Сeramica populară

Meşteşugul olăritului trebuie considerat, ca unul dezvoltat de timpuriu în directă legătură

cu prepararea hranei şi păstrarea alimentelor. Olăritul s-a născut şi s-a dezvoltat în sânul unor
societăţi, al căror mediu existenţial este unul sacralizat. Olarii, ca şi fierarii, erau consideraţi, în
societăţile tradiţionale‚’’ oameni ai focului’’, dar şi cunoscători ai tainei lutului.
Faptul că modelau după propria voinţă lutul, materia primordială, din care este făcut
omul, le conferea un statut aparte legat de creaţie. Ei cunoşteau tainele pământului fiind din acest
punct de vedere asociaţi minerilor, dar şi ale focului, deţinute mai ales de metalurgişti.
Olăritul menţine însă şi astăzi în unele centre populare tradiţii vechi cu tot repertoriul de
simboluri şi semne legate de viaţa spirituală a societăţilor arhaice, chiar dacă, în mare măsură,
adevărata lor semnificaţie rituală şi ordonatoare, nu mai este cunoscută de meşterii olari.
După o ipoteză emisă pe baza descoperirilor arheologice, naşterea ceramicii este legată de
meşteşugul împletiturilor din care oamenii primelor timpuri făceau recipiente, (coşuri împletite)
pentru păstrarea rezervelor de hrană, în primul rând pentru depozitarea cerealelor.
Pentru a împiedica boabele să iasă printre nuiele coşurile erau împletite cu lut amestecat
cu apă. Asemenea coşuri de mari dimensiuni (1-1,20m; diametru -0,70m) mai sunt folosite şi în
zilele noastre, în special în Câmpia Română în Dobrogea, în Moldova de sud, în zonele de
câmpie din Banat şi Crişana.
Recipientele de ceramică s-au născut astfel din arderea întâmplătoare a unor asemenea
coşuri de nuiele, lipite cu lut, când oamenii au constatat că lutul se întăreşte în foc. Treptat s-a
renunţat la suportul de împletitură, vasele fiind construite din suluri de argilă plastică ce se
încolăceau sub formă de spirală începând cu fundul vasului către gura lui. Această tehnică
arhaică de confecţionare a ceramicii este atestată în toate civilizaţiile de pe tot globul, iar la noi
în ţară s-a practicat în mediul ţărănesc până acum 30 de ani, în judeţul Mureş în localităţile Deda,
Bradu, Răstoliţa: vasele erau modelate pe o masă cu disc rotativ, iar arderea se făcea în cuptoare
simple, obţinându-se vase brun - închis sau negre. După ardere, vasele se ţineau într-o covată,
unde se afla o fiertură de tărâţe de grâu care micşora porozitatea argilei.
În ceea ce priveşte dezvoltarea ceramicii pe teritoriu ţării noastre, cercetările arheologice
au scos la iveală realizări remarcabile, din punct de vedere tehnic, dar şi artistic, aparţinând
neoliticului. Cea mai veche cultură ceramică este considerată cultura Criş - Starcevo (5000 de ani
î.Hr.) Pe teritoriul ţării noastre, s-au succedat o mulţime de culturi ceramice (Cucuteni,
Gumelniţa, Hamangia), care au produs nu numai vase de uz, ci şi vase rituale şi plastică mică.
Începând cu secolele IV - III î.Hr. se conturează forme de ceramică aparţinând civilizaţiei
Geto - Dace. Tipurile de vase, tehnica de confecţionare şi decorul se regăsesc şi astăzi în
producţia atelierelor de olari din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind una
autohtonă, dezvoltată încă în această perioadă, procedeul tehnic, repertoriul de forme şi cel
decorativ, putând fii întâlnite în centrele de olărit din Moldova şi Maramureş.
Materie primă şi tehnică de lucru
Obiectul ceramic este rezultatul transformărilor fizice şi chimice care se produc în
compoziţia materiei prime (argila cu ocazia arderii).
Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila (lutul), un pământ compus din
silicat de aluminiu, carbonat de calciu, magneziu şi oxizi de fier, care are calităţi plastice, adică
se poate modela în forme diferite, după uscare păstrând aceste forme.
Argila este cunoscută sub mai multe varietăţi:
1. argila plastică folosită în olărit, are culoare cenuşie, serveşte la fabricare faianţei şi
olăriei comune.
2. pământul galben - este, de fapt, un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care
serveşte la fabricarea olanelor (piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită
pentru executarea învelitorilor la acoperişurile unor clădiri. 2. Tub de argilă arsă, din care se fac
canale de scurgere a apei, coșuri pentru fumul cărămizilor şi ornamentelor de argilă arsă.
 Orice olar cunoaşte pe cale empirică compoziţia chimică a argilei şi calităţile ei plastice,
folosind-o pe cea mai adecvată formelor pe care vrea să le facă.
Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare
1. Extragerea lutului
Lutul se extrage cu mijloace tehnice simple (cuţitoaie confecţionate din coase rupte, sape,
târnăcoape) din locuri anume cunoscute de localnici şi uneori indicate prin toponime speciale:
Dumbrava lutului. Olarii îşi aduc singuri argila, transportând-o, în funcţie de distanţa între locul
de procurare şi cel de depozitare, cu căruţa. De obicei, locul de procurare al argilei se află în
apropiere de sat, în coasta dealurilor.
2. Transportul
Pământul odată adus acasă (este transportat cu căruţa) se depozitează la adăpost de soare
şi ploaie, în ’’Zăcătoare’’ (o platformă făcută din scânduri sau pur şi simplu dintr-o ţesătură pusă
pe pământul uscat), unde se lasă la dospit. În unele sate se lasă peste iarnă se degeră ceea ce duce
la omogenizarea şi mărirea plasticităţii pastei
3. Prelucrarea
Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale, mecanic cu malaxoarele, bătut cu
miul, adăugându-se treptat apa. Aceasta este o operaţie foarte importantă, pentru că asigură
pastei plasticitate mărită. Frământarea se face pe o piele de vită sau pe un ţol de cânepă denumit
călcătoare.
Pământul era călcat în picioare până devenea o pastă‚ ’’ ca untul’’ apoi se făcea’’’ turn’’
şi se tăia în calupuri cu secera sau se ’’ trăgea la cuţitoaie’’ în felii subţiri.
Această operaţie este menită să cureţe pasta de impurităţi şi să asigure astfel, o bună şi
uniformă coacere a vaselor, deoarece orice piatră cât de mică sau chiar un fir de iarbă putea
produce spargerea vasului la ardere. Operaţia poartă numele de ’’mezdrit’’, pentru că se făcea cu
un vârf de coasă îndoit numit ’’mezdrea’’.
4. Dospirea
A doua perioadă de dospire a lutului , de scurtă durată (câteva ore).
5. Modelarea
Confecţionarea vaselor începe cu modelarea lor pe roata olarului, acţionată cu piciorul
sau, mai nou, acţionată electric. Se folosesc unelte tradiţionale, ca roata încetă şi rapidă (mai nou
acţionată electric), locul pentru netezirea vasului în exterior, strugul sau pieptenele din lemn tare
de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior, plotogul - bucată de piele de oaie, folosită
pentru finișarea vaselor.
6. Uscarea vaselor
Se face la umbră, în atelierul olarului, la căldură şi umezeală, pe prispă sau în curte sub
aplecătoare, timp de câteva zile; această operaţiune trebuie să se facă lent, pentru a nu produce
crăpături pe suprafaţa obiectelor.
7. Angobarea (barbotinarea vaselor după uscare)
Constă cu acoperirea lor cu o substanţă specială denumită angobă, care poate fii albă sau
roşie, făcută din humă diluată cu apă. Are rolul de a astupa eventualele porozităţi ale vasului.
8. Ornamentarea
Se face prin diferite procedee tradiţionale: pictare, garitare, relief, etc. Tehnicile de
ornamentare sunt specifice fiecărui centru ceramic.
9. Arderea în cuptorul special
În funcţie de modul de ardere, obţinem mai multe feluri de ceramică:
a. ceramica nesmălţuită, care se arde o singură dată;
b. ceramică smălţuită (smalţul este un oxid de plumb), vasele se smălţuiesc după prima ardere;
smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative şi arse o singură dată.
Smalţul este, de fapt, o glazură de oxid de plumb, care la ardere se vitrifică (modificarea
structurii unei substanțe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel încât să devină compactă și
cu luciu sticlos, devenind transparent şi strălucitor. Se aplică pe vas prin turnare cu o lingură sau
prin scufundarea vasului într-o baie de smalţ. Smalţul este preparat de olari din grăunţe de plumb
oxidate prin încălzire, amestecate cu nisip, sticlă picată și cenuşă. Smalţul poate fii incolor (Vadu
Crişului - Bihor) sau bleu (Corund), verde, brun, verde, roşu, Galben (Banat). Smalţul se
procură şi din comerţ (miniu de plumb), amestecat cu nisip. Arderea joacă un rol important în
confecţionarea ceramicii populare. Important este combustibilul folosit, acesta depinzând de
resursele locale: paie, trestie, ramuri sau lemn de bună calitate, de esenţă diferită, după tipul de
ceramică: plop, pin, brad, mai ales pentru ceramica neagră, pentru că produc mult fum, dar şi
temperatura dezvoltată (500-1000°C). De-a lungul timpului s-au folosit mai multe procedee
de ardere a vaselor:
a. ardere liberă, cu combustibilul pus direct pe vase
b. arderea intr-o groapă, se practică
c. arderea în cuptor special construit, este un tip evoluat de ardere, folosit în centrele ceramice
actuale. Cuptorul apare pentru prima dată în China. În România este atestat din neolitic în cultura
Cucuteni. Arderea ceramicii în cuptor se face oxidant şi reductiv (în lipsa sau prezenţa
oxigenului), în conformitate cu dorinţa de a obţine ceramică neagră sau roşie.
Cuptorul de ars oale este cea mai importantă instalaţie a olarului. Materia primă, din care
se construia, era pământul pietros, amestecat cu nisip pentru a rezista la foc şi a păstra căldura.
Armătura cuptorului era din nuiele împletite pe două rânduri (două gărduleţe înalte cam de 20-30
cm) între care se bătea pământ cu maiul.

Sursa: http://www.drobetaturnuseverin.net/ceramic%C4%83-popular%C4%83-om%C3%A2neasc%C4%83-0

În centrul cuptorului, se înălţa din cărămidă, un stâlp de cca. 30 cm înălţime, de la care se

construia podeaua de scânduri peste care se aşeza pământ. Atât gardurile din nuiele cât şi cele de
scânduri ardeau, rămânând doar pereţii de pământ. Cuptorul era acoperit cu un acoperiş mobil
pentru a împiedica apa de ploaie să pătrundă înăuntru.
 În cuptor căldura circula pe verticală; vatra se afla pe fundul cuptorului, fiind despărţită în
două de un şanţ denumit “strigoi”, la capătul căruia se afla gurile de foc.
Cuptorul se încărca pe deasupra, aşezându-se mai întâi vasele mari, apoi cele mai mici,
acoperindu-se totul cu cioburi pentru a împiedica căldura să iasă.

Bibliografie:

1. Mihăilescu C. Ceramica populară din Oltenia - Albumul de artă populară, Bucureşti

2006
2. Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 2007
3. Prahoveanu I. Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov, 2001