Industria si produsele sale de serie au provocat o indelungata si ireversibila criza a mestesugurilor populare.

Unele dintre ele au disparut, altele inca mai supravietuiesc, anacronice cu vremurile sau ca expresii ale

postmodernismului. Putine sunt mestesugurile noastre populare in care filonul traditional se manifesta cu

vigoarea si prospetimea pe care le releva domeniul ceramicii. Situat la cumpana dintre mestesug si arta, olaritul, -

aceasta ocupatie prin care, din cele mai vechi timpuri, pamantul, apa și focul au prins suflet in mana taranului

roman - se bucura si astazi de o larga pretuire.

Olaritul, un mestesug stravechi

Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri

stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor

artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti

artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a

mestesugului.

Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar,

niciodata pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau

materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta,

indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor,

femeile ajutand eventual doar la decorat.

Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in

constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare,

cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru

sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie

sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din

greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se

spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful

carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca
noile vase.

Olaritul, unelte si etape

Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare,

ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si

gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului

sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui

instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat.
   

Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un

ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu

piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur

regulat.

Sa urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transforma intr-un obiect de arta populara.

       Dospirea argilei

Argila, de cea mai buna calitate, extrasa din "coasta dealului”, este adusa in curte si lasata la "dospit” vreme de

cateva saptamani. In cadrul acestui proces, argila este maruntita si udata cu apa la un anumit interval de timp.
Apoi, lutul este taiat in bucati mari, batute cu maiul si udate.
       Framantarea argilei

Aceste bucati de lut, cunoscute si sub numele de "turte" sunt aduse in atelier si asezate pe o platforma de lemn.

Urmeaza framantari repetate cu picioarele, apoi cu mainile pana cand capata un aspect unsuros. Lutul este apoi

taiat felii cu cutitoaia, care iarasi se amesteca, si se bat cu maiul pentru a obtine o pasta omogena.  Cand olarul

considera ca pasta este buna aceasta se imparte in bulgari rotunjiti si de marime egala. Dospirea si framantarea

se inscriu printre cele mai importante operatii, migaloase si obositoare, dar care asigura in buna parte calitatea

produselor.

       Modelarea argilei

Bulgarii de lut ajung apoi pe roata de modelat. In aceasta etapa foarte importanta este coordonarea adecvata a

vitezei rotii cu apasarea usoara a bucatii de argila si modelarea treptata a acestuie. Argila se inalta ca un turnulet

si din acest moment se actionaza pentru formarea interiorului. Netezirea si finisarea peretilor se face cu o bucata

de lemn numita „pieptene” si cu o bucata de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune,

modelarea unei strachini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme

geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.

       Uscarea si arderea vaselor

Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbra, timp de cateva zile. Dupa uscare sunt inmuiate intr-o zeama

alba sau rosie, preparata din apa si huma, numita popular „albeala”, iar in limbajul etnografilor „angoba”. Peste

aceasta se astern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar cand se foloseste smaltul se fac

doua arderi.

       Ornamentarea vaselor

In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme si simboluri, realizand structuri compozitionale

de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a

pensulei, motive ca meandrul, calita ocolita cu sori, creanga bradutului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure,

sarpele, degetutele, florile campului, folosind nuante de alb, albastru si cafeniu. La final, vasul era impregnat cu

un strat translucid de smalt, de buna calitate, ceea ce potenta rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai raspandita

tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin

pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc

mistret.
Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta

coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea

in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta.

Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta

romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine. Toate culorile folosite sunt

naturale.

Horezu - vechi centru de ceramica populara

Aparut spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramica de Horezu considerat cel mai important centru de

ceramica din Romania, a fost specializat initial in confectionarea strachinilor si a taierelor, apoi si-a diversificat

productia prin introducerea mai tarzie a canitelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori si a borcanelor de untura.
Piese elegante reflectand pe alocuri influente orientale, vasele de Horezu, nu de putine ori, au fost destinate

uzului familiilor boieresti. Axat pe productia de ceramica smaltuita, centrul a cunoscut o binemeritata celebritate

datorita in special, farfuriilor ornamentate cu un decor obtinut prin jiravire cu instrumente ca gaita sau cornul. In

aceasta tehnica, vasele erau „inflorite” cu motive „penate” sau "in lacrima” de o mare finete, asemanatoare unei

panze de paianjen. Pentru a le realiza mesterul desena pe farfuria uscata, o serie de linii colorate cu cornul din

care picura incet vopseaua, dupa care, utilizand amintita gaita (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea

deplasandu-se putin culoarea inca umeda fara a rupe firul desenului. Grupat de regula in cercuri concentrice pe

marginile farfuriei, decorul jiravit inconjura un motiv central: peste, soare, cocos, spirala, biserica. Alte ornamente

larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru

modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul caruia se trageau contururile in creion.

Muzeul Taranului Roman - colectia de obiecte din ceramica

Practicat timp de secole cu precadere in centre satesti dintre care aproape 65 isi continua existenta si astazi,

mestesugul olaritului este reprezentat in Muzeului Taranului Roman prin aproximativ 18.000 de piese.
Acestea constituie una dintre cele mai importante colectii de obiecte din ceramica (atat din punct de vedere

numeric cat si valoric) pastrata in muzeele tarii. Initiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcas cel

care in 1906 punea bazele Muzeului de la Sosea. In patrimoniul colectiei sunt reprezentate obiecte din aproape

100 de centre producatoare.

Colectia cuprinde oale folosite la vatra pentru pregatirea alimentelor, chiupuri, plosti si ulcioare, cani, strachini,

cancee, cahle si tepe de casa, iata cateva categorii de vase utilizate in gospodaria taraneasca, modelate atat in

satul traditional dar si azi, bine reprezentate in colectia muzeului.

Un segment aparte al acestei colectii il reprezinta obiecte aparent minore, jucariile si miniaturile de lut. Cele peste

700 de piese sunt reprezentative pentru productia de acest gen realizata in centre ca: Vladesti (Valcea), Pisc

(Ilfov), Oboga (Olt) la sfarsitul sec. al XIX-lea Alaturi de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se afla in

aceasta colectie o serie de miniaturi dupa vase de uz gospodaresc: canite, oale, ulcioare, cosulete inspirate din
instrumentarul bucatariei traditionale din Baia Sprie si Baia Mare, modelate in prima jumatate a sec. al XX-lea.