7.

Portul popular

Portul popular trebuie considerat un element etnografic de cultură materială,

definitoriu pentru identitatea culturală a poporului român şi o componentă
fundamentală a artei populare
Prin formă, croi, ornamentică, cromatică şi funcţionalitate, portul popular a
contribuit substanţial la configurarea specificului etnic Pentru argumentarea originii
noastre, concludente sunt şi asemănările dintre vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe
Columna lui Traian cu portul ţăranilor români de la munte
7.1. Izvoare documentare pentru reconstituirea îmbrăcămintei
tradiţionale româneşti
-reprezentările grafice ale ţăranilor români din Cronicum Pictum Vidobonense
din secolul al XIV-lea
-lucrări,descrieri –din sec.XIV-XVII aparţinând unor călători străini
-numeroase colecţii de albume din secolele XVII-XIX ce conţin informaţii cu
privire la piesele de îmbrăcăminte
-mărturiile etnografice din Descriptio Moldaviae a cărturarului-domnitor
Dimitrie Cantemir
Lucrări de referinţă privind portul popular românesc datorăm unor etnografi
de prestigiu, ca: Tzigara Samurcaş, Cornel Irimie, Tancred Bănăţeanu, Hedwig
Formagiu, Maria Bâtcă şi alţii, care abordează atât funcţia utilitară, ceremonială şi de
distincţie socială cât şi valoarea estetică a pieselor de port.
7.2. Piesele portului popular tradiţional românesc.
Piesa de bază a portului tradiţional românesc a fost cămaşa din cânepă, in sau
bumbac, în unele cazuri din lână subţire, purtată atât de către bărbaţi cât şi de către
femei, în variante diferenţiate pe sexe şi în raport cu folosirea în activităţi lucrative
(haine de lucru) sau în costumul de sărbătoare.
Pentru acoperirea părţii de jos a corpului în costumul bărbătesc s-au folosit
iţarii sau cioarecii, în timp ce costumul femeiesc a fost întregit de la brâu în jos cu
două pânzături numite catrinţe, sau cu o piesă dreptunghiulară mai lată, din lână,
strâns înfăşurată pe corp, numită fotă, tipul iniţial al fustei. Varianta mai lejeră a fotei
este vâlnicul, tipul iniţial al rochiei
Dintre hainele de lână ţesute la război, principala piesă de tradiţie autohtonă
este sarica, protectoare contra frigului.
Confecţionat din blană de oaie, de veche tradiţie este pieptarul, protectorul
pieptului, purtat atât de bărbaţi cât şi de către femei şi căciula moştenită de la daci. În
portul femeiesc, funcţia de acoperitoare de cap o îndeplinea vălitoarea, o piesă de
pânză albă cu care mireasa se gătea la schimbatul portului şi pe care apoi, ca nevastă,
o purta la sărbători şi o păstra până la moarte, când făcea parte din îmbrăcămintea
destinată călătoriei în lumea de dincolo.
O altă piesă comună atât costumului bărbătesc, cât şi celui femeiesc era
brâul, cu funcţii importante în protejarea mijlocului (şalelor), moştenit de la daci, el
coexistând cu o altă pisă cu aceleaşi funcţii, preferată de bărbaţi la muncă, numită
curea. După cum indică şi termenii cu care sunt numite, aceste piese aparţin fondului
autohton dacic. Ele sunt răspândite pe un areal, la interferenţa pieselor de port
specifice nordului friguros, croite din ţesături mai groase, cu cele confecţionate, mai
ales, din pânzeturi, aparţinând lumii mediteraneene.
Luând drept criterii funcţionalitatea şi materialele din care sunt confecţionate,
piesele componente ale portului popular românesc se clasifică în următoarele tipuri:
a. piesa de bază- cămaşa

45
 -pentru bărbaţi
-pentru femei
b.piese care îmbracă trupul de la brâu în jos
-cioarecii sau iţarii pentru bărbaţi
- catrinţa sau fota pentru femei

c.haine de deasupra de tradiţie autohtonă

1.haine care acoperă trupul
-ţolul
-gluga
2. haine care îmbracă trupul
2.1. lucrate din textile
-laibărul
-sarica din lână ţesută în război,
-sumanul
2.2.lucrate din blană de oaie
-pieptarul din blană de oaie
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară
d. acoperitoare de cap
-căciula şi pălăria pentru bărbaţi
- vălitoarea pentru femei
e. cingătorile-piese pentru protejarea mijlocului (şalelor)
-brâul-pentru bărbaţi şi pentru femei
-cureaua, chimirul, şerparul pentru bărbaţi la muncă
f. piese care protejează picioarele
- obiala
-opincile

7.3. Evoluţia portului popular românesc

Din tipurile iniţiale, datorită evoluţiei tehnicilor de prelucrare a materiilor
prime şi a tradiţiilor locale de ornamentare, costumul popular românesc capătă
anumite particularităţi zonale.
Elementele tradiţionale s-au îmbogăţit prin:ingeniozitatea meşterilor populari,
împrumuturi interzonale, împrumuturi din arta meşteşugarilor din oraşe (caţaveica în
costumul femeiesc, brandemburgurile de pe costumul bărbătesc), influenţele
diferitelor etnii: în Oaş, Maramureş (gacii caracteristici slavilor şi maghiarilor, cămaşa
foarte scurtă, caracteristică Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, nordului Serbiei), în sudul
ţării şi în Dobrogea (pantalonii cu croială largă asemănători cu şalvarii turceşti)

7.3.1. Etape în evoluţia portului popular

Cercetarea etnografică distinge trei etape în evoluţia portului popular românesc.
O primă etapă începe o dată cu conturarea elementelor de bază ale portului
popular ce ţin de fondul autohton, reconstituit documentar pe baza reprezentărilor de
pe principalele monumente ale Antichităţii daco-romane şi a elementelor lingvistice
cu care sunt denumite. Portul popular s-a individualizat în raport cu cel al altor
popoare o dată cu individualizarea celorlalte componente, definitorii pentru identitatea
noastră culturală, portul însuşi fiind o componentă esenţială.

46
 Treptat se diferenţiază şi tipurile zonale de îmbrăcăminte, datorită unui
complex de factori: factorii geografici şi îndeosebi clima au avut un rol important în
alegerea materialelor din care s-au confecţionat piesele de port; factorii economici şi,
în primul rând, ocupaţiile au impus folosirea unui anumit tip de îmbrăcăminte. Astfel,
păstoritul impune folosirea pieselor ţesute din lână şi a celor din blană de oaie, în timp
ce în zonele cu economie agricolă s-au folosit preponderent cele din fibre textile
vegetale. Mai putem adăuga tendinţa ca piesele de port, alături de alte componente ale
modelului cultural al unei zone, să conţină şi alte elemente distinctive care vor contura
tipuri zonale de costume, suprapuse în parte zonelor etnografice, iar prin anumite
detalii structurale şi mai ales ornamentale (tehnici, motive, culori), unor provincii
istorice: Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea. În timp ce în Moldova
diferenţierile zonele sunt mai puţin pregnante, în Transilvania întâlnim o diversitate de
tipuri zonale în ţările, care nu sunt altceva decât străvechile uniuni de obşti săteşti,
născute o dată cu poporul român: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Oltului,
Ţara Bârsei etc
O altă etapă în evoluţia portului tradiţional este legată de transformările
economice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care conduc la destrămarea
economiei autarhice şi impulsionarea economiei de schimb, prin transhumanţa
pastorală şi extinderea suprafeţelor arabile destinate producţiei de cereale pentru
export, fenomene urmate de mişcări demografice fără precedent. În acest context
istoric, asistăm la accentuarea unor influenţe interzonale prin adoptarea în
componenţa unor tipuri zonale de costum popular a unor piese din alte zone, influenţe
datorate în special contactelor intermediate de transhumanţa pastorală. Menţionăm
pătrunderea unor elemente din portul specific Mărginimii Sibiului, cum sunt căciula
mocănească, pălăria ţuţuienească, bituşca şi ţolicul, la începur în Ţara Oltului, apoi pe
o arie largă, în zonele care, la rândul lor, practicau transhumanţa pastorală.
În acelaşi context al influenţelor interzonale se înscrie şi adoptarea unor
elemnte decorative tipice portului moldovenesc în costumul de sărbătoare din estul
Transilvaniei sau a fotei de Muscel, cu decor în fir de aur şi argint şi a maramei, mai
întâi în costumul de mireasă, apoi în cel de sărbătoare, de către brănence,
Pentru aceeaşi fază de evoluţie a portului popular am putea consemna
adoptarea unor piese de port inspirate din vestimentaţia boierilor cum sunt caţaveica
şi dulama, mai ales în Ţara Românească. Treptat, pătrund în portul popular şi
elemente ale costumului orăşenesc, la început cu rol de protecţie a pieselor
tradiţionale (în costumul femeiesc şorţul pentru protejarea zadiei şi bluza pentru
protejarea cămăşii).
Aria portului tradiţional începe să se restrângă, păstrându-se în zonele mai
izolate, aşa cum s-a întâmplat cu costumul femeiesc cu zadii cu trup vânăt şi
cămaşa cu ciupag din partea de nord a Câmpiei Transilvaniei şi zonele ce o
înconjoară, costum bogat în elemente de tradiţie autohtonă. Treptat însă, zadiile au
fost înlocuite cu rochii şi şorţuri din textile industriale, iar cămăşile cu ciupag şi
fodori mari cu cămăşile fără ciupag, apoi cu cămăşi simple. La începutul secolului al
XX-lea, zadiile cu trup vânăt şi cămăşile cu ciupag se mai purtau doar în mocănimea
Munţilor Apuseni, în subzona dealurilor Clujului, în Depresiunea Călăţele şi în sud-
vestul Sălajului. În estul Transilvaniei, au fost adoptate hainele de influenţă
orăşenească pentru lucru, iar în costumul de sărbătoare, cele bogate în elemente
decorative, cu accentuate influenţe moldoveneşti.
Ultima etapă, caracterizată prin accentuarea influenţelor orăşeneşti
marchează şi începutul declinului portului tradiţional, la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea. Dintre factorii care au determinat schimbări în portul

47
popular pe primul plan se situează cel economic, evoluţia tehnicii şi apariţia de noi
materii prime, cum a fost bumbacul în secolul al XIX-lea, impunând folosirea unor
noi tehnici de prelucrare a acestora în gospodăria ţărănească. Cu timpul, ţesăturile
tradiţionale (postav, dimie, pânză din in şi cânepă) din care se confecţionau piesele de
port în mediul rural sunt înlocuite cu materiale textile produse în manufacturi şi
fabrici textile. Schimbările cuprind mai întâi satele situate în apropierea oraşelor,
unde contactul cu moda a fost facilitat de grupurile de oameni care imigrează spre
oraş angajându-se în activităţi tipice economiei urbane.
Aria portului tradiţional se restrânge spre munte unde îmbrăcămintea
tradiţională este perfect adaptată condiţiilor de mediu natural şi de muncă
În ultimele decenii procesul decadenţei portului tradiţional a fost intens. Se
constată, însă, că pe unele piese de port, confecţionate din materiale sintetice, sunt
aplicate elemente decorative cusute care se îndepărtează de principiile artei populare
tradiţionale

7.4. Costumul femeiesc

La români, costumul femeiesc are ca piesă principală cămaşa numită ie în
Muntenia şi sudul Transilvaniei, la care se adaugă catrinţa (cu varianta opregul cu
franjuri), fota sau vâlnicul, învelitoarele de cap, velitoarea, brâul, ilicul şi opincile.
7.4.1.Tipuri de cămăşi- având drept criteriu croiul stanului şi modul de
racordare a mânecii la stan:
-cămăşi cu stanul drept şi mânecile încreţite la gât, tipic portului românesc
-cămăşi cu stanul drept şi mâneca prinsă din umăr
7.4.2. Găteala capului
-fetiţele până la vârsta de 14 ani purtau părul pieptănat cu cărare la
mijloc,împletit în două codiţe legate cu fundiţe
-fetele de măritat purtau părul pieptănat şi împletit la spate într-o singură
coadă
-femeile măritate purtau părul împletit în două cozi strânse pe creştetul
capului într-un conci, capul era acoperit cu o căiţă, vălitoare, gimbir, în zilele de
sărbătoare cu ştergarul sau cu marama
7.4.3. Cingătorile
-brâiele înguste-brăciile sau brăcirile
7.4.4.Hainele de deasupra-se îmbracă peste cămaşă
1.haine care acoperă trupul
-ţolul
-gluga
2.haine care îmbracă trupul
2.1.lucrate din textile
-ilicul,leibărica-fără mâneci
-scurteica-fără mâneci
-guba cu mâneci
2.2.lucrate din piele
-pieptarul-fără mâneci
-pieptarul înfundat
-pieptarul despicat
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară

48
 3.piesele care protejează picioarele
-obiala din dimie
-ciorapul împletit din lână ţigaie
-opincile
-cizmele şi ghetele
7.4.5.Podoabele
1.mărgele
-din coral aduse de negustori austrieci şi boemi
-lătiţarele-mărgele mici colorate
2. din metal
-salbe de monede
-lucrate de meşteri
-cingători
-paftale
-zale, inele ,balţi
7.4.6. Tipurile principale ale costumului femeiesc
Luând ca element distinctiv piesa de port care îmbracă trupul de la mijloc în
joa, etnografii încadrează costumul femeiesc în cinci tipuri principale:
a) costumul femeiesc cu catrinţe sau zadii-
b) costumul femeiesc cu fotă
c) costumul femeiesc cu vâlnic
d) costumul femeiesc cu oprege
e) costumul femeiesc cu rochii albe
a) Costumul femeiesc cu catrinţe sau zadii este specific zonelor centrale ale
ţării noastre, din Maramureş până la Dunăre, acoperind Transilvania dintre Munţii
Apuseni şi Carpaţii Orientali, iar la sud de Carpaţi, Gorjul, Vâlcea, Romanaţi şi
Teleormanul.
În zonele Pădureni, Haţeg, Mărginimea Sibiului până în Ţara Oltului,
cătrinţele sunt negre, în celelalte zone, vărgate în diverse variante cromatice şi de
dispunere a vergilor; zadiile purtate în Maramureş au vârste late orizontale, în
alternanţa de roşu-negru, negru-verde, albastru-galben, la fel şi cele din zona
Năsăudului numite pânzături; în Câmpia Transilvaniei şi în zonele învecinate,
zadiile au trupul vânăt sau negru în partea superioară şi roşu sau portocali în partea de
jos; în zona Târnavelor, reîntâlnim cătrinţele învârstate, dominate de roşu în unele
sate şi de negru în cele învecinate Mărginimii Sibiului; în zona Rupea învârstarea
cătrinţei este dominată de roşu; în zonele Gorj şi Vâlcea, cătrinţele sunt bogat
ornamentate: în unele sate vergile sunt dispuse orizontal dominate de roşu, în altele
sunt verticale în faţă şi orizontale în spate, predominant de culoare neagră cu cât ne
apropiem de munte, sub influenţa portului din Mărginimea Sibiului; în zona
Romanaţi, cătrinţele, numite boşcele, , esau din lână roşie, cu vergi orizontale cu
alesături; în Teleorman se purtau două boşcele cu alesături orizontale de flori albe,
albastre şi galbene, încadrate întredungi subţiri verzi, albastre sau violete.
b)Costumul femeiesc cu fotă este răspâdit pe o arie alăturată celei cu cătrinţe,
spre est din Bucovina pâă în Câmpia Bărăganului, cuprinzând întreaga Moldovă şi
Muntenia cu zonele Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, Ilfov, Vlaşca şi Bărăgan.
În Muntenia, costumul cu fotă cunoaşte unele particularităţi zonale accentuate
în zonele de contact din partea de vest. În zon Buzăului, fota avea decor în vărgi
certicale din fir şi lână roşie; în Prahova şi mai ales în Argeş şi Muscel, la fota
destinată costumului de sărbătoare, vergile sunt treptat înlocuite de alesături cu fir
argintiu şi auriu; în partea de sud-vest a Argeşului se purta o cătrinţă îngustă şi dreaptă

49
în faţă, numită zăvelca de Argeş, iar la spate, o fotă largă care o acoperă. În parte, pe
cea din faţă. Acest tip de piesă de port,cătrinţă cu fotă, este definitorie pentru
costumul femeiesc din Vlaşca unde interferează cu aria de răspândire a vâlnicului.
La contactul ariei de răspândire a fotei cu cea a cătrinţelor se individualizează
costumul cu peşteman, compus dintr-o cătrinţă cu vergi orizontale, numită zăvelcă
sau pestelcă, pusă în faţă şi peştemanul, la spate, petrecut puţin peste zăvelcă.
Costumul cu peşteman s-a purtat în Vlaşca şi Ilfov, unde a interferat cu cel cu fotă
dreaptă, specific zonelor învecinate din nord.
c) Costumul femeiesc cu vâlnic evoluat din fotă, lărgită şi încreţită pentru a fi
mai comodă la mers şi la muncă; este răspândit în Dolj şi Mehedinţi şi în unele sate
din Gorj unde vâlnicul este numit zăvelcă
d) Costumul femeiesc cu oprege a evoluat din costumul cu catrinţe după cum
indică cercetările etnografice. Este răspândit în Banat unde opregul este asociat cu
cămăşile bogat decorate , sub influenţa Olteniei, ca şi hainele de dimie, decorate cu
aplicaţii de găitane, frecvente şi în portul bărbătesc.
e) Costumul femeiesc cu rochii albe este specific zonelor din nordul
Banatului până în Ţara Oaşului. Rochia albă este o variantă mai evoluată a fotei, la
care s-a ajuns prin încreţirea la brâu şi încheierea capetelor din faţă ale fotei.
Aria de răspândire a costumului femeiesc cu rochii albe cuprinde Câmpia
Aradului, Ţara Zărandului, Bihorul, Sălajul, Sătmarul şi Ţara Oaşului. În unele sate,
rochia albă s-a purtat cu o zadie de lână neagră sau albastră.

7.5.Costumul bărbătesc
Piesele da bază ale costumului bărbătesc sunt: cămaşa albă confecţionată din
pânză, cioarecii (sau iţarii în creţuri ori purtaţi strânşi pe picior), brâul din lână ţesut
în război, şerparul din piele, pieptarul din blană de oaie. Pe timp răcoros purtau
sumanul, zeghea, ţundra, saricadin lână ţesută în război şi cojocul din blană de oaie
Costumul bărbătesc are atât elemente commune , răspândite pe întreaga arie de
locuire românească, cât şi anumite particularităţi zonale sau locale. Astfel, în Ţara
Oltului o piesă caracteristică este buboul, un tip străvechi de haină de deasupra; în
Ţara Haţegului o piesă caracteristică este gluga, identică cu gluga aparţinând
costumului femeiesc din aceeaşi zonă; în Câmpia Aradului îi este caracteristică şuba
ca haină de deasupra şi cizmele care înlocuiesc opincile în costumul de sărbătoare şi
pălăria neagră cu marginile îndoite în sus ca element arhaic.Oarecum diferită este
structura portului bărbătesc din Ţara Oaşului: cămăşile sunt scurte cu mâneci largi,
gacii (izmenele purtate în anotimpul călduros) sunt largi şi lungi până la genunchi; în
zona Bistriţa-Năsăud elemente distinctive sunt pieptarul înfundat şi cămaşa lungă
pânnă la genunchi; în portul din satele de nord ale Moldovei sunt caracteristice
sumanul şi mantaua ca haine de deasupra.

Stilul zonal al portului popular românesc

În ansamblul său portul românesc se bazează pentru femei pe cămaşa albă cu
poale şi tot pe cămaşă, completată cu pantaloni pentru bărbaţi.
Dintre provinciile istorice româneşti, Moldova prezintă cea mai mare unitate
stilistică a zonelor etnografice, evidenţiată în costumul femeiesc cu fotă şi ştergarul ca
podoabă a capului, iar cel bărbătesc cu cămaşa până la genunchi şi iţarii foarte strâmţi
precum şi în unitatea structurală, cromatică şi ornamentală a hainelor de deasupra, în
special a sumanelor, preferat de culoare închisă.

50
 Ca particularităţi zonale putem remarca în zona Neamţ cămaşa cu fustanelă,
pieptarul cu blăniţă brumărie şi iţarul strâmt şi încreţit în portul bărbătesc; în zona
Vrancea cămaşa cu mâneca răsucită aparţinând costumului femeiesc.
Zonele Iaşi, Bârlad, Vaslui, în parte Botoşanul şi Romanul se înscriu în tipul
de costum cu cămăşile lucrate din ţesătură de lână; în portul femeiesc este prezent
androcul şi fustele largi, creţe, asociate în genere cu cămăşi de tip „poncho”. Ca
învelitoare de cap, vălitoarea din nordul Moldovei este înlocuită în aceste zone cu
tulpănele, albe sau colorate, Tot în aceste zone erau în uz şi caţaveicile din postav,
îmblănite cu garnituri de vulpe roşie.
În Dobrogea, grupurile de aromâni au costumul tradiţional cu decor cu
broderie cu fir auriu şi aplicaţii de pasmanterii, accesorii bogate şi podoabe metalice,
multe din argint filigranat. În costumele turceşti de veche tradiţie sunt feregeaua,
închisă la culoare şi şalvarii, purtaţi atât de către bărbaţi cât şi de către femei.
Costumul femeiesc, românesc din Dobrogea este acelaşi cu cel din estul Munteniei cu
cămaşa de tip poncho, purtată cu două catrinţe cu şorţ, sau fuste cu catrinţă, iar capul
se împodobeşte cu tulpănele albe.
În Muntenia anumite caracteristici specifice delimitează portul din zonele
subcarpatice de portul din zonele de câmpie.
În zonele Muscel, Argeş, Prahova , în costumul bărbătesc specifică este
cămaşa până la genunchi, din pânză cu „chenare”şi pantalonii strâmţi, în timp ce în
zonele de câmpie, Vlaşca, Teleorman, Ilfov, cămaşa este lungă până la glezne şi
pantalonii din pânză, largi, tubulari.
În zonele Buzău, Râmnicu Sărat, Muscel se continuă aria costumului femeiesc
cu fotă, dar intervine şi o fotă mai mică, asociată cu o catrinţă în faţă. Zona Argeşului,
aflată sub influenşa curţilor domneşti de la Curte de Argeş şi Târgovişte, prezintă cel
mai somptuos costum femeiesc, cu decor din fir şi paiete şi cu o cromatică dominată
de roşu rozaliu.
În Ilfov şi Teleorman portul femeiesc se bazează pe prezenţa a două catrinţe,
diferit dimensionate şi ornamentate una faţă de alta.
În zona Vâlcea costumul femeiesc cunoaşte două variante: tipul cu două
zăvelci-catrinţe şi tipul cu opreg-vâlnic. Costumul bărbătesc, pe vreme friguroasă
foloseşte o piesă amplă, spectaculoasă, din dimie albă, numită şubă, împodobită cu
bârnaş negru
În zona Dolj se poartă vâlnicul, realizat dintr-o ţesătură de lână foarte fină.
În zona Gorj, costumul schileresc impresionează printr-un tip unic de
compoziţie decorativă realizat prin aplicarea de găitane negre de mătase pe fondul alb
al hainelor din dimie. Cele mai valoroase piese ale costumului bărbătec sunt vesta şi
minteanul, o haină scurtă cu mâneci.
În Mehedinţi specifică portului bărbătesc este şuba lungă din dimie albă cu
decor bogat conturat cu găitan negru. Costumul femeiesc prezintă două variante: la
munte –portul cu două zăvelci-catrinţe, iar la câmpie-portul cu vâlnic creţ.
Elementele care individualizează costumul tradiţional din Banat sunt opregul
cu franjuri şi conciul-boneta, purtate de femei. Remarcabile sunt şi pieptarele şi
cojoacele, bogat împodobite cu broderii dinmătase policromă, cu oglinzi, cu bumbi şi
aplicaţii din piele, dar şi vestele bărbăteşti şi şubele purtate atât de către bărbaţi cât şi
de către femei pentru frumuseţea decorului realizat cu aplicaţii de şinoare negre pe
fondul alb al ţesăturii.
În Transilvania, femeile poartă cămaşă cu ciupag şi catrinţe cu trup vânăt,
susţinute pe talie cu bete ţesute din lână. indiferent de vârstă şi statut civil-fată sau
femeie măritată. Specificul costumului bărbătesc este dat de croiul cămăşii drepte şi

51
de lărgimea pantalonilor care diferă de la o zonă la alta: în partea de nord-vest sunt
foarte largi, din pânză şi se numesc gaci, iar în centrul şi sudul Transilvaniei au o
lărgime normală. De mare valoare artistică în portul transilvănean sunt şubele,
pieptarele şi cojoacele.
În zonele Arad, Bihor, Oaş, în costumul femeiesc cămăşile sunt bogat
împodobite cu broderii puternic colorate, poalele cămăşilor au rol de fustă şi peste ele
se poartă o catrinţă sau şorţ. Costumul bărbătesc se caracterizează prin izmene largi şi
cămăşi scurte. Se poartă sumane albe , cu aplicaţii de postavuri colorate şi cu
broderie. Ca haină de deasupra caracteristică Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului
este guba, o haină albă din lână cu fire lungi, introduse în băteală, purtată de ambele
sexe.
În Maramureş, costumul femeiesc are ca piese distincte zadiile-catrinţe din
lână- cu dungi late, orizontale,colorate în roşu cu negru sau galben cu albastru şi
guba., iar costumul bărbătesc păstrează tipologia portului din vestul ţării cu izmene
largi şi cămaşa scurtă, purtată pe dinafară.
Caracteristice costumului de Năsăud sunt pieptarele bărbăteşti cu canaci,
decorate cu ciucuri din mătase policromă, cojoacele lungi purtate de femei, brodate cu
aplicaţii de meşină şi ciucuri mari din mătase, ca şi pălăriile cu roată de păun, simbol
al feciorilor şi păuniţele, o podoabă specifică tinerelor fete-unice în ţară.
În zona Pădureni, cu cele 32 de sate de pe platourile Munţilor Poiana Ruscăi
întâlnim un port original şi unic în ţară. Cea mai valoroasă piesă a costumului
femeiesc, cămaşa impresionează prin cromatica şi decorul mânecilor, brodate cu
arnici roşu sau negru în tehnici arhaice. Peste poalele cămăşii , mărginite cu dantele
femeile purtau două oprege-cătrinţe-din lână, cel din faţă mai scurt. Cu timpul opregul
din faţă a fost înlocuit de catrinţa vânătă, un şorţ din postav. Pentru acoperit capul
nevestele folosesc ceapsa brodată-bonetă- de care se prinde cu ace cu gămălii florale,
cârpa lungă, care se poartă petrecută pe sub cingătoare sau băgată sub cojoc. Specific
numai pădurencelor este purtatul podoabelor metalice pe talie: lanţurile cu chei şi
inele din alamă, balţii cu zimţi de cositor şi cheile pe chici, un grupaj de cinci cordele
cu zimţi de cositor terminate fiecare cu una-două chei, purtate pe şold, podoabe pe
care femeia le primea la nuntă, ca mireasă şi era obligată să le poarte până la moarte.
În zona Haţeg dintre piesele de port femeiesc specifice se impun: ceapsa cu
coarne, care acoperă doar conciul-cocul-nevestelor, lăsând la vedere frumuseţea
pieptănăturii, cămaşa lungă, peste poale catrinţoiul, ţesut din lână purtat la spate, iar în
faţă catrinţa, mult mai scurtă lucrată din cânepă pentru vară şi din lână pentru iarnă.
Piese tipice care există doar în această zonă sunt laibărul muieresc din şubi-haina
scurtă- şi şuba lungă- haina bărbătească, lucrate din ţesătură albă de lână precum şi
pieptarul crăpat-despicat-din blană.
În zona Sibiu costumul femeiesc aparţine tipului cu două catrinţe neagre, cu
cămaşă cu broderie tot neagră, cu mânecile terminate cu fodori. Găteala capului are
specifică vălitoarea cu ciurel şi basmaua neagră cu franjuri. Costumul bărbătesc are
ca piesă de bază specifică, cămaşa cu barbure, peste care este îmbrăcat pieptarul mic
foarte bogar ornamentat şi bituşca din blană, iar ca acoperitoare de cap pălăriuţa
lucrată de meşteri din Sălişte .
În zona Ţara Oltului-Făgăraş, costumului femeiesc îi aparţine păstura-cătrinţă-
neagră în spate, asociată cu şorţul din dimie roşie în faţă.. Peste căiţa cu reţe, capul se
înfăşoară cu pomeselnicul mare, alb. Ca haină de deasupra tipic zonei este recălul de
culoare neagră şi buboul cu miţul lung.

52
 BIBLIOGRAFIE
1.Arta populară românească (colectiv de autori)Editura
Academiei,Bucureşti,1969
2.Maria Hedwig Formagiu,Portul popular din România,Bucureşti,1974
3.Doina Işfănoni,Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului
Naţional al Satului,Bucureşti,2008

53