Roman de dimensiuni reduse, dar de o complexitate tipologica rar intalnita, “Baltagul”,

romanul scris de Mihail Sadoveanu in numai doua saptamani, detine in literatura romana
rangul de capodopera. Romanul se inscrie si accentueaza tema unitara a operei
sadoveniene, care poate fi aceea a vechimii spirituale a poporului roman, scriitorul cautand
figura spirituala a poporului sau in vechimea acestuia: in istoria lui, in cultul eroilor, al
strabunilor, al mortilor, in conservarea traditiilor, in credinta sa religioasa, dar si in
conservarea eresurilor si a ritualurilor stravechi, in comuniunea sa cu natura, in atitudinea
bazata pe bine, frumos si adevar fata de viata si om.
Sunt teme ce se refera atat la timpul istoriei (“Fratii Jderi”, “Nicoara Potcoava”, “Neamul
Soimarestilor), cat si la un timp mitic (“Nada florilor”, “Tara de dincolo de neguri”, “Creanga
de aur”). Aceasta indreptare spre trecut, spre traditii, spre etnic si etic, spre lumea rurala
conservatoare, spre spiritul vechimii, este specifica literaturii traditionaliste interbelice
marcate de nostalgia trecutului. Dar la Sadoveanu paseismul nu este insotit numai de
nostalgie, ci ilustreaza si forta de persistenta a unei lumi care dainuie de veacuri, si in care
binele, confruntat cu raul, isi pastreaza valoarea spirituala fundamentala..
Aceasta tema a timpului ca permanenta sacra a figurii spirituale a unui popor este
sugerata si de “Baltagul”, in care titlul, marcand un suprapersonaj, devine simbolic pentru
temele operei, pentru constructia personajului principal Vitoria Lipan, dar si pentru tipurile de
roman in care poate fi incadrata opera.
Astfel, baltagul este simbol al romanului mitic si al realismului mitic, caci este o arma
straveche, a carei puritate este legata de credinta ca de pe ea nu se sterge sangele
ucigasului atunci cand slujeste unui omor. Ca roman mitic, opera zugraveste, precum in
mitul cautarii lui Osiris de catre Isis, calatoria Vitoriei de cautare a sotului disparut, Nechifor,
si de pedepsire a ucigasilor sai.
Inscrierea in realismul mitic este urmarita si in motto-ul “Stapane, stapane, mai cheama
si-un câne”, care leaga romanul de balada “Miorita”, mit fundamental al poporului roman.
“Maicuta batrana, pe campi alergand, pe toti intreband, cine mi-au vazut, cine mi-au
cunoscut mandru ciobanel” devine in roman sotia oierului Nechifor, cel ucis “pe l-apus de
soare” de complotul a doi ciobani, caci “are oi mai multe, mandre si cornute”. Animalul
nazdravan din balada devine insa in roman cainele Lupu, ajutorul Vitoriei in gasirea
osemintelor sotului ucis si in pedepsirea ucigasilor.
Dar baltagul este simbol si al romanului de dragoste, caci si Nechifor, si Vitoria poarta
baltagul ca pe un semn al legaturii dintre ei: baltagul sotului ce se intoarce spre casa, si
baltagul sotiei ce il cauta pe cel care nu se mai intoarce.
Baltagul ilustreaza si romanul detectiv, caci inarmandu-si fiul, Gheorghita, cu baltagul,
Vitoria, mama si sotie, porneste in descoperirea unei crime.
Arma de aparare si unealta a muncii “locuitorilor acestora de sub brad”, baltagul este
simbol al romanului monografic dedicat zugravirii satului si peisajelor de munte, a obiceiurilor
si traditiilor muntenilor,, a muncii lor aspre, a indarjirii cu care “țin calendarul vechi” si
stravechile ritualuri de botez, nunta si inmormantare.
Cum purtator al baltagului este Gheorghita, fiul inca imatur pe care mama il initiaza in
tainele cunoasterii oamenilor si il conduce spre razbunarea tatalui, arma devine si simbol al
bidungsromanului, urmarind tema initierii, a evolutiei personalitatii, a maturizarii.
Pe langa aceasta complexitate a incadrarii in tipuri de roman, opera are si o compozitie
inedita. Lunga expozitiune a asteptarii celui disparut, a postului negru, a iernii, a incercarii de
a intelege motivul nevenirii, este intrerupta de intriga plecarii unei femei niciodata iesite din
satul sau la un drum prin necunoscut, in cautarea aproape fara sanse a unui disparut care
poate fi aruncat oriunde, intr-o rapa sau o fantana. Desfasurarea actiunii relateaza acest
drum, in care indiciile sunt cautate in hanuri. Punctul culminant este atat al actiunii (gasirea
osemintelor lui Nechifor), cat si psihologic, cand, la parastas, Vitoria isi demonstreaza
patrunderea psihologica, intuitia, cunoasterea psihologiei umane, si, profitand de credinta
tuturor in mitica puritate a baltagului, manipuleaza pe ucigasi pentru a-i conduce la a se
demasca. Deznodamantul este scurt, dur, in antiteza cu lunga asteptare si lungul drum al
femeii: un ucigas moare, celalalt este arestat.
O alta particularitate a compozitiei este prezenta unui prolog, o legenda care
accentueaza realismul mitic si introduce in roman si un personaj colectiv, muntenii, cu
munca lor aspra, izolati in munti ca intr-o cetate pastratoare a traditiilor. Lor, Dumnezeu le
daruieste “muieri frumoase si iubețe” (anticipand portretul fizic si moral al eroinei), si “o inima
usoara ca sa va bucurati” (anticipand astfel portretul moral al lui Nechifor, om generos,
iubitor de familie, de oile si cainii sai, pus pe petreceri, cantand din fluier si placut tuturor).
Prologul induce si tema destinului, prezenta si in cuvintele mereu rostite de Nechifor :
“Niciun om nu poate sari peste umbra sa”.
De asemenea, rangul de capodopera al acestui roman este conferit si de frumusețea
personajului Vitoria Lipan, vazuta ca aproape supraomeneasca de fiul ei, caci “mama asta e
farmazoana, cunoaste gandurile oamenilor”.
Statutul social al eroinei este specific universului rural pe care il reprezinta : femeie
simpla, de la tara, mama autoritara, avand acea credinta care imbina religia cu mitul (merge
si la preot, dar si la vrajitoare, crede in vise si in semne, dar si in icoana facatoare de
minuni).
Statutul sau moral este ireprosabil : ea ilustreaza binele in confruntarea cu raul si
triumful binelui. Ilustreaza asadar tema binelui, a cautarii adevarului, a razbunarii si a
dreptatii, dar si tema iubirii, a cultului mortilor, a respectarii traditiilor.
Statutul psihologic al eroinei este cel ce confera adancime si unicitate acestui personaj.
Ingemanand atributele feminitatii (frumusete fizica si morala, intuitie, perspicacitate,
disimulare, mister, subtilitate, dar mai ales iubire si fidelitate) cu unele ce o inscriu in
tipologia femeii- barbat (vointa, darzenie, rezistenta fizica, hotarare,
curaj,severitate,neinduplecare), Vitoria Lipan are ca trasatura dominanta pătrunderea
psihologica cu care cunoaste oamenii, cu care stie de fapt ca sotul ei este mort, si cu care ii
demasca pe ucigasi.
Desigur, un motiv al romanului este drumul, un drum dublu, neterminat, al lui Nechifor
catre casa, si cel al Vitoriei, in sens invers, in incercarea de a-l regasi sau de a implini
sarcina celor vii fata de morti : inmormantarea. Drumul sugereaza tema transhumantei, si
deci a vechimii, caci transhumanta tine de timpul sacru, mitic, imobil al fiintei umane. Este
insa un drum dublu pentru Vitoria, caci este si un drum interior, in lumea launtrica a amintirii,
in care Nechifor, personajul absent, este de fapt viu pentru ea. Tocmai de aceea
“ochii”Vitoriei, care privesc spre lumea dinafara, dar si spre cea din launtrul ei, apar mereu in
caracterizarea directa a acesteia.
Este si un drum prin lumea muntilor, prilej pentru descrieri in care abunda procedeele
artistice, mai ales metafora, in stilul care a dus la considerarea lui Sadoveanu ca “poet al
prozei romanesti”. Un stil incarcat de arhaisme, de regionalisme, cu o cadenta lenta,
ceremonioasa a frazei, ilustrand prin forma continutul dedicat temei vechimii, o vechime
spirituala persistenta si in inceputul de secol XX al actiunii romanului.
Aceeasi tema a vechimii ( dar si trasatura de intuitie si premonitie a personajului) apare
in cele trei evenimente esentiale ale vietii umane, marcate de traditiile botezului, nuntii si
inmormantarii. Sunt zugravite traditii stravechi, opuse “calendarului nou”, si implicand tema
diferentei dintre traditie si inovatie. In derularea lor Vitoria prevede ca la sfarsitul drumului,
dupa nastere si nunta, o asteapta o moarte. Aceste traditii legate de fiinta spirituala a
poporului roman fac ca romanul sa poata fi considerat si un roman epopeic, in care sunt
zugravite trasarurile esentiale ale unui popor. Desigur, si drumul Vitoriei poate fi considerat o
odisee.
Traditia “calendarului vechi” induce in roman o tema a timpului, a unui timp sacru,
imobil, diferit de timpul profan al schimbarilor. Dar, cu inteligenta ei nativa, Vitoria intelege
necesitatea inovatiilor (telefon, tren, telegraf, jandarmi) ca ajutoare pentru a restaura
puritatea timpului si spatiului sacre pangarite de o crima.
Se adauga la frumusetea romanului si prezenta unui plan simbolic, nu doar acela al
legaturii sale cu balada Miorita, ca si al semnificatiilor baltagului, ci si cel sugerat de numele
personajelor. Vitoria sugereaza victoria, ca si Nechifor, al caruia nume ar putea proveni din
Nike. Gheorghita sugereaza victoria Sf.Gheorghe asupra balaurului (a binelui asupra raului).
Numele familiei este Lipan, lipanul fiind un pastrav ce reuseste sa urce pârâurile repezi de
munte, dupa cum Vitoria parcurge in sens invers drumul sotului ei. Cei doi oieri, Nechifor si
Gheorghita, sunt ipostaze ale pastorului mioritic, matur si tanar, primul ilustrand un sfarsit
tragic al baladei (pastorul este ucis), iar celalalt un alt posibil sfarsit, in care pastorul isi
continua viata la stana de oi.
Numele Lipan, dat unei plante de munte cu frunze uriase, poate sugera si tema
comuniunii cu natura, prezenta in felul in care Vitoria urmeaza “vantul de primavara” si stie
ca a ajuns la finalul cautarilor ei atunci cand vantul se opreste la Crucea Talianului, intre
Suha si Sabasa. Aceasta comuniune cu natura este iarasi o trasatura a vechimii spirituale a
poporului roman.
Prin complexitatea tipurilor de roman in care se incadreaza (de dragoste, detectiv, mitic,
bildungsroman, monografic, epopeic, realist, traditionalist), prin bogatia temelor (iubirea,
familia, initierea si evolutia personalitatii, timpul, vechimea, sacrul si profanul, confruntarea
dintre bine si rau si triumful binelui, traditia si inovatia, transhumanta, dreptatea si
razbunarea, destinul), prin legatura pe care o stabileste cu balada Miorita, asezand o
intamplare reala din temporalul profan al prezentului in perspectiva timpului sacru al mitului,
romanul “Baltagul” concentrează viziunea filozofica a lui Mihail Sadoveanu despre
fiinta-popor careia i-a inchinat toata opera sa.