Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Eseu Argumentativ

Basmul cult este o specie narativă, de dimensiune relativ extinsă, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, cu acțiune implicând fabulosul și supusă unor fapte
convenționale, care înfățișează parcurgerea drumul maturizării de către erou. Conflictul dintre
bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou,
o serie de funcții, ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare și prin
limbaj. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină narțiunea cu dialogul și cu descrierea,
reliefând una dintre cele mai vechi specii din istorie, deoarece omul străvechi a vrut să exprime
un adevăr general uman prin intermediul contrariilor din care este alcătuită luma în contrast cu
valori precum cinste, loialitate, prietenie, dragoste, dreptate, adevăr și frumusețe.
Ion Creangă, autorul operei literare „Povestea lui Harap-Alb”, mare clasic al literaturii
române și fost membru al Societății Junimea, publică în anul 1877, în revista „Convorbiri
Literare”. Aceasta respectă în linii mari structura populară a speciei literare epice, în care sunt
prezente clișeele stereotipului folcloric al basmului. Printre principalele trăsături, sunt amintite
confruntarea dintre forțele reprezentante ale binelui și răului, marcată de triumful celei dintâi,
existența unui personaj care, în ciuda statutului de mezin, ajunge să devină superior fraților săi,
fiind în același timp substituitorul lui Făt-Frumos din basmul popular, prezența ajutoarelor care îl
îndrumă pe eroul pozitiv în călătoria sa, regăsirea formulelor tipice, timpul și spațiul vag
precizate, dar și evidențierea unor motive specifice.
Structura populară a speciei literare epice este respectată în opera lui Creangă întrucât
înlănțuiește evenimentele petrecute pe parcursul prozei în baza motivelor specifice. Cu alte
cuvinte, desfășurarea acțiunii este declanșată de perturbarea situației de echilibru în care se află
povestea inițial, precedându-se de partea pregătitoare și succedându-se de apariția donatorilor și
a ajutoarelor, acțiunea reparatorie, refacerea echilibrului și răsplătirea eroului. Astfel, factorul
declanșator al acțiunii pune accent pe existența unui motiv al împăratului fără urmaș „împăratul
verde nu avea feciori, ci numai fete”, acesta trimițând de știre fratelui său în speranța că îi va
trimite pe unul dintre fii săi pentru a domni Împărăția „Amu cică împăratul acela (...) a scris către
frăține-său, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său
după moartea sa”. Decizia celui de-al treilea fiu al craiului să încerce și el aceeași probă de care
reușiseră frații săi mai mari să treacă, reliefează motivul superiorității mezinului „plin de
încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfățișază înaintea tată-său, zicând: - Dă-mi
voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul”. Proba
curajului, pusă la cale de însuși craiul, este trecută cu vitejie de către mezin la pod, întărind astfel
motivul expus mai sus. Mai mult, eroului i se acordă o interdicție înainte de părăsirea definitivă a
regatului craiului cu privire la înteracțiunea cu Spânul, pe care fiul o încalcă în cele din urmă,
căzând în capcana vicleanului și transpunându-se în motivul încălcării interdicției și cel al
înselării prin vicleșug din cauza Spânului, motiv declanșator pentru o nouă serie de evenimente
și probe la care mezinul este supus. În aceeași ordine de idei, mai sunt remarcate și ajutoarele,
acestea constituind un rol esențial în operă, fără de care eroul nu ar fi reușit să ajungă cu bine în
punctul propus. Dintre ajutoare sunt amintite Crăiasa Albinelor, furnicile, Sfânta Duminică și
prietenii pe care mezinul și-i face în drumul spre fata lui Roș Împărat precum Setilă, Flămânzilă,
Gerilă, Ochilă și Lungilă sau Păsărilă. La fel de mult se pun în lumină și cifrele magice 3 (trei
feciori ai craiului, trei mari încercări, trei obiecte magice „apa vie”, „apa moartă”, „smicelele de
măr dulce”) și 12 (12 haralambe cu pâine, 12 ialovițe fripte, 12 buți pline cu vin), semne ale
totalității.
Harap-Alb i se substituie lui Făt-Frumos, de această dată, eroul basmului cult nefiind în
posesia unor puteri supranaturale și nici a unor însușiri excepționale, autorul conturând mai
degrabă un personaj realist, cu defecte și calități, care se transformă și crește pe parcursul
traseului inițiatic. În lumina celor menționate, se precizează că mezinul nu este nicidecum unul
fabulos, ci este zugrăvit în toată complexitatea sufletului omenesc. El dobândește în urma trecerii
probelor o serie de valori etice precum prietenia, bunătatea, generozitatea, mila și respectarea
jurământului, necesare unui împărat. Numele său reflectă cele două statuturi deținute de de erou
de-a lungul operei, cel de nobil (Alb) și cel de slugă (Harap), iar jocul cromatic dintre alb și
negru amintește de conceptul dualist din filozofia chineză. Astfel, negrul face referire la starea sa
de inocență de la începutul acțiunii, pe când albul sugerează „învierea” spirituală a celui ce va
deveni împărat, ceea ce ca îmbinarea celor două culori să reprezinte medierea dintre cele două
stadii ale fiului de crai, tocmai drumul inițiatic.
Tema basmului are sursă folclorică, ilustrând confruntarea binelui cu răul. Pe durata
acestei confruntări. Soldate cu victoria binelui, ca în majoritatea, eroul central își formează
personalitatea, conferind textului caracterul de bildungsroman. Două episoade ce șlefuiesc pe
eroul povestirii din punct de vedere moral, traversându-l printr-un proces de schimbare și
reînnoire, sunt întâlnirea cu Spânul și cea cu Împăratul Roș. Așadar, după trecerea podului,
mezinul ajunse să rătacească în pădurea-labirint, simbol al morții și regenerării întrucât se
încheie o etapă, a copilăriei, și începe una o alta, a maturizării, „de la un loc i se închide calea și
încep a i se încurca cărările”. Deoarece are nevoie de un inițiator, care să realizeze trecerea dintr-
o etapă în cealaltă, încalcă sfatul părintesc în urma întâlnirii de trei ori cu Spânul, crezând că se
află în „țara spânilor”, și îl face sluga sa. Totuși, încă naiv, fiindcă procesul de maturizare nu s-a
înfăptuit deocamdată, coboară în fântână la sugestia Spânului, ce are ca simbolistică nașterea și
regenerarea. Schimbarea identității reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de
Spân. Protagonistul intră în fântână credul fiu de crai pentru a ieși rob al Spânului și s-a renăscut
ca Harap-Alb. Sfâșitul inițierii, din cadrul motivului gântânii, se încheie cu jurământul făcut, în
care Spânul îi spune că îl va elibera cu condiția că îl va sluji „jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău
că mi-i da ascultare întru toate (...) și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și îi învie”.
Odată ajunși la curtea Împăratului Verde, Harap-Alb este supus la trei probe de către
Spân, iar cum mijloacele prin care trece probele țin de miraculos, își fac apariția ajutoarele care îl
îndrumă și îl sprijinesc. Cea din urmă probă presupune o altă etapă a inițierii, aceasta fiind mai
complexă și necesitând mai multe ajutoare. Proba constă în aducerea fetei lui Roș Împărat, om cu
„inimă haină” pentru căsătoria cu Spânul. Drumul începe cu traversarea altui pod, simbolistica
fiind aceeași, cea de maturizare, prin care Harap-Alb dă dovadă de inițiativă în executarea
propriilor acțiuni. Drept răsplată pentru bunătatea sa și pentru firea comunicativă și prietenoasă,
reușește să se împrietenească cu personajele himerice: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și
Lungilă. În ei găsește ajutoarele de care are nevoie pentru a izbuti la curtea Împăratului Roș.
Protagonistul este supus la două serii de probe precum proba casei de aramă, unde cu ajutorul lui
Gerilă răcește căldura încăperii, proba ospățului îmbelșugat, unde fiind ajutat de Flămânzilă și de
Setilă, reuși a termina toate cele „12 haralambe cu pâine, 12 ialovițe fripte, 12 buți pline cu vin”
și alegerea macului de nisip, cu ajutorul furnicilor. Următoarele probe se leagă de doar de păzirea
fetii de împărat, care preschimbată în pasăre, zboară în înaltul cerului, însă este zărită de către
Ochilă și prinsă de Lungilă. Fata impune și ea o probă și anume că trebuie să aducă turturica ei și
calul lui Harap-Alb „trei smicele de măr dulce, și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în
capete”.
În basm, sunt prezente formule tipice speciei. Incipitul este o formulă inițială „Amu cică
era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”, având drept corespondent în basmul popular
„A fost odată ca niciodată, însă naratorul inovează formula inițială”. Povestea este pusă pe seama
spuselor altcuiva „cică”, fără a nega ca în specia populară „ca niciodată”. Finalul se află în
strânsă legătură cu incipitul, făcând trecerea de la universul ficțional la realitatea cotidiană a
fiecărui cititor „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la voi cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Formulele
mediane Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă, Dumnezeu să ne ție, ca
cuvântul din poveste, înainte mult mai este realizează trecerea de la o secvență la alta și întrețin
suspansul și curiozitatea cititorului.
La Creangă, fantasticul este umanizat, fiind capabil să contureze tipologii umane
diferențiate atât fizic și moral, personaje a căror viață de desfășoară conform unor deprinderi și
obiceiuri specifice familiei țărănești. Aceste personaje sunt purtătoare de grai moldovenesc „lac
de-ar fi, broaște sunt destule,/ apără-mă, că de de găini numă tem,/ la plăcinte înainte, la război
înapoi”. De asemenea, personajele himerice reprezintă un portret grotesc-caricatural, ce
portretizează fiecare în parte câte o trăsătură dominantă reliefată până la limita absurdului și
capătă dimensiuni fantastice. Astfel, sufixul „–ilă” surprinde viziunea de enorm asupra
personajului, ironizându-se însușirile celor cinci apariții bizare. Cu excepția eroului al cărui
caracter evoulează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reuductibile la o
singură trăsătură dominantă.
Însumând toate cele expuse mai sus, povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca
particularități precum reflectarea concepției despre lume a cititorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului, prin care, asemenea basmului
popular, este pus în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste.