Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă

-basm cult-

Perioada marilor clasici se remarcă printr-o unitate a procesului de dezvoltare, datorat

Junimii și lui Titu Maiorescu. Cunoscut ca fiind primul mare critic literar român, Titlu Maiorescu
a fost și un mare teoretician, teoria formelor fără fond explicând modul cum societatea română a
reușit să devină europeană, dar, în același timp, scoate în evidență și neajusurile acestei
modernizări neorganice. Momentul junimist rămâne important în literatura română prin aducerea
în prim-plan a marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale. Marii
clasici au creat o epocă în literatura română, înțelegând cum să creeze o literatură care ține cont și
de tradiția literară, dar și de mișcarea de idei a vremii.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creagă este un basm cult, publicat în revista Convorbiri
literare, în anul 1877. Autorul pornește de la modelul basmului folcloric, dar îl reactualizează,
fiind un basm ce conține o morală.

Basmul cult este o specie a genului epic ce implică fabulosul, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, ce întruchipează binele și răul. Personajele implicate în
conflict îndelinesc o serie de funcții: protagonist, antagonist, ajutoare, donatori. O altă trăsătură a
basmului este prezența unor elemente de compoziție tipice: clișee compoziționale, formule
specifie, procedeul triplicării, motive narative diverse (călătoria, victoria eroului, căsătoria,
demascarea etc), reperele spațio-temporale vagi, stilul elaborat, cifrele magice, întrepătrunderea
real-fabulos. Specifice basmului sunt și formulele tipice inițiale: Amu cică era odată într-o țară
un crai care avea trei ficiori, formulele tipice mediane: Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din
poveste, înainte mult mai este și formule tipice finale: Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâcă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine
nu, se uită și rabdă.

Basmul cult aparține categoriei estetice a fabulosului deoarece aflat în fața unor evenimente
supranaturale, cititorul nu se sperie sau își pune intrebări. El înțelege că se află într-un univers creat
să funcționeze după alte reguli decât cele ale lumii noastre. De fapt, formula de început amu cică
era odată are chiar acest rol de a-l introduce pe cititor în această lume miraculoasă.

O altă particularitate a basmului cult, Povestea lui Harap-Alb, este antropomorfizarea/

umanizarea fantasticului. Dacă în basmele populare, protagonistul avea puteri supranaturale, în
bamul lui Crangă eroul este un perosnaj simplu, cu o față umană, fără puteri supranaturale care
este ajutat în lupta sa de a învinge răul. Tocmai datorită acestei trăsături basmul Povestea lui
Harap-Alb aparține realismului, prin prezetarea unui personaj tipic, inocent care reușește în lupta
sa nu datorită puterilor sale, ci datorită calităților de care dă dovadă.

Opera este un Bildungsroman. Provenit din limba germană, termenul se referă la acele
narațiuni ce implică evoluția unui personaj de la stadiul de neinițiat, la cel de matur. Astfel, basmul
urmărește maturizarea eroului, iar această maturizare implică trecerea anumitor probe. Astfel, fără
a crește într-un an câți alții în zece, Harap-Alb parcurge pas cu pas toate etapele inițierii. Dacă la
începutul basmului fiul de crai este boboc în problemele vieții și nu face diferența dintre aparență
și esență, pe carcursul călătoriei inițiatice dobândește calități care îi vor permite să devină
conducătorul Împărăției Verzi.
 Titlul sugerează tema basmului: călătoria de maturizare a mezinului craiului. Numele
personajului reflectă condiția duală: rob, slugă (Haarap) de orgine nobilă (Alb). Dincolo de eterna
luptă dintre bine și rău, autorul tratează o temă morală, referitoare la condiția eroului, care, înainte
de a fi împărat, trebuie să cunoască și statutul de slugă. Protagonistul trebuie să împlinească tema
destinului, pentru a descoperi lumea și pentru a se descoperi.

Perspectiva narativă este, în Povestea lui Harap-Alb, obiectivă, focalizare zero, viziunea
„dindărăt”, întâmplările fiind narate la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului nu este, însă,
una totală, deoarece în text sunt prezente intervenții subiective, concretizate prin comentarii și
adresări directe către cititori.

Acțiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înțănțuirea secvențelor narative, și respectă

modul structural, stereotip al basmelor, potrivit momentelor subiectului: expozițiunea îl prezintă
pe crai, care avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate mai mare, Verde-Împărat, care avea
doar fete. Lipsa moștenitorilor Împăratului Verde constituie intriga basmului. Desfășurarea
acțiunii include apariția adjuvanților (Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă) și
depășirea cu bine a probelor, iar punctul culminant coincide cu descoperirea identității lui Harap-
Alb și lupta cu Spânul. În deznodământ, se evocă recuperarea identității protagonistului și
restabilirea echilibrului, prin victoria binelui asupra răului.

O scenă reprezentativă este marcată de momentul ajungerii la fântână. Spânul coboară în

puț, umple plosca cu apă, iar apoi îl sfătuiește pe fiul craiului să intre și el, ca să se răcorească.
Tânărul îl ascultă pe acesta. Spânul trântește capacul peste gura fântânii și îl amenință că, dacă nu-
i povestește totul despre el, acolo îi vor putrezi oasele. Sub amenințarea morții, feciorul de crai
jură că va fi sluga supusă a Spânului, iar acesta îi dă numele de „Harap-Alb”. Harap-Alb se va
dovedi demn de acest nume, chiar dacă are șanse să scape de jugul spânului, eroul alege să-i fie
fidel, deovedind că are calități care în final îl vor califica pentru funcția de împărat.

Un alt episod semnificativ are loc la curtea lui Verde-Împărat, unde Harap-Alb se întoarce
cu fata Împăratului Roș, care dezvăluie adevărata sa identitate. Turbat de furie, Spânul îi zboară
capul lui Harap-Alb, fapt urmat de calul năzdrăvan, care îl înșfacă pe Spân de cap, „zboară cu
dânsul în înaltul cerului”, de unde îi dă drumul și „se face praf și pulbere”. Acest moment, care
cuprinde scena tăierii capului eroului și a reînvierii lui de către fata împăratului, cu ajutorul
obiectelor magice, are semnificația morții inițiatice. Harap-Alb se trezește, fata îl sărută cu drag,
apoi îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde, jurându-și credință unul altuia.

Personaj eponim, central, Harap-Alb seamănă mai mult cu un tânăr real din Humulești,
decât cu un Făt-Frumos din basmele populare, rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte
și ascultător. El parcurge o perioadă de formare a personalității și, deși înzestrat cu importante
calități, precum stoicismul, dar are și slăbiciuni omenești. Este, totodată, un model de erou de
bildungsroman, urmând o călătorie pe care o face cu scopul de a ajunge împărat. La începutul
basmului, el are un statut privilegiat – este fiul craiului, aflat la granița dintre adolescență și
maturitate, deschis spre inițiere. La începutul călătoriei își modifică statutul, acesta fiindu-i furat
prin vicleșug. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din
nepot al Împăratului Verde în cel de slugă a Spânului. El este surprins pe poziții antagonice cu
Spânul și Împăratul Roș, simboluri ale maleficului, și este complex, căci evoluează în raport cu
acțiunea. Conflictul de tip exterior, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui.
 În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, ce are ca particularități umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și oralitatea și este o oglindire a vieții în
moduri fabuloase. (George Călinescu). Este o lectură care dezvăluie o lume în care pot fi regăsite
majoritatea speranțelor, iluziilor, fanteziilor sau chiar a utopiilor umanității.