A fost un Rug.

Un foc nemistuit
Și un Horeb dincolo de pustie...
Când peste grele lanțuri s-a vestit,
Întâia dată, noul răsărit
Al izbăvirii, -n tainică solie.

Un miel junghiat. Cu sânge-nfierată

E-a dezrobirii aprigă sentință.
În rana lui a fost răscumpărată
Străvechea lume, din osânda toată,
Ca punte spre o altă biruință.

Întâiul Paște. Lanțul egiptean

Se prăbușea-n înșiruiri de ape...
Străluminând urziri cerești de har,
Când, peste-al veacurilor lung coșmar,
Un nou șuvoi, din Rug, o să ne-adape.

-----------

A fost o cruce... Și pe ea, un Miel

Și-a așternut făptura spre junghiere.
Din rana Lui a curs și leac, și semn,
Cu sânge, când mi-a scris, murind, pe lemn,
A jertfei Sale nouă înfiere.

Noul Adam. Cel fără de sfârșit

Sorbea, în cuie prins, a lumii fiere...
Dar nu de cuie a fost, atunci, zdrobit,
Nici de o lance sură-nlănțuit,
Ci eu i-am fost și moarte, și durere.

Al meu păcat. Destinul meu fugar,

Rătăcitor pe culmi închipuite,
El i-a fost straja biciului roman,
Cu preț de sânge, când mi-a dat în dar,
Limanuri noi, în cerurile sfinte.

-----------

Fost-au milenii. Omul, în păcat,

Își poartă peste vremi vremelnicia.
Uitând că pentru vina lui s-a dat,
La ceas sortit, un Miel nevinovat,
Ca să-i coboare-n suflet... veșnicia.

Popas de har. La ușă încă-ți bate,

Nu pregeta să îi asculți chemarea!
În glastră timpul e pe terminate...
Și-n Rug nemistuit încă-s păstrate
Prin jertfa Sa, și mila, și iertarea.