Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
(caracterizare)
Scriitor clasic de o mare complexitate, Ion Creangă a fost recunoscut mai ales din
prisma măiestriei basmelor și a poveștilor sale. Se remarcă prin puritatea și claritatea stilului,
căutarea naturalului și a verosimilului, dar și prin finețea analizei morale și psihologice.
Epoca marilor clasici / perioada marilor clasici este de o importanță majoră,
deoarece marchează perioada de timp în care au publicat și au scris unii dintre cei mai
importanți scriitori ai literaturii române.
Această etapă este cunoscută și ca perioadă junimistă, marcând a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, când au scris și au publicat: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion
Creangă, Ioan Slavici.
Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății Junimea aflată sub
protectoratul și îndrumarea lui Titu Maiorescu. Acesta, împreună cu ceilalți junimiști, Petre
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, au lansat o revistă în care au publicat cele mai valoroase
creații literare ale vremii. Convorbiri literare reprezintă o piatră de temelie a literaturii
române, deoarece în paginile acestei publicații au apărut pentru prima dată scrierile autorilor
menționați.
În căutarea sa de modele pentru literatură, Titu Maiorescu i-a promovat pe Ion
Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Acesta pune problema unei
selectări riguroase a celor care vor influența viața culturală românească;
Cei patru mari scriitori, cunoscuți drept marii clasici, au în comun faptul că scrierile lor
împărtășesc același stil / spirit modern; au adoptat ideologia filo-germană, dar au preluat și
părți din cultura franceză; au studiat, au locuit și au scris la București / Iași; au făcut parte din
societatea Junimea; operele lor literare au apărut în revista Convorbiri literare; l-au avut ca
mentor pe Titu Maiorescu, un om de cultură apreciat al vremii, om politic influent și, totodată,
critic literar; au fost ridicați de Titu Maiorescu la rang de modele pentru scriitorii
contemporani.
Cei patru scriitori importanți au marcat literatura română printr-o nouă direcție în
poezie, teatru / opere dramatice, proză.
Povestea lui Harap-Alb este o operă epică, un basm cult, apărut în volumul Convorbiri
literare, 1 august 1877.
Basmul este o operă epică în proză, rar în versuri, de mare întindere, în care
întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite de personaje cu puteri
supranaturale ce reprezintă forţele binelui şi ale răului şi din a căror confruntare ies
învingătoare forţele binelui.
Povestea lui Harap-Alb este / aparține, ca specie, un basm / basmului cult pentru că
îmbină elemente reale (existența familiilor) cu cele fantastice (cerbul, ursul, ajutoarele,
Sfânta Duminică). Se evidențiază conflictul între forţele binelui (Harap-Alb, Sfânta
Duminică) şi forţele răului (spânul), binele ieșind învingător. Nu lipsesc formulele specifice:
iniţială, mediană și cea finală: Amu cică era odată. Ies în evidență reperele temporale: era
odată, un illo tempore, timp mitic fabulos, nedeterminat, spaţiu vag, imaginar, unde totul e
posibil, un teritoriu al fabulosului. Personajele sunt diverse, pozitive (craiul, Împăratul Verde,
Harap-Alb, Sfânta Duminică), negative (Spânul, Împăratul Roș), fiinţe himerice, animale
care vorbesc, măşti ale diferitelor tipuri umane - ajutoare (Ochilă, Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Păsări-Lăţi Lungilă), donatori (furnicile şi albinele). Ca în mai toate basmele şi aici
apare iniţierea eroului, formarea sa, fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin
trecerea unor probe: proba vitejiei (înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din
grădina ursului, aducerea pieii cerbului, cu pietre preţioase, aducerea fetei Împăratului Roş
(este ajutat de cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul se construiește pe câteva coordonate
reale, morale și esențiale, adevăr, dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj şi condamnă
deprinderile proaste: nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia. Povestea lui Harap-Alb
conţine cifre cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de împărat, trei probe, spânul îl
înşală a treia oară.
Tema este lupta binelui împotriva răului, care se finalizează întotdeauna cu victoria
binelui. Eroul parcurge o aventură imaginară, un drum al maturizării la capătul căruia își va
însuși virtuți morale și etice.
Narațiunea este la persoana a III-a, iar autorul este omniscient, dar nu obiectiv în
totalitate.
Titlul reprezintă un oximoron, Harap însemnând un rob de culoare închisă, iar Alb
sugerează proveniența nobilă a fiului de crai.
Harap-Alb este personaj principal, prezent la toate momentele subiectului. Se
aseamănă cu Făt-Frumos din basmul popular prin trăsăturile fizice și morale. Are un nume
simbolic și reprezintă, din punc de vedere stilistic, un oximoron, Harap însemnând un rob de
culoare închisă, iar Alb sugerează proveniența nobilă a fiului de crai.
Încă de la început, se reflect caracterizarea directă, făcutăde către narator, prin
sintagma fiul craiului, întrucat nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului initiatic să se desăvârșească și să-și facă un nume.
Face parte din categoria personajelor pozitive, fiind protagonist, real și nu fabulos. Este
fiu de împărat și mezinul familiei, înzestrat cu calități multiple: ambiție, curaj, încredere,
iubire, sensibilitate, inteligență, înțelepciune, bunătate, veselie și sociabilitate. Are o fire
complexă, cu
calități și defecte (naivitatea, neascultarea, teama). Învață din greșeli, evoluează și cu fiecare
etapă este tot mai aproape de drumul maturizării. Evoluția sa îi conferă basmului caracterul de
bildungsroman.
Apare caracterizat direct de către fetele împăratului Verde: are o înfățișare mult mai
plăcută și seamănă a fi mult mai omenos, de Sfânta Duminică: puterea milosteniei și inima ta
bună te ajută, dar și de narator: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte
Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.
Fiul craiului se rătăceşte prin pădurea-labirint, dovedind că mai are încă multe de
învăţat. Este nevoit să-l ia ca însoţitor pe Spân în ciudat sfatului tatălui său de a se feri de omul
roş şi de cel Spân. Caracterizat direct realizată de către narator îi evidențiază neștiința și
naivitatea: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste.
Caracterizarea indirectă a protagonistului se realizează prin fapte, gesturi,
comportament, relația cu celelalte personaje, prin naraţiune şi dialog, prin intermediul
descrierii realizate de autor, prin numelui său, slugă nobilă, nevinovat din punct de vedere
moral.
Portretul fizic lipsește, dar poate fi dedus prin faptul că este prezentat ca fiind un tânăr
de care fata împăratului Roș se îndrăgostește. Cel moral este bine conturat. Dă dovadă de
altruism și respect când trece prin apă pentru a lăsa loc nunții de furnici și are în ajutor pentru
a construi un stup albinelor, luându-și din timpul său: - Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de
ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ţi fac şi
eu un bine.
Față de Sfânta Duminică, manifestă milă: Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei,
scoate atunci un ban şi zice: - Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.
Milostenia lui va fi răsplătită prin sfatul pe care-l primeşte de la aceasta, de a cere hainele și
armele tatălui său, dar și calul care se va apropia de tava de jăratic.
Ceata de grotescă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, îl însoţeşte
ca să-l ajute pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ.
Se deosebește de un erou de basm care le știe pe toate și care urmează sfaturile
întocmai. Unul din defectele sale este neascultarea, ignorând porunca tatălui care îl
considerase lipsit de experiență și la început de drum.
Fiul craiului are o relație aparte cu calul său, i se adresează acestuia, spunându-i:
dragul meu tovarăş şi căluţul meu după ce l-a lovit de trei ori cu frâul în cap. Cu sprijinul
calului, mezinul va trece de ursul de la pod, craiul deghizat, care probează destoinicia fiilor.
Traversarea
podului semnifică trecerea către o altă etapă a existenţei, este un act de curaj, de afundare în
necunoscut.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este un drum de inițiere în vederea
formării lui ca om și viitor întemeietor al unei familii. Dă dovadă de curaj, neînfricare,
încredere în sine. Este înzestrat cu calități, dar și slăbiciuni omenești.
Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui mai mari pentru că s-au întors din drum de frica
ursului, el nu are curajul să-și exprime dorinţa de a merge să-şi încerce norocul, dovedind
timiditate și ruşine: Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară
în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale părintelui său.
Modest și cuviincios, manifestă dragoste filială, cerând cu umilinţă tatălui său
îngăduinţa de a-şi încerca norocul.
Devine trist, chiar disperat, în secvențele care depășesc realul și pe care le trece cu
ajutorul celorlalte personaje cu puteri supranaturale.
În momentul rătăcirii prin pădure, manifestă teamă: - Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să
fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi tocmindu-te pe tine,
parcă-mi vine nu ştiu cum.
Un episod – cheie în evoluţia lui îl constituie întâlnirea cu Spânul, după mai multe zile
de rătăcire prin pădurea întunecată.
Călătoria la Împăratul Roşu e o iniţiere în vederea căsătoriei, iar cele trei încercări la
care e supus sunt forme mascate ce reprezintă ritualuri străvechi.
Devine sigur pe sine și înfigăreț când intră direct să vorbească cu împăratul Roșu.
Harap-Alb traversează o serie de probe, învaţă din greşeli, progresează, se maturizează pentru
a merita să devină împărat. Încercările la care e supus eroul, deşi specifice basmului, au o
funcție formativă precisă.
Un prim episod ilustrativ pentru textul epic se evidențiază prin lipsa de experiență a
personajului. Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă naivitatea, încrederea în semeni,
evaluați în funcție de propria atitudine. Acest moment simbolizează ambivalența viață-moarte.
Convins să se lase însoțit de Spân, speriat, la primul obstacol dificil, pădurea-labirint, un loc
unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările, fiul de crai cade pradă planului urzit de
Spân. Acesta este, după cum evidențiază naratorul, la polul opus, diferit de omul șiret care i-a
ieșit în cale pentru a-l ispiti: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste. Piaza rea este
om trecut prin viață și cu experiență, iar fiul craiului, crescut sub ocrotire părintească, ignoră
pericolul. Schimbarea identității înseamnă, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic,
dobândit redă noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe
ascuțișul sabiei, simbol heraldic, cavaleresc închide inițierea în limitele sacrului. Ieșit din
fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte o nouă etapă a vieți.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care se săvârșește pedepsirea răufăcătorului și
refacerea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, prietenia, întrajutorarea și s-a deprins să evite șiretlicurile.
Deși are o misiune dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă
cuvântul dat. Spânul pune la cale un plan de răzbunare și icnește în sine. Deconspirat, taie
capul slugii, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și își găsește sfârșitul. Harap-Alb
reînvie cu apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș și este capabil să conducă împărăția.
Spânul mărturisește
verișoarelor sale: Hei, dragele mele vere, d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om.
Accepțiunea sa existențială este infirmată de calitățile lui Harap-Alb, care se dovedește
milos, tolerant și prietenos față de semeni. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul
lumii.