O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ”O scrisoare pierdută” de Ion Luca

Caragiale este a treia capodoperă a genului dramatic din cele patru scrise de acesta. Din
perspectiva lui Pompiliu Constantinescu ”Caragiale are o dublă intuiție a individului: a
categoriei sociale și sufletești. Comedia de moravuri se împletește cu aceea de caracter”.
Opera literară ”O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie de moravuri,
în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din
farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul între
aparență și esență. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de
comic (de situație, de limbaj și de nume).
Tema și viziunea despre lume a lui I.L.Caragiale reliefează că autorul este un bun
cunoscător al realității sociale, reușind să creeze o lume nebună, haotică. Piesa prezintă
aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) și de
familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor reprezentanți corupți din politică.
Comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu personajele de la
începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă.
Comedia are o structură clasică, fiind împărțită în patru acte și 44 de scene. Este utilizată
tehnica amplificării treptate a conflictului (a bulgărelui de zăpadă) și o serie de procedee
compoziţionale care menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Lupta pentru
puterea politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al
șantajului politic ”o scrisoare pierdută”.
Locul și timpul acțiunii sunt oferite în cadrul didascaliilor: „în capitala unui județ
de munte, în zilele noastre” și exprimă intenția dramaturgului de a da un caracter de
generalitate.
Intriga piesei pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime,
compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de
către adversarul politic, care o folosește ca armă de șantaj.
Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru puterea politică a două
forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache- președintele grupării locale a partidului și Zoe, soția acestuia) si gruparea
independentă construită în jurul lui Nae Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului
”Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor
să pară personajele.
 În conturarea viziunii despre lumea lui Ion Luca Caragiale și a caracterelor
personajelor consider elocventă scena IV din actul I care prezintă discuția dintre
Trahanache și Tipătescu cu privire la scrisoarea de amor pe care o avea Cațavencu și care
îl face pe prefect să se teamă că va fi dezvăluită relația amoroasă dintre el și Zoe.
Comicul de situație al acestei scene este monumental deoarece Trahanache este cel care
incearcă să îl consoleze pe Tipătescu, susținând că scrisoarea este un fals, deși amplifică
spaima prefectului, scrisul seamănă atât de bine, încât ”să zici și tu că e a ta, dar să juri,
nu altceva să juri”. Trahanache îi redă, din memorie, textul scrisorii, identificând exact
momentul întâlnirii amoroase dintre cei doi – ”întrunirea de alaltăieri seara”. Tipătescu
este ”turbat” de mânie , spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta ”n-are
cumpăt”, deoarece un om politic ar trebui să știe să se stăpânească și să nu-și dezvăluie
sentimentele, mai ales când e vorba de adversarii politici.
Un moment semnificativ al contrastului comic dintre esență și aparență este în
scena V, actul II care îi aparține în întregime lui Zoe, o secvență din care se desprinde
maturitatea politică a personajului. Ea este de părere că alegerea lui Cațavencu este unica
soluție plauzibilă, „mai la urmă Cațavencu poate fi așa de bun deputat ca oricare altul”.
Metamorfoza din scena următoare îi completează portretul: de la Zoe – omul politic, rece
și calculat, trece brusc la Zoe – femeie fragilă, sensibilă, lipsită de apărare și de
maturitatea actelor sale, „am fost o copilă…am făcut o nerozie fără seamăn”. În final, se
repune în scenă femeia-”leader”, adevărata putere locală.
În concluzie, lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de ariviști
care acționează după principiul ”Scopul scuză mijloacele”, urmărind dobândirea unor
statuturi nemeritate, provocând râsul, dar în același timp atrăgând atitudinea critică a
cititorului asupra întâmplărilor.