POVESTEA LUI HARAP-ALB 1877

Ion Creangă

IPOTEZĂ
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat in „Convorbiri literare” în 1877.
DEFINITIE
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice,
cu acțiune implicând fabulosul și supusă unor stereotipii/acțiuni convenționale, care înfățișează
parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine si rău sse încheie prin victoria
forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții (antagonistul,
ajutoarele, donatorii) ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare si prin
limbaj. În basmul cult, stilul este elaborat, narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea.

PERSPECTIVA NARATIVĂ
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine
adesea prin comentarii sau reflecții.
MODURI DE EXPUNERE

Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea
narațiunii cu dialogul și descrierea. Narațiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin
reducerea digresiunilor și a descrierilor, iar individualizarea acțiunilor și a personajelor se realizează prin
amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcție ca în teatru: susține evoluția
acțiunii și caracterizarea personajelor.

TEMA BASMULUI este triumful binelui asupra răului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa,
căsătoria.
Acțiunea se desfășoară linear; succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire. Coordonatele
acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: „Amu cică era odată într-o țară un
crai...”. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate
la maturitate). El părăsește lumea aceasta și trece dincolo, în lumea necunoscută.
În basm, sunt prezente formule tipice. Formula inițială: „Amu cică era odată”, formule mediane: „Și merg
ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, „și mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ție, ca
cuvântul din poveste, înainte mult mai este” și formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține
încă; cine se duce și be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă.”
Autorul pornește de la modelul popular, reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează
conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Cele trei ipostaze
ale protagonistului corespund în plan compozițional, unor părți narative, etape ale drumului inițiatic:
etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – „fiul craiului”, „mezinul”(naivul), parcurgerea
drumului inițiatic – Harap-Alb (novicele/cel supus inițierii), răsplata – împaratul (inițiatul). Caracterul de
bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat in
trecerea probelor) și modificarea statutului social al protagonistului.
Se utilizează triplicarea, dar Creangă supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea fetei) conține alte
încercări impuse de Împăratul Roș și chiar de fată. Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca in basmul
popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: „să te ferești de omul roș, iar mai
ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți.” Răul nu este întruchipat
de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de o inteligență vicleană, în doua ipostaze: Spânul și omul roș
(Împăratul Roș). Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calitățile
dobândite în situații-limită aparțin planului psiho-moral.
„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care neavând decat fete, are nevoie de un moștenitor la tron
(motivul împăratului fără urmași), este factorul perturbator al situației inițiale și determină parcurgerea
drumului (inițiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorității mezinului).
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a
curajului/a calităților războinice, condiție inițială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc.
Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieții și se face într-un singur sens. Mezinul trece această probă
cu ajutorul calului năzdrăvan, care, dă năvalaă asupra ursului.”

PARTEA PREGĂTITOARE
Trecerea podului urmează unei etape de pregătire. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei
Duminici, deghizată în cerșetoare (îi dăruiește un ban), mezinul primește sfaturi de la aceasta să ia „calul,
armele și hainele” cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel faptul că tânărul va
repeta inițierea tatălui, în aceleași condiții, ceea ce marchează „nemulțumirea” lui și sfaturile date din
dorința de a-l proteja de pericolele pe care și el le-a traversat cândva. Calul descoperit cu tava de jăratec
după trei încercări, va deveni tovarăsul și sfătuitorul tânărului în a distinge realitatea de aparență. Urmările
lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie câand își arată puterile, purtându-l în
zbor pe fecior până la nouri, lună și soare.
CĂLĂTORIA
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morții și al
regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și alta va începe: „de la un loc i se închide calea și încep
a i se încurca cărările”. Cum are nevoie de un inițiator, cele trei apariții ale Spânului îl determină să încalce
sfatul părintesc și crezând că se află în „țara spânilor”, îl tocmește ca slugă. Încă naiv, „boboc în felul său la
trebi de aiestea”, îi mărturisește ce l-a sfătuit tatăl și coboară în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are în plan simbolic, semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării.
Schimbarea numelui/a identitații reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de Spân.
Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob aș Spânului (inițiatorul).
„Răutatea” Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calități
morale necesare atunci când va fi „mare și tare”. Jurământul din fântână include și condiția eliberării
(sfârșitul inițierii): „jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău ca mi-i da ascultare întru toate (...); și atâta vreme
să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învie”.
TRECEREA PROBELOR
Ajunși la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăților din grădina Ursului;
aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc” și a fetei Împăratului
Roș pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele țin de miraculos, iar ajutoarele au puteri
supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă
obiectele magice necesare.
A treia probă presupune o altă etapă a inițierii, este mai complexă și necesită mai multe ajutoare. Drumul
spre Împăratul Roș, om cu „inimă haină”, începe cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeași, trecerea
într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-Aln are acum inițiativa actelor sale. Drept
răsplată pentru bunătatea sa, primește în dar de la crăiasa furnicilor și de la crăiasa albinelor o aripă. De
asemenea, fiind prietenos și comunicativ, își găsește ajutoare în personajele himerice: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă.
La curtea Împăratului Roș, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personajele himerice
și animaliere cu puteri supranaturale: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospățul
pantagruelic cu mâncare și vin din belșug: „12 harabale cu pâne, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin” –
cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă (proba pământului și a apei), alegerea macului de nisip – cu ajutorul
furnicilor.
Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă și prinderea fetei, transformată în pasăre, „după
lună” – cu ajutorul lui Ochilă și al lui Păsări-Lăți-Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei (motivul
dublului). Fata Împăratului Roș, „o farmazoană cumplită” (are puteri supranaturale), impune o ultimă
probă: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă
moartă de unde se bat munții în capete.”
Ajunși la curtea Împaratului Verde, fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat
secretul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul
Spânului ia sfârșit. Calul este acela care distruge întruchiparea răului: „zboară cu dânsul în înaltul cerului, și
apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere.”
DEZNODĂMÂNTUL/RĂSPLATA
Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, având semnificația coborârii în Infern/a morții
inițiatice. Învierea este realizată de farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în
posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea
statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea
echilibrului și răsplata eroului.

În basm sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalității
Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie, dîrzenie, istețime), dar
dobândește prin trecerea probelor o serie de calități psiho-morale (mila, bunătatea, generozitatea,
prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea autorului.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este un „rău necesar”. De aceea
calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat: „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe
lume câteodată, pentr că fac pe oameni să prindă la minte...”. Nu doar naratorul, ci și personajele par a
avea cunoștința de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.
REGISTRELE STILISTICE: popular, oral și regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al
naratorului popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare.
Limbajul cuprinde: termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice/erudiția
paremiologică (frecvența proverbelor, a zicătorilor, introduse în text prin expresia „vorba ceea”.)
ORALITATEA STILULUI (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin diferite mijloace, precum:
expresii narative tipice (și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea); și narativ; exprimarea afectivă
(implicarea subiectivă a naratorului) în propoziții interogative („Că altă, ce pot să zic?”) și exclamative
(„Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!”), dativul etic („Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”);
inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă) sau versuri populare („De-ar ști omul ce-ar păți,/Dinainte
s-ar păzi!”).

CONCLUZIE
Așadar, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități: reflectarea concepției despre
lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului.
Însă, asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste, fiind „o
oglindire...a vieții în moduri fabuloase.”(G. Călinescu).