BALTAGUL

Mihail Sadoveanu

Roman tradiţionalist interbelic

1. Încadrarea romanului in opera autorului şi contextul cultural al epocii.

Mihail Sadoveanu este un reprezentant de seamă al tradiţionalismului interbelic şi unul dintre

cei mai prolifici prozatori români. Seria capodoperelor sale a fost deschisă de volumul “Hanul
Ancuţei” care l-a statornicit şi drept un mare povestitor cu un stil marcat de oralitate in descendenţa
lui Ion Neculce si Ion Creangă. Este totodată considerat întemeietorul romanului istoric. Romanul
“Baltagul”a fost publicat în 1930, fiind o operă tradiţionalistă cu caracter mitico-simbolic.

2. Sursa de inspiratie

Romanul are ca sursa de inspiratie balada pastorală “Miorita”, aspect evidentiat inca din
mottoul: “Stăpâne, stăpâne, mai cheamă s-un câine”. Din baladă autorul a preluat motivul
transhumantei, al celor trei pastori, al omorului la apus de soare, al animalului credincios si a
cautarii celui disparut de catre femeia indurerată. Criticul Al Paleologu a oferit insa o demonstratie
interesanta a ipotezei ca romanul isi are, de fapt, punctul de plecare in mitul egiptean al lui Isis si
Osiris.

3. Semnificaţia titlului

Sensul propriu al titlului denumeşte o secure cu două tăişuri, utilizată ca o armă sau unealtă de
către păstori. În roman baltagul este arma crimei şi a răzbunarii, dar şi un semn distinctiv al castei
oierilor. Având în vedere că în limba greacă există omonimia termenilor baltag si labirint, putem
obseva că baltagul sfinţit purtat de Gheorghiţă îl conduce prin labirintul căutării tatălui şi a propriei
maturizări.

4. Structura romanului

Incipitul romanului conţine o parabolă cu valoare de cosmogonie pe care Nechifor Lipan o

povestea la petreceri. Rolul parabolei este de a introduce ideea de rânduială, laitmotiv al romanului,
şi de a anticipa subiectul despre viaţa tradiţionalista a păstorilor.

Primele capitole fac referire generală la viaţa oierilor din Măgura Tarcăului şi o prezintă pe
Vitoria Lipan tot mai îngrijorată de absenţa prelungita a soţului. Cea mai mare parte a romanului
înfăţişează drumul Vitoriei împreună cu fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea soţului dispărut.
Parcurgerea acestui drum oferă autorului şi pretextul prezentării monografiei a soţului moldovenesc
de munte la începutul secolului al XX-lea.

Ultimele capitole conţin împlinirea îndatoririlor de ordin ritualic şi justiţiar pentru Nechifor
Lipan: priveghiul, înmormântarea, praznicul şi pedepsirea asasinilor. Prin afirmaţiile Vitoriei de la
finalul romanului se transmite o concepţie sănătoasă de viaţă referitoare la rânduiala existenţei în
familie.
5. Caracterizarea personajului feminin/ tema familiei în romanul interbelic

„Baltagul” are o structură complexă, fiind un roman mitico-simbolic al vieţii de familie,

roman monografic, bildungsoman, roman al iubirii, dar, după cum afirmă criticul Constantin
Ciopraga: „Rămâne, în esenţă, romanul unui suflet de munteancă.” În discursul de recepţie la
Academia Română, Sadoveanu afirmase: „Ţăranul a fost mereu principalul meu erou.” Vitoria
Lipan este astfel un personaj tipic sadovenian, ce aparţine unei lumi tradiţionaliste, călăuzite după
legi nescrise şi semne ale vemii.
Spaţiul este identificabil cu referiri la localităţi din regiunea Dornelor. Autorul oferă indici
care ar putea plasa acţiunea în jurul anului 1924, dar acest aspect devine nesemnificativ pentru că
timpul capătă dimensiuni mitico-simbolice, cu referiri la calendarul vieţii pastorale, din toamnă
până în primăvară.
Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este prezentă chiar de la început,
îngrijorată de întârzierea soţului plecat la Dorna să cumpere oi. Tensiunea interioară este
amplificată de superstiţii şi semne ale vremii: visul cu Nechifor care trece călare o apă neagră este
semn de mare supărare, cocoşul care cântă pe prag cu pliscul spre poartă vesteşte că cineva pleacă
din casă, iar zborul jos al dumbrăvencelor şi norul întunecat de lângă Ceahlău vestesc apropierea
iernii.
Autorul prezintă şi ipostaza maternă a protagonistei. Din cei şapte copii aduşi pe lume au
ajuns mari doar doi. Faţă de Minodora este autoritară şi exigentă, vrea să o crească în spiritul
tradiţiei şi o ameninţă că o aruncă în Tarcău cu o piatră de gât pentru că ”nu mai ştie ce e sfânt şi
curat de când poartă coc şi bluză şi o cheama domnişoară”. Este mai îngăduitoare cu Gheorghiţă,
pentru că ştie că pe fiul ei îl aşteaptă viaţa grea a oierului.
Cu un amestec de credinţă şi superstiţie specifice ţăranilor, Vitoria caută ajutor şi la
părintele Danilă şi la baba Maranda, vrăjitoarea satului, dar nu dă crezare niciunuia, pentru că îşi
cunoaşte bine soţul şi ştie că doar o nenorocire l-ar putea împiedica să se întoarcă acasă. Decide să
pornească la drum şi acordă o mare atenţie pregătirilor, mai ales celor de ordin spiritual: posteşte
douăsprezece vineri, merge la Mânăstirea Bistriţa şi se închină la icoana făcătoare de minuni şi
sfinţeste baltagul cel nou al lui Gheorghiţă. Ştie că acest drum îl va maturiza pe fiul ei şi îl
avertizează în mod metaforic: „pentru tine acum începe a răsări soarele”.
Prin procedeul caracterizării indirecte, experienţa drumului evidenţiază noi trăsături ale
protagonistei precum răbdarea, abnegaţia, intuiţia, tăria de caracter. Respinge ideea de a merge cu
trenul (toate personajele sadoveniene au o atitudine de respingere faţă de formele civilizaţiei) pentru
că ştie că trebuie să zăbovească în locuri unde se adună oamenii, la târguri, popasuri, hanuri, pentru
a întreba, asemeni măicuţei bătrâne din ”Mioriţa”, de ”bărbatul cu căciulă brumărie pe un cal ţintat
în frunte. ”
Frumuseţea morală a Vitoriei este completată de portretul fizic, de chipul luminat de „ochii
căprui, în care se oglindeşte lumina castanie a părului”, frumuseţe de care este conştientă cu
cochetărie feminină: „ştie că-l iubesc şi nici eu nu i-am fost urâtă.”
Deşi îşi iubeşte soţul „chiar şi acum când aveau copii mari cât dânşii”, nu îşi exteriorizează
durerea, decât prin strigatul sfâşietor atunci când îi descoperă osemintele în râpă.
Comportamentul ei demn este motivat de dorinţa de a împlini îndatoririle faţă de soţ,
inclusiv pedepsirea ucigaşilor. Atitudinea ei din timpul praznicului l-a îndreptăţit pe G. Călinescu
să o numească „un Hamlet feminin”. Asemeni personajului shakespearian, ea conduce cu abilitate
discuţiile, prezintă întocmai momentul uciderii soţului, îşi stăpâneşte emoţiie şi îl determină pe
Calistrat Bogza şi pe Ilie Cuţui să se demaşte. Nicolae Manolescu a numit-o: „o femeie în ţara
bărbaţilor” şi o compară cu Antigona datorită respectului faţă de legile nescrise ale cultului
morţilor. Vitoria este unul din personajele feminine din literatura română bine conturate, imaginea
mamei şi a soţiei devotate, similară din acest punct de vedere cu Smaranda Creangă sau Catrina
Moromete.