Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

-Tema și viziunea-

Opera “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista
“Convorbiri literare” și este considerat de criticul literar Ovidiu Bârlea ca fiind “cel
mai frumos basm din întreaga nostră literatură”.
Basmul este o specie epică amplă, care dezvoltă categoria estetică a fabulosului,
având un singur fir narativ, o acțiune convențională, la care participă personaje
înzestrate cu puteri supranaturale. Fiind „o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”(George Călinescu), basmul propune o lume idealizată, în care are loc
aventura protagonistului. Caracterul de basm cult este conferit/redat de numeroase
aspecte de originalitate. Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci
mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată : “să te ferești mai ales de
omul spân, cat îî putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți”. Răul nu
este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de o inteligență vicleană, cu
două ipostaze: Spânul și Împăratul Roșu.
Tema și viziunea despre lume a autorului se defineste dincolo de lupta dintre
Bine și Rău, acesta tratând și o temă morală, a devenirii eroului, care, înainte de a fi
împărat, trebuie să cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învăța să-și înțeleagă
supușii și să-și exercite responsabil puterea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar acțiunea se desfășoară
liniar, episoadele fiind redate prin tehnica înlănțuirii. Reperele temporale și spațiale
sunt vagi, iar timpul ignoră modelul lumii fizice. Discursul basmic este puternic
formalizat, fiind marcat de formele specifice, de clișee lingvistice, numere și obiecte
magice.
Titlul evidențiază numele personajului principal și eponim. Substantivul propriu
“Harap-Alb” este ca figură de stil un oximoron, “Harap” inseamnă slugă, iar albul
sugerează vița sa nobilă.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și
obiectiv în permanență, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții. Spre
deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune
îmbinarea narațiunii cu dialogul îndeosebi, dar și cu descrierea.
Fuziunea dintre real și fabulous se realizează atât în incipitul, cât și în finalul
basmului. Formula inițială (“Amu, cică era odată”) și formula finală (”Și a ținut veselia
ani întregi, și acum mai ține încă”) sunt convenții care marchează intrarea și ieșirea din
fabulos. Naratorul inovează formula inițială, punând povestea pe seama spuselor
altcuiva: “cică”, adică ”se spune”.
Formulele mediane (“Și merg ei o zi, și merg ei două, și merg patruzeci și nouă”,
“și mai merge el cât mai merge”) realizează trecerea de la o secvență narativă la alta și
întrețin suspansul.
 “Cartea” primită de la Împăratul Verde este factorul perturbator al situației
inițiale de echilibru și determină parcurgerea drumului de inițiere de cel mai vrednic
dintre fii craiului. Fii sunt probați mai întâi de către tatăl lor, deghizat în ursul de la
pod. Doar mezinul trece această probă datorită calului năzdrăvan pe care l-a ales
îndrumat de Sfânta Duminică, pe care a ajutat-o cu niște bani.
O scenă semnificativă este reprezentată de momentul ajungerii la fântână,
care ,,nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”.
Spânul coboară în puț, umple plosca apoi îl sfătuiește pe fiul craiului să între și el ca să
se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân. Spânul trântește capacul peste gura fântânii
și-l amenință că dacă nu-i povestește totul despre el acolo îi vor putrezi oasele.
Coborârea în fântână reprezintă începutul inițierii spirituale. Personajul intră în fântână
naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului “Jură-mi-te pe ascuțișul
paloșului tău că mi-i da ascultare întru toate […]; și atâta vreme să ai a mă sluji, până
când îi muri și iar învie”.
 Ajunși la palatul Împăratului Verde, Harap-Alb este supus mai multor probe de
către Spân: confruntarea cu ursul, care reprezintă probă vredniciei și a înțelepciunii, şi
uciderea cerbului, receptată ca o probă a curajului și a răbdării. Următoarea etapă a
destinului său este determinată de fata Împăratului Roș, pe care protagonistul trebuie să
o aducă spânului. Datorită acestui fapt, Harap-Alb pornește într-o călătorie de
verificare, adunând alături de el prieteni fabuloși, personaje adjuvante alături de care
va trece peste momentele de încercare.
Pentru a-i da fata, Împăratul Roșu îi supune la diverse probe : focul din casa de
aramă – cu ajutorul lui Gerilă, ospățul cu mâncare și vin din belșug – cu ajutorul lui
Flămânzilă și Setilă, alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă
la odaia fetei și prinderea ei, transformată în pasăre și ascunsă după lună – cu ajutorul
lui Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă și ghicitul fetei – cu ajutorul albinelor.
Pentru ultima probă, calul lui Harap-Alb trebuie să aduca cele trei elemente
magice ( trei smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă) înaintea turturelei. După
trecerea ultimei probe, fata împăratului îl însoțește pe Harap-Alb la curtea Împăratului
Verde. Acolo, fata îl demască pe Spân, iar acesta îi taie capul lui Harap-Alb, crezând
că acesta a divulgat jurământul depus. Calul îl aruncă pe Spân din înaltul cerului, de
unde “se face Spânul până jos praf și pulbere”.
Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, având simbolul morții
inițiatice. Învierea este realizată de fata Împaratului Roșu cu ajutorul obiectelor magice
aduse de cal la ultima probă. Eroul primește Împărăția promisă a Împaratului Verde și
se căsătorește cu fata Împăratului Roșu.
În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult avand ca
particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă,
asemenea basmului popular, pune în evidenta idealul de dreptate, de adevăr și de
cinste, fiind “o oglindire … a vieții în moduri fabuloase”. (G. Calinescu)