Basmul “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în anul 1877 în revista

“Convorbiri literare”.
Tema operei de faţă o reprezintă lupta dintre bine şi rau. De asemenea, se reiau
anumite motive narative precum superioritatea mezinului, călătoria, supunerea
prin viclesug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.
Naratiunea este modul de expunere predominant al operei, acesta se îmbină
armonios cu descrierea şi dialogul. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a,
naratorul fiind omniscient dar nu şi obiectiv deoarece intervine adesea.
O primă scenă semnificativă este atunci când Harap-Alb decide să pornească spre
unchiul său, cu toate că fraţii lui au fost întorşi din drum de un urs care era defapt
tatăl lor. Din acest fapt putem deduce că protagonistul nostru nu este ca şi fraţii
lui, acesta are un caracter puternic şi este curajos.
O a doua scenă semnificativă este cea de la fântână în care protagonistul nostru
nu ia în seamă sfatul tatălui său şi merge pe mâna spânului, care îl păcăleşte şi îi
schimbă statutul. Astfel spânul devine nepotul împăratului Verde, iar
protagonistul nostru devine Harap-Alb, slugă a spânului. În această scenă, Harap-
Alb dă dovadă de lipsă de experienţă.
În text apar diferite personaje precum Craiul, Verde Împărat, Fraţii cei mari,
Sfânta Duminică, Spânul, Harap-Alb, Împaratul Roş etc.
Harap-Alb este personajul principal al basmului. Acesta este cel mai reprezentativ
dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă
în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din operele autorului, acesta este
omenos şi milostiv.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt vagi. Timpul nu este determinat “a fost odată
ca niciodată”, iar locul acţiunii este “undeva la marginea lumii”.
În incipit aflăm că Harap-Alb este cel mai mic fiu al craiului, care dezamăgit de
eşecul fraţilor săi şi încurajat de Sfânta Duminică doreşte să ajungă la unchiul său
şi să spele ruşinea fraţilor săi.
Finalul operei este unul fericit, specific basmului, deoarece spânul este demascat,
iar veselia se spune că a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”.
În raport cu personajul colectiv numit furnicile, protagonistul nostru este de
asemenea milostiv. În drumul său spre împăratul Roş, acesta zăreşte pe un pod o
nuntă de furnici, iar din milă pentru vieţuitoare preferă să treacă râul cu cal cu
tot, riscând astfel să se înnece. Iar pentru binele făcut acesta primeşte o aripă
care îi va fi de folos mai târziu.
 În concluzie, datorită celor prezentate ulterior, putem afirma că „Povestea lui
Harap-Alb” întruneşte toate notele definitorii unui basm cult şi este totodată un
triumf al binelui împotriva răului.
Varianta 2:
Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor
basme în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea
artistică a realităţii, fantasticul fiind umanizat şi puternic individualizat.

„Povestea lui Harap – Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este
un basm cult, deoarece are un autor identificat.
Basmul cult este o specie a genului epic în care se narează întâmplări fantastice
ale unor personaje reale, simbolice sau imaginare, (feţi frumoşi, zâne, animale
năzdrăvane etc.) reprezentante ale binelui aflate în luptă cu forţe malefice ale
naturii sau ale societăţii, pe care le înving în cele din urmă.
Basmul se caracterizează prin prezenţa formulelor specifice iniţiale, mediane şi
finale, şi a numerelor magice (3, 7,12, etc.), prin faptul că ilustrează o altă lume
decât cea reală, faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi
ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt, se împletesc elemente reale cu cele
fabuloase şi creează fantasticul. în basm personajul principal trebuie să
depăşească probe şi să învingă obstacole puse în calea lui pentru a demonstra
înalte principii morale precum adevărul, cinstea, prietenia, curajul, vitejia.
Basmele au un final fericit, deoarece din confruntarea dintre bine şi rău iese
învingător binele.
Naraţiunea la persoana a IlI-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi
obiectiv deoarece intervine adesea prin reflecţii sau comentarii.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este
dramatizată prin dialog, are ritm rapid şi individualizează personajele prin limbaj.
Tema operei lui Creangă este triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează şi
iniţierea unui tânăr de la stadiul de novice până la acela de om total. Ca motive
sunt valorificate cele de circulaţie universală: superioritatea mezinului, împăratul
fără urmaş, căutarea norocului, călătoria, probele la care este supus eroul,
demascarea răufăcătorului.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor este redată prin
înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi prin atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei. Sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială: „Amu cică era
odată” şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă…” sunt
convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane „şi
mai merge el cât mai merge”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi
întreţin suspansul.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni
convenţionale formând momentele subiectului.
în construcţia subiectului autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează
teme de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un
text narativ mai complex. Eroul nu are de trecut numai trei probe, că în basmul
popular, ci mai multe serii de probe. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice,
ci de omul însemnat de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul
roş (împăratul Roş). Nici protagonistul nu este un Făt Frumos, ci este unul real.
Din expoziţiune aflăm că împăratul Verde nu are urmaş şi îi cere fratelui său,
craiului, să-i trimită pe unul dintre fiii săi, pe cel mai vrednic şi curajos, să-i devină
urmaş. El, neavând decât fete, n-are cui lăsa împărăţia.
Intriga este astfel marcată de „cartea” primită de crai. Această scrisoare
determină parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului
(motivul superiorităţii mezinului).

Desfăşurarea acţiunii cuprinde succesiunea evenimentelor declanşate în intrigă.

Astfel craiul deghizat în ursul de la pod pune la încercare priceperea şi curajul
fiilor. Această probă este una a bărbăţiei, a calităţilor războinice, condiţie iniţială
obligatorie pentru cel care aspiră la tron. Podul simbolizează trecerea la o altă
etapă a vieţii, „de la imaturitate la maturitate”. Mezinul trece peste această probă
ajutat fiind de Sfânta Duminică, care i-a probat milostenia deghizată în
cerşetoare. Ea l-a sfătuit pe erou să nu pornească la drum fără armele şi hainele
tatălui său şi fără calul acestuia. Numai ascultând de sfatul înţelept reuşeşte să
treacă prima probă. La despărţire tatălui său îl sfătuieşte să se ferească de omul
spân sau roş. Dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, lipsa de maturitate a
eroului este însă sancţionată. Rătăcind prin labirintul unei păduri, de unde nu
poate ieşi, are nevoie de un iniţiator. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să
încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Este înşelat de acesta. Coboară în
fântână,iar acesta îl obligă să jure pe paloşul său credinţă lui şi să-i promită că îl va
sluji „până când îi muri şi iar îi învie”. De acum fiul de crai devine Harap-Alb.
Numele lui este un oximoron şi sugerează dubla identitate a eroului (harap-slugă;
alb-originea nobilă, puritate). Ajuns la curtea împăratului Verde Spânul îl supune
pe Harap-Alb la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii
cerbului „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”, şi a fetei
împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece cu
ajutorul Sfintei Duminici care îl sfătuieşte şi îi dă obiecte magice. A treia probă
este mai complicată. îl vor ajuta tovarăşii de drum: Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă precum şi micile vietăţi pe care le-a ajutat şi el: albinele
şi furnicile. Probele la care este supus în curtea împăratului Roş sunt: înnoptarea
în casa de aramă (este ajutat de Gerilă); ospăţul cu vin şi mâncare din belşug
(ajutat de Setilă şi Flămânzilă); alegerea macului din nisip (ajutat de furnici);
păzirea fetei de împărat care era farmazoană şi s-a preschimbat în pasăre zburând
„după lună” (Păsăr-Lăţi-Lungilă, Ochilă); ghicitul fetei (cu ajutorul albinei),
aducerea apei vii şi a apei morţii precum şi a smicelelor de măr dulce (reuşeşte cu
ajutorul calului năzdrăvan).
Probele fiind trecute, fata îl însoţeşte pe Harap-Alb în curtea împăratului Verde.
Pentru erou drumul acesta este cea mai dificilă probă, pentru că se îndrăgosteşte
de fată, dar credincios jurământului făcut nu-i mărturiseşte adevărata sa
identitate.
Punctul culminant conţine motivul demascării răufăcătorului. Fata îl demască pe
Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. în felul
acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea s-a încheiat.
în deznodământ Harap-Alb este reînviat de către fata împăratului Roş cu ajutorul
elementelor magice (apa moartă, apa vie, smicelele de măr). Spânul îşi primeşte
pedeapsa, calul îl ucide astfel distruge întruchiparea răului. Harap-Alb se
căsătoreşte cu fata împăratului Roş. Binele triumfa în finalul basmului.
în general în basm există un singur personaj principal, toate celelalte personaje
sunt secundare.
Personajul principal al basmului este Harap – Alb, un fel de Făt – Frumos din
basmele populare. Este viteaz, generos, curajos, angajat în lupta împotriva răului,
dar mai ales înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El este mereu sfătuit şi ajutat
de o multitudine de simboluri ale binelui (Sf. Duminică, calul năzdrăvan, cei cinci
năzdrăvani), numai astfel reuşeşte să treacă unele probe. Pe de altă parte, Harap-
Alb, este flăcăul suspus iniţierii în experienţa vieţii către maturizare, supus
încercărilor sorţii din care tânărul trebuie să devină apt pentru a-şi întemeia o
familie, a avea capacitatea de a conduce, de a păstra un secret, si de a-şi ţine
cuvântul dat. Trecând toate probele se înscrie în codul civilizaţiei ţărăneşti,
demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie, valorificând
tradiţiile moştenite de la străbuni (hainele; armele, calul tatălui său).
Spânul este personajul antagonist, este simbolul răului. Inteligent, făţarnic,
simulând prietenia el îl înşeală pe naivul fiu de crai. îl închide în fântână
preluându-i numele, identitatea sub ameninţarea cu moartea. Spânul poate
întruchiparea individului de condiţie obscură, dar plin de ambiţia parvenirii, care
vrea să devină împărat şi foloseşte şantajul drept mijloc de ascensiune socială. El
are însă şi rolul iniţiatorului, este un „rău necesar”. „De aceea unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru a face pe oameni să prindă minte.”

Celelalte personaje sunt ajutoare şi donatoare, au forţe supranaturale, îl ajută

necondiţionat pe erou. Sunt simboluri ale binelui.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu

excepţia eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje
reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Astfel, împăratul
Roş şi Spânul sun răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă. Prin portretele celor
cinci năzdrăvani se ironizează defecte umane, dar aspectul lor caricatural şi
grotesc ascund calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia.

Arta narativă se caracterizează prin oralitatea stilului lui Ion Creangă. Aceasta
este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public care ascultă,
şi nu cititorilor. Oralitatea se realizează prin diferite mijloace precum: dialogul;
folosirea dativului etic: „mi-ţi-1 înşafcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul
cerului…”; prezenţa exclamaţiilor, interogaţiilor, interjecţiilor: „Măi, Păsărilă,
iacătă-oi, ia” ; adresarea directă: „Ce – mi pasă mie? Eu sunt dator să spun
povestea şi să vă rog să ascultaţi…”; utilizarea diminutivelor cu valoare
augmentativă: „buzişoară”, „băuturică”; introducerea unor formule specifice
oralităţii: „voie de nevoie”, „vorba ceea” şi a proverbelor şi zicătorilor: „Cine
poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.

Umorul este dat de starea permanentă de bună voie a autorului, de verva şi

plăcerea de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Jovialitatea şi
plăcerea zicerii se reflectă în mijloace lingvistice de realizare a umorului
precum:exprimarea poznaşă, mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”;
combinaţii neaşteptate de cuvinte: „Tare mi- eşti drag, te- aş vârî în sân, dar nu-
ncapi de urechi”; vorbe de duh:„Dă-i cu cinstea să peară ruşinea”; ironie
(împăratul Roş): „Doar unu-i împăratul Roş, vestit pe meleagurile acestea pentru
bunătatea lui cea nepomenită şi milostirea lui cea neauzită”; „…„ apără – mă de
găini că de câini nu mă tem”; poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă; situaţii şi
întâmplări în care sunt puse personajele (probele din curtea împăratului Roş);
diminutive cu valoare augmentativă: băuturică, buzişoare.

Diferenţele dintre un basm popular, şi unul scris de Ion Creangă pot fi foarte bine
relevate şi prin realizarea unei analize la nivelul artei narative, al fantasticului, al
erudiţiei paremiologice şi la nivelul limbajului.

La nivelul fantastic în basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate,

dar aceasta este abstractă, convenţională, pe când eroii din „Povestea lui Harap –
Alb” amintesc de personajele din ,„Amintiri din copilărie” prin comportamentul,
gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel împăratului Roş se uită
„de-a mirarea la peţitori”, „caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat”, Harap – Alb
„plânge când îl dojeneşte părintele său”. Omeneşte se comportă şi tovarăşii
năzdrăvani. Un element absolut nou în basmul lui Creangă, este localizarea
fantasticului din punct de verde istoric şi geografic. Personajele par a fi nişte
ţărani, care vorbesc un grai moldovenesc.

„Povestea lui Harap -Alb” este un basm cult având ca particularităţi reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul şi arta narativă. Dar asemenea basmului popular cultivă
înalte principii morale precum adevărul, cinstea, prietenia, curajul, vitejia, fiind o
creaţie care oglindeşte în mod fabulos viaţa.