Fântâna dintre plopi

Mihail Sadoveanu

Povestirea “Fântâna dintre plopi” de Mihail Sadoveanu face parte din volumul
“Hanu Ancuței”, publicat în 1928 și se încadrează în perioada interbelică. Realizat prin
tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui
han spun anecdote” (G. Călinescu).
“Fântâna dintre plopi” este o povestire deoarece este o naratiune subiectivizata, care
se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe, de
fapt o iniţiere ratată. Accentul este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic al
povestirii. Relaţia narator-receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosferă.
Titlul povestirii conţine două substantive simbol care desemnează spaţiul întâlnirii
cuplului de îndrăgostiţi. „Fântâna” reprezintă simbolul oglindirii prezentului în trecut, iar
cei patru plopi care o înconjoară devin martorii tăcuţi şi eterni ai poveştii de iubire.
Naraţiunea este la persoana I, subiectivă, cu focalizare internă, și implică două
planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor
din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii). Povestirile se situează într-un plan al
trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte
Ancuțe”. Există un povestitor al narațiunii cadru care asistă ca martor la seara de la han,
devenind ascultător al fiecărei națiuni rostite de ceilalţi naratori. Prezenţa sa este redată
prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticitatii. Comisul Ioniță
devine naratorul ordonator, iar Neculai Isac naratorul personaj. Ceilalţi naratori, personaje
în naratiunea-cadru şi, pe rând, povestitori, au în povestirile relatate de ei roluri diverse:
narator martor, personaj narator, de unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic.
Există trei niveluri ale timpului narativ: timpul povestirii/ al naratorului anonim,
care evocă nostalgic toamna aurie a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii când se
spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancute.
Spaţiul povestirii are valoare mitică și fiind aşezat la răscruce de drumuri, hanul
este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din
vremurile vechi, ale celeilalte Ancute. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui
centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse
straturi sociale. Zidurile hanului au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi
lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.
În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol
de iniţiere pentru tânărul de odinioară. Acţiunea se derulează alert, fiind identificabile
toate momentele subiectului. Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva
tânărului neștiutor, dar reprezentarea faptelor este însoțită de analiza și condamnarea lor
din perspectiva maturului. Acesta se autocaracterizează ”Eram un om buimac și ticălos”,
colindând țara ca negustor de vinuri.
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas la Hanu
Ancuţei. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care
se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alunga fără succes din
calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani. Frumuseţea fetei îl tulbură pe
Neculai şi acesta le dă celor doi câte un ban de argint. A doua zi, fata îl caută la han pentru
a-i arăta ciuboțelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna
dintre plopi și își promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Pașcani, unde
trebuia să-și vândă marfa.
A doua întâlnire la fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturisește că
Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, iar planul era ca țiganii să-l omoare și să-i ia
banii de pe marfă. Deși este conștientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl
avertizează asupra pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viață, dar o prăjină aruncată
de urmăritori îi scoate un ochi. Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră
strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră
este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.
Finalul povestirii readuce auditoriul în prezentul „toamnei aurii”, în timpul
povestirii. Regimul diurn e înlocuit de cel nocturn, marcând circular încheierea unei zile, a
destăinuirii, dar și a unei vieţi.
În concluzie, ”Fântâna dintre plopi” este o povestire, deoarece este o narațiune
subiectivizată, care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o inițiere ratată.
Accentul este pus pe întâmplări și situații, de unde carcterul etic al povestirii.