul artistic si literar" si la "Revista
copiilor si a tinerimei".

in iunie 1925 i se refuza Premiul national pentru proza in favoarea scriitorului I.Al.Bratescu-Voinesti, presa
considerand ca s-a facut o nedreptate.

Ioan Slavici se stinge din viata la 17 august 1925 in locuinta fiicei sale, Lavinia, fiind inmormantat la schitul "Brazi" de
langa Panciu.

Opera

. Povesti : "Zana-Zorilor", "Florita-din-Codru", "Ileana cea sireata", "Doi feti cu stea in frunte", "Spaima-Zmeilor";

. Nuvele : "Popa Tanda", "Scormon", "Gura satului", "Budulea Taichii", "Moara cu Noroc", "Comoara", "Padureanca"
etc, adunate in 6 volume de "Novele din popor" (1881);
. Romane: "Mara" (1894), "Din batrani" (1920), "Din doua lumi" (1920), "Cel din urma Armas" (1922);

. Teatru: "Fata de birau" (comedie - 1871), "Gaspar Gratiani"(1888) si "Bogdan-Voda" (postuM) - drame istorice;

. Memorii: "inchisorile mele" (1921), "Amintiri" si "Lumea prin care am trecut" (1924).

Tema și viziunea despre lume

Ioan Slavici (1848-1925), prozator ardelean, unul dintre marii clasici ai literaturii
române si precursor al lui Liviu Rebreanu prin viziunea realista asupra lumii si
vietii ilustrata în opera sa, este, totodata, si un autor moralist, un fin psiholog si un
creator de tipologii. Dupa cum el însusi marturiseste, ca adept înflacarat al
filosofului chinez Confucius, aplica în creatiile sale virtutile morale exprimate de
acesta, întreaga sa opera fiind astfel o pledoarie pentru echilibru moral, pentru
11111y249l chibzuinta si întelepciune, pentru fericirea prin iubirea de oameni si,
mai ales, pentru pastrarea masurii în toate, orice abatere de la aceste principii
fiind grav sanctionata de autor.

Temele cele mai importante întâlnite în proza realista sunt familia si averea,
teme pe care le regasim în multe dintre operele lui Ioan Slavici, prin urmare si în
nuvela "Moara cu noroc", aparuta în anul 1881 în volumul "Novele din popor".

Creatia literara "Moara cu noroc" este o nuvela realista, de factura

clasica, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict interior (psihologic) si unul
exterior (social), cu o intriga riguros construita, cu fapte verosimile si putine
personaje, acentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe actiune,
având o evidenta tendinta spre obiectivizarea perspectivei narative si detasarea
naratorului fata de actiune, prin naratiunea la persoana a III-a.

Perspectiva narativa evidentiaza naratorul omniscient (heterodiegetic) si

obiectiv, care, prin naratiunea la persoana a III-a, apeleaza la cele mai
variate mijloace de analiza psihologica: dialogul, introspectia si auto introspectia
si monologul interior.

Din punct de vedere structural, nuvela are saptesprezece capitole,

înlantuite în ordinea cronologica a desfasurarii actiunii, integrate fiind de incipitul
si finalul nuvelei ce ilustreaza spusele batrînei soacre a personajului principal si
da nuvelei circularitate si simetrie.

Perspectiva temporala se defineste printr-un timp real, actiunea începând

în preajma zilei de Sf. Gheorghe si terminandu-se de Paste, într-un an de la
sfârsitul secolului al XIX-lea, iar perspectiva spatiala este reprezentata de
un spatiu exterior, real, hanul Moara cu noroc si de un spatiu interior, psihologic,
care reflecta conflictul interior al protagonistului.

Tema si ideea nuvelei argumenteaza structura realista si psihologica a

acesteia, subliniind consecintele nefaste ale patimei pentru bani, atunci când
aceasta pune stapânite pe om, controlându-i comportamentul si hotarându-i
soarta.

Conflictul interior este de natura etica si determina soarta personajelor în

functie de abaterile de la normele morale, iar cel social, exterior, ilustreaza
realitatile comunitatii ardelenesti de la sfârsitul secolului al XIX-lea, societate
dominata de afaceri ilicite, în care influenta decisiva o are puterea banului.

Înca din incipit, prin cuvintele batrânei, soacrei lui Ghita, se obseva ca cele
doua idealuri, linistea familiei si bogatia sunt puse în opozitie: "Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale
te face fericit ".

Personajul principal, Ghita, ilustreaza tipul specific realist al arivistului, care

se abate de la codul etic enuntat de batrâna si care, pentru a-si satisface patima
pentru bani, accepta treptat folosirea oricaror mijloace pentru atingerea scopului,
sacrificându-si "linistea colibei" sale.

Ghita apare în expozitiunea nuvelei ca un om nemultumit de conditia sa

modesta de cizmar, om blând, harnic si cinstit, care ia în arenda cârciuma de la
Moara cu noroc, vazând în aceasta oportunitate o afacere profitabila pentru
familia sa, formata din sotia Ana, doi copii si soacra lui. Lucrurile merg într-adevar
bine, iar viata lor e linistita si lipsita de grija banilor, pâna în momentul în care la
han îsi face aparitia Lica Samadaul, stapânul porcarilor si al locurilor, personaj
sub influenta caruia Ghita va suferi transformari dramatice. Acest moment
constituie intriga actiunii.

Întreaga desfasurare a actiunii conduce spre sfârsitul tragic al personajelor.

Desi initial se împotrivette autoritatii lui Lica, Ghita, robit de dorinta de a avea bani,
începe sa accepte compromisuri, se îndeparteaza de familie, devine complice la
crima prin marturia falsa de la proces. Punctul culminant al degradarii sale este
momentul în care îsi foloseste sotia drept momeala pentru a-l putea da pe Lica
lui Pintea, episod urmat de un deznodamânt tragic: Ana moare omorâta de Ghita,
acesta este ucis de unul dintre oamenii lui Lica, Raut, Lica da foc hanului si se
sinucide pentru a nu fi prins de Pintea.

Realismul este un curent literar care plaseaza personajul în mijlocul

mediului sau, într-un spatiu în care se regaseste specificul epocii si al locului.
Astfel, descrierea turmelor de porci si a porcarilor, plasarea minutioasa a
personajelor în multime, la judecatorie, creaza impresia de viata autentica.

Stilul narativ al nuvelistului corespunde si el, în mare parte, specificului

realist, care cauta obiectivitatea si o exprimare cât mai exacta si mai clara. Chiar
daca Slavici nu poate fi considerat un prozator întru totul obiectiv, stilul sau tinde
spre obiectivizare, autorul utilizând atât stilui direct cât si pe cel indirect, neavând
o preocupare deosebita pentru frumusetea limbajului.

Slavici prezinta în aceasta nuvela viziunea unui spirit moralist, care pune
deasupra tuturor valorilor false si trecatoare pe cele stabile: cinstea, dragostea
pentru familie si echilibrul. Aceasta viziune reiese atât din nararea propriu-zisa a
faptelor, cât si din constructia personajului principal, ale carui trasaturi sunt
relevate, în special, prin prezentarea conflictul interior, psihologic al
protagonistului. Aceasta viziune este accentuata si de un alt personaj al nuvelei,
care nu are niciun rol în actiunea propriu-zisa, îndeplinind functia de "purtator de
cuvânt" al autorului - soacra lui Ghita. Ea este cea care induce, de la început,
teama ca banul va distruge echilibrul familiei. Tot ea este cea care, pastrându-si
aceeasi rigoare morala, transmite în final mesajul optimist al scriitorului, acela ca,
în ciuda celor întâmplate, viata trebuie sa îsi urmeze cursul firesc, sa mearga "mai
departe", iar cei ramasi nu vor mai trebui sa se lase dusi asa usor de ispita
banului: "Apoi ea lua copiii si pleca mai departe".
 Titlul operei
Moara “(cu noroc) este un topos literar care desemneaza un
han aflat in pustietate, la rascruce de drumuri; locatia imaginara
este o fosta moara (simbol al trecerii, al perisabilitatii), iar
“norocul” pe care il aduce este doar aparent. In esenta, ea este
purtatoare de ghinion. Totodata, poate constitui un element
anticipativ, cititorul putand anticipa locul in care se va petrece
actiunea, norocul asociat morii constituind o prefigurare a
actiunii tragice.
Caracterizarea lui Ghiță
Este personajul principal al nuvelei psihologice “Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Este un personaj complex
realist, surprins in evolutie. Autorul nu pune accent pe aspectul fizic, de aceea nu este caracterizat direct sau ci pune
accent pe pe portretul moral si astfel aflam despre el ca era un om cinstit si prevazator.

Ghita la inceput este un cizmar harnic, bun meserias, un om cinstit, cumsecade, iubitor de familie, dar in
acelas timp el era nemultumit de conditia sa sociala.

Asadar, vrand sa scape de saracie se hotaraste sa abandoneze linistea colibei sale sis a ia in arenda carciuma
de la “Moara cu noroc” unde se muta cu intreaga familie: nevasta, cei doi copii si soacra. El nu doreste sa scape de
saracie si sa se imbogateasca doar pentru a trai bine ci pentru faptul ca doreste sa fie cineva si mai ales doreste sa
fie respectat. Astfel acest loc ii apare ca unica posibilitate de a deveni un mic patron. El se dovedeste a fi un om cu
initiative.

Cand petru Ghita “viata a inflorit” si incepe sa guste cu intreaga familie bucuria ca a scapat de saracie, la
Moara cu noroc apare un personaj ciudat, straniu – Lica Samadaul, considerat stapan al acelor meleaguri.

In contact cu Lica, care il fascineaza si il inspaimanta in acelas timp prin spiritul sau intreprinzator, prin
indrazneala in afaceri si siguranta de sine, Ghita intra in mecanismul necrutator al existentei zbuciumate. Din acel
moment totul se schimba atat in viata lui Ghita cat si in cea a Anei. Se diminueaza afectiunea dintre soti, intelegerea
initiala se raceste, fiind inlocuita de certuri frecvente, suspiciuni reciproce, reprosuri amare. El simte cum se departeaza
de Ana si de copii, dar nu are puterea sa se impotriveasca. Devine pe zi ce trece mai nesigur pe sine, mai dependent
de Lica, spiritul demonic care i-a intuit slabiciunea pentru bani si totodata Ghita intelesese ca: “…aci, la Moara cu
noroc, nu putea sa steie nimeni fara voia lui Lica…iar ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la moara cu noroc pentru
ca-i mergea bine…nu-l lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt timp putea sa se faca om cu stare”.

Astfel pe parcurs el intra in cardasie cu Lica, iar in momentul in care devine complice la faptele necinstite ale
lui Lica incepe prabusirea lui morala, care nu se datoreaza lipsei de tarie de caracter in fata lui Lica ci perspectivei unei
imbogatiri rapide.

Ghita devine tot mai ursuz, posomorat, nu mai zambea ca inainte, este dominat de incertitudine, nesiguranta,
neliniste.

Treptat intre Ghita si Lica se creeaza o relatie ce se dovedeste a fi cea mai puternica din nuvela. Ea este
caracterizatoare in primul rand pentru Ghita. Este o relatie doar in aparenta de soidaritate, caci in ralitate Ghita i se
opune lui Lica:

“- Cred ca ne-am inteles, adause Lica”

“- Intelegere de-a sila nu se poate”.

Pe parcurs sentimentele lui Ghita evolueaza de la teama la ura. Lica il domina pe Ghita, atragandu-l in clasa
oamenilor vinovati, iar treptat setae e bani pune total stapanire pe mintea si actiunile lui Ghita. El devine victima
Samadaului doar pentru ca acesta ii descoperise slabiciunea pentru bani: “Ghita se gandea la castigul pe care l-ar
putea face in tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa s ii se impaienjeneau ochii; de dragul acestui castig
ar fi fost gata sa-si puna un an, doi capul in primejdie.”

Dar totusi in ciuda acestor lucruri in constiinta lui are loc o o batalie apriga intre doua indemnuri opuse: unul
care il recheama la viata cinstita, onesta de dinainte, iar celalalt il ispiteste la complicitati necinstite in scopul inavutirii.
Ghita, neputand rezista tentatiei, allege sa fie mai departe complice Samadaului, dar se motiveaza: “Ei! Ce sa-mi fac?
isi zise Ghita in cele din urma. Asa m-a lasat Dumnezeu. Ce sa-mi fac, daca e ceva in mine mai tare decat vointa
mea?!”

Acest lucru atrage dupa sine o alta trasatura a lui Ghita si anume disimularea. Nevoit a nu se da de gol
disimuleaza atat fata de Ana cat si fata de ceilalti, iar aceasta ramane trasatura lui definitorie. Desigur, patima banului
ii schimba radical caracterul si Ghita e cuprins de o teama permanenta: “Ce ai, Ghita? Striga nevasta de ingrijorare. –
Ce am? raspunse el cu amaraciune. Am o nenorocire: pierd ziua de astazi pentru cea de maine; astazi stau aici si nu
ma supara nimic, dar eu insumi imi fac ganduri rele despre ziua de maine si aceste ganduri nu-mi lasa tigna sa ma
bucur de ziua de astazi”.

Asadar, neincrederea in ziua de maine, sentimentul vinovatiei il fac sa devina irascibil, se enerveaza pentru
orice lucru marunt si mai rau decat atat e mereu pe punctual de a izbucni intr-o criza e manie, de a lovi pe cineva. In
momentul in care venise la moara Ghita nu era asa, el stia inca sa fie un sot tandru si un tata bun. De aceea relatia
dintre Ana si Ghita, care era o relatie de solidaritate proffunda, incredere reciproca, devine tot mai rece; pe masura ce
Ghita banuieste si mai apoi are certitudinea ca Ana stie de complicitatea sa unica, se inchide in sine, isi pierde firea
vesela. Intervine aici si disimularea lui Ghita. El se dovedestea fi un las iar pe masura ce se implica tot mai mult in
afacerile necurate ale lui Lica acest lucru este evidetiat tot mai mult.

Spre exemplu, chemat in fata instantei, depune marturie falsa la judecarea lui Lica si a tovarasilor sai, banuiti
ca au talharit un arendas si au participat la uciderea unei femei si a copilului ei. Ghita nu putea tagadui ca a avut
daraveri cu Lica si trebuia sa spuna toate cele petrecute si din doua una: ori Lica ajunge sa fie dovedit si pedespsit,
dar atunci nici el nu putea sa scape cu orazul curat, ori Lica scapa si atunci Ghita trebuia sa se teama de razbunarea
lui.

Astfe in momentul juramantului fals Ghita atinge ultima treapta a degradarii morale. Afland ca Lica e socotit
nevinovat de lege, setea de razbunare a lui Ghita nu mai putea fi stavilita. De aceea Ghita se hotaraste sad ea totul in
vileag fie ce-o fi.

El se imprieteneste cu jandarmul Pintea, fost tovaras de-a lui Lica si se hotarasc ca ei doi sa-l demascheze
pe Lica. Intre Ghita si Pintea se realizeaza o relatie de solidaritate bazata pe doua planuri commune si anume cel al
simpatiei si prieteniei si planul intereselor comune (prindere lui Lica).

Asadar, ghita il va convinge pe Lica sa vina la han cu serparul plin de bani si bijuterii furate cu un oarecare
pretext. Apoi carciumarul se hataraste sa-l instiinteze pe Pintea despre fapul ca Samadaul se afla la Moara cu noroc
avand asupra lui banii si argintaria ceconstituiau dovezi de netagaduit ale jefuirii arendasului. Parasind-o pe Ana fara
sa-si motiveze actiunea sa, Ghita isi dovedeste indecizia si gelozia oarba dar totodata si adevarul crud: el o aruncase
pe Ana in bratele lui Lica.

De la complicitate la crima nu mai ramane decat un singur pas, iar Ghita isi desavarseste nedreptatea
omorand-o pe Ana. Dupa aceasta si el este omorat la ordinal Samadaului.

Asadar ambele personaje isi incheie dramatic existenta iar Ghita parcurge toate etapele dezumanizarii ca o
consecinta a dorintei de inavutire.

5. “Ion”-Liviu Rebreanu
Biografia lui Liviu Rebreanu
Tema și viziunea despre lume
Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi obiectiv care
înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de câteva elemente
autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul
său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o
discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru
pământ aproape bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important
deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru
destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor
se învârte în jurul problemei pământului.
În proza lui Liviu Rebreanu se întâlnesc două mari teme: problema conştiinţei naţionale în romanul Pădurea
spânzuraţilor şi problema pământului în Ion şi Răscoala. Tema romanului o constituie lupta ţăranului român
pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că
dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului,
transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la
începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente
din existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion
şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa
unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la
desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural legate de munca la
câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului.

Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii,
titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri care
alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi îl are în centru pe
Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă familia
Herdelea. Interesantă în cazul romanului Ion este construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu
descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas. Prin această metaforă a drumului, autorul conduce cititorul în
spaţiul geografic, social şi uman în care se va petrece acţiunea romanului. De la imaginea podului peste
Jidoviţa, la Pădurea Domnească şi Cişmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea
Pripasului„pitit într-o scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică. Drumul descris
în final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic
nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine
nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină
dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit
deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde
intrase în lumea ficţiunii. Ciclicitatea se va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în final
la iubirea pentru Florica, ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în text că acesta reia
destinul lui Vasile Baciu. La fel ca şi Ion, tatăl Anei obţinuse pământurile căsătorindu-se cu o fată bogată, dar
pe care nu o iubea. Dar reluarea presupune la Rebreanu o degradare: revenirea la Florica nu echivalează
cu revenirea la iubirea pură de la începutul romanului ci se transformă într-o obsesie mistuitoare ca şi cea
pentru pământ şi îi va aduce personajului sfârşitul tragic. De asemenea, spre deosebire de Ion, Vasile Baciu
are grijă de familia lui, chiar dacă nu îşi iubeşte fiica.

În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede
realizarea visurilor prin căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre ţăranii bogaţi ai satului. Deşi o
iubeşte pe Florica, o fată frumoasă dar săracă, îşi urmează cu tenacitate şi răbdare planul de a obţine
pământurile, lăsând-o însărcinată pe Ana şi obligându-l astfel pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să-i
dea ca zestre pământurile. Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea de indiferenţă faţă de
Ana o determină pe aceasta să se sinucidă.

Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând uneori umiliri sau compromisuri.
Laura, fiica cea mare a soţiilor Herdelea, se căsătoreşte cu George Pintea, deşi iubise pe altcineva.
Învăţătorul face cu greu faţă dificultăţilor materiale şi, intrând în conflict cu autorităţile, votează, împotriva
convingerilor sale, cu deputatul maghiar. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, preocupat de
construirea unei noi biserici şi de destinul ţăranilor între care provoacă diferite animozităţi
Titlul operei
În cazul romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este foarte important de precizat
faptul că titlul reprezintă numele personajului principal. Este, de asemenea,
important de amintit faptul că autorul încearcă în felul acesta să redea destinul
individual al țăranului român în lupta pentru dobândirea pământului.

Caracterizarea lui Ion

Personajul Ion este unul de referinta litarara romana, concentrand tragica istorie
a taranului ardelean din primele decenii ale acestui secol.

Inca de la inceputul romanului, la hora satului se evidenteaza dintre jucatori,

feciorului lui Alexandru Pop Glanetasu, Ion , urmarind-o pe Ana cu o privire
stranie, ‘’parca nedumerire si un viclesug neprefacut’’, apoi o vede pe Florica ‘’mai
frumoasa ca oricand (…) fata vaduvei lui Maxim Oprea’’. Desi ii era draga Florica,
Ion este constient ca ‘’Ana avea locuri si case si vite multe’’. Conflictul interior care
marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului. ‘’Iute si harnic
ca ma-sa’’, chipes, voinic dar sarac, Ion simte dureros prapastia dintre el si
‘’bocotanii’’ satului ca Vasile Baciu. Cand acesta ii zice ‘’fleandura, sarantoc, hot
si talhar’’, Ion se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. De la
inceput Ion este sfasiat de doua forte, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand
victima acestor doua patimi.

Patima pentru pamant il macina pentru ca ‘’pamantul ii e drag ca ochii din cap’’.
Toata fiinta lui este mistuita de ‘’dorul de a avea pamant mult, cat mai mult’’,
deaoarece ‘’iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil (…) de pe atunci pamantul
i-a fost mai drag ca o mama’’. Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat,
stapanit de o dorinta navalnica, untemperament controlat de instincte primare,
hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu
meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de
pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj
memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata indeplinirii scopului
de a avea pamant: ‘’glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca
o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in
picioare.’’ Alta data, Ion exclama impatimit: ‘’cat pamant, Doamne.’’

Dupa ce planul ii reuseste datorita ‘’inteligentei ascutite, vicleniei procedurale

si mai ales vointei imense’’, Ion, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar
fata ii zambea cu o placere ‘’nesfarsita’’. Este a doua ipostaza a lui Ion, cand se
vede ‘’mare si puternic caun urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata
de balauri ingrozitori’’.

Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion este rece, distanta,
cinica, refuza sa vorbeasca cu ea si-i spune sa-l trimita pe taica-sau sa discute.
Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ioneste ‘’semet si cu nasul in
vant’’, sfidator, constient ca detine controlul absolute asupra situatiei si ca-l poate
sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise, astfel in urma comportamentului sau,
Ion fiind caracterizat indirect. Cand s-a insurat cu Ana , Ion s-a insurat, de fapt, cu
pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Capitolul
‘’Nunta’’ il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai
intai ‘’ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de
uratenia asta’’, ca apoi, in clipa imediata urmatoare sa gandeasca in sine cu
dispret ‘’si sa raman tot calic pentru o muiere…’’.

Trairile lui Ion in lupta pentru a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenta, la prefacatorie si incantare, astfel
el fiind caracterizat indirect.

Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion,
iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului.
Ion este omorat de catre George, care ii prinde pe cei doi in flagrant. Astfel
personajul este drastic pedepsit de autor, intrucat el se face vinovat de
dezintegrare morala, raspunzator de viata Anei si al copilului lor, tulburand
lunistea unui camin, a unei intregi colectivitati.
 Caracterizarea Anei
Tipologic, Ana întruchipează destinul femeii din mediul rural, adânc stratificat şi
stăpânit de o mentalitate pe măsură, ea reprezentând „două braţe de lucru, o
zestre şi o producătoare de copii.” (G. Călinescu)
Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaşează încă din primele pagini ale romanului, în
momentul horei, alături de Florica şi în contrast cu ea. Prin cele două apariţii
feminine, autorul prefigurează, de fapt, cele două „glasuri” între care va oscila
Ion: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”. Astfel, dacă Ana are faţa „lunguiaţă,
arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, Ion văzând-o ca pe o fată slăbuţă şi
„urâţică”, Florica este fata frumoasă, cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca
cerul de primăvară.” Dar, in timp ce Florica este săracă, Ana „are case, şi locuri,
şi vite multe”, iar acest lucru este singurul care va conta, la început, pentru
flăcăul sărac din Pripas.
Profilul Anei dezvăluie, implicit, viaţa grea a acesteia. Ea este orfană de mamă,
iar tatăl, stăpân al unori mari întinderi de pământ, ursuz, căzut în patima băuturii,
vede în Ana un duţman care îi poate ştirbi proprietatea prin căsătorie. Trăind
într-un astfel de mediu familial, Ana manifestă firesc tendinţa de evadare, iar
calea pe care o alege este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea. Se
remarcă astfel frumuseţea ei morală, puterea cu care, nesocotind barierele
sociale – Ana, fata bogată, Ion, sărăntocul din Pripas – înfruntă jignirilr şi
brutalităţile tatălui, apoi ale bărbatului său. Trăieşte permanent în iluzie, nutreşte
o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate să-i ofere ceea ce-şi
doreşte: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion „o strânge la piept cu
mai multă gingăţie, dar şi mai prelung”, privirea ei „luceşte cu bucurie”, şoptind
cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău, dă-mi drumul!”
Ca un bun cunoscător al psihologiei feminine, Rebreanu surprinde zvârcolirile
Anei în setea ei de dragoste, profunzimea sentimentelor, ajungând să-şi
dăruiască fecioria celui pe care îl numeşte „norocul” ei. Dezvelindu-i treptat, prin
mijloace indirecte de caracterizare, universul interior, observându-i gesturile,
reacţiile, înfăţişarea fizică în diferite împrejurări, limbajul, adesea plat, prozatorul
realizează treptat un profil uman, tulburător prin profunzime şi autenticitate,
învăluit într-o aură tragică. La individualizarea Anei participă şi reacţiile pe care
le provoacă în comportamentul lui Ion, ca şi ipostazele contrastante în care
apare. Din scena horei chiar, prin comentariul naratorului, aflăm că lui Ion „nu-i
fusese dragă Ana... dar avea locuri şi case şi vite multe.” Privind-o pe delniţă, ea
îi pare „slăbuţă” şi „urâţică”, întrebându-se: „Cum să-ţi fie dragă?” O urmăreşte
cu privirea şi se mustră: „Uite pentru cine răbd ocări şi sudălmi”. Opusă Anei,
Florica, prin frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea: „În
inima mea...tot tu ai rămas crăiasă.”
În dorinţa lui Ion de a avea pământ, ce devine Ana este cunoscut. „Odată criza
erotică trecută – arată G. Călinescu- ea încetează de a mai însemna ceva
pentru feminitate.” Soarta Anei este una dramatică, nu cu mult diferită de a
oricărei femei de la ţară. Drama Ion-Ana poate fi privită ca dramă a căsniciei
ţărăneşti. În numele dragostei, Ana devine victima violenţelor, a brutalităţilor
fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului. Prozatorul pune în lumină, cu un
autentic realism, condiţia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecăţile de care
este stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion,
dominat de „glasul pământului”, abia în ziua nunţii înţelege că : „împreună cu
pământul trebuie să primească şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale
obţinute prin căsătorie. La nuntă, Ana va trebui să accepte faptul că Ion nu o
iubeşte, murmurând îndurerată: „Norocul meu, norocul meu!”
Din desfăşurarea evenimentelor se desprinde, în mod indirect, faptul că raţiunea
de a fi a Anei prin iubire încetase. Existenţa i se mai justifică doar prin ceea ce
critica literară observase că i-a fost hărăzit femeii în societatea vremiiaducătoare
de zestre, născătoare de prunci, braţe de muncă. Adevărată „Mater dolorosa
schingiuită”, după cum afirma Tudor Vianu, Ana „îşi poartă pruncul la pieipt în
rătăcirile ei”, iar în final se spânzură. Gestul Anei este consecinţa pustiului ei
sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. În moarte, Ana
se scufundă „cu o plăcre grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult
aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare”. Eu văd în acest
deznodământ tragic un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte în
dorinţa meschină de „a avea”; Ana nu mai poate suporta condiţia ei de „obiect al
negocierii” şi se sinucide.
Întruchipare a durerii nesfârşite născute din „vina” de a fi iubit cu toată năvala
tinereţii ei, Ana este reprezentativă pentru condiţia femeii din satul românesc,
într-un moment social-istoric bine determinat.