Vestimentația in Grecia și Roma antica

Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o

documentaţie suficientă – era în epoca clasică mai simplă decât în
timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era
marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci
doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.
• Nici chiar sclavii nu se îmbrăcau
deosebit de cetăţeni. Ţesături din ţări
îndepărtate, ca mătasea sau
bumbacul, erau aproape inexistente;
excepţie făceau ţesăturile de in – la
început importate din Asia Mică; apoi
inul a fost cultivat şi în Grecia
continentală şi în câteva insule din
Marea Egee. Materialul folosit în mod
curent era lâna; părul de capră –
pentru veşmintele grosolane ale
păstorilor şi ale populaţiei sărace.
Hainele – tunica, mantia, hlamida – nu erau confecţionate şi
ajustate prin cusături şi tăieturi după forma corpului, ci constau
dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, care se purta drapată,
lăsată să cadă liber pe corp, prinsă doar la mijloc cu o centură, pe
umăr cu o agrafă sau cu un nod, şi doar cu câteva puncte cusute.
Tunica, scurtă până la genunchi, legată la mijloc cu un cordon,
fixată pe umărul stâng cu o fibulă, lăsând liberă partea dreaptă a
bustului, era veşmântul cel mai obişnuit, purtat chiar şi de sclavi
 sau de mateloţi. O variantă era tunica prinsă cu câte o agrafă pe
amândoi umerii şi cu multe pliuri la mijloc.
Veşmintele femeilor nu se
deosebeau esenţial de cele
ale bărbaţilor decât prin
calitatea mai fină şi uneori
prin transparenţa ţesăturilor
(femeile purtau mult
ţesături de in), prin culorile
mai vii şi, desigur, printr-o
ajustare mai cochetă.
Simplitatea caracteriza şi
încălţămintea. Sclavii şi
oamenii din popor umblau
mult desculţi (în casă de
obicei toţi stăteau desculţi).
De obicei se purtau sandale
(ale femeilor erau elegante
 şi în modele mai variate);
dar în afara oraşului sau la
drumuri mai lungi, un fel de
ghete. Bărbaţii nu purtau
nimic pe cap, decât cei de la
ţară – un fel de bonetă
înaltă, de fetru sau chiar de
piele; în călătorii purtau
pălării, înalte şi cu boruri
largi.
Umbrele pliante, evantaie, poşete,
sutiene, apoi piepteni de fildeş sau de
os şi oglinzi de bronz sau de argint,
bijuteriile obişnuite şi panglicile care
susţineau formele variate de coafură,
perucile confecţionate din păr natural,
depilatoare, parfumuri şi coloranţi
pentru vopsitul părului (preferinţa
categorică era pentru părul blond) –
toate aceste articole completau
garderoba şi nevoia de cochetărie a
unei femei elegante.
• Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate
prin simplitate: nu necesita nici croială aproape deloc şi nici
cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era
minimă. Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis
ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor) era toga: o bucată
de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de
semicerc cu un diametru care putea ajunge până la şase
metri.
În
casă, bărbaţii purtau tunică
largă şi lungă până sub
genunchi, strânsă la mijloc
cu o centură. Iarna, se
îmbrăcau chiar două sau trei
tunici una peste alta.
Confecţionată din două
bucăţi de stofă, cusute
împreună, dar lăsând loc
pentru braţe şi cap, tunica n-
avea mâneci – cel puţin până
în secolul II d.Hr.; pentru ca
un secol mai târziu să se
poarte tunica cu mâneci
chiar lungi. În oraş, se purta
peste tunică toga; dar
oamenii săraci şi sclavii
umblau numai în tunică.
• Romanii umblau cu capul descoperit. Când ploua îşi
puneau o glugă; iar vara, pentru a se apăra de soarele prea
puternic, o pălărie cu boruri largi. Evantaiul şi umbrela de
soare (purtate de sclava însoţitoare) şi poşeta erau articole
indispensabile femeii elegante.
• Femeile purtau, direct pe piele,
o cămaşă de in (iar în jurul
bustului o fâşie de pânză, drept
sutien). În timpurile vechi
îmbrăcau toga şi ele, la fel ca
bărbaţii; dar încă din secolele
Republicii toga era rezervată
numai femeilor de moravuri
uşoare. În locul ei, peste
cămaşă purtau o tunică lungă
până la pământ (stola), cu
mâneci scurte sau fără mâneci,
încinsă cu un cordon. Peste
stola, un fel de şal de lână
colorată (palla) acoperea şi
înfăşura umerii; un capăt al
pallei se înfăşura pe un braţ, iar
celălalt capăt cădea până la
pământ, iar cu un fald al pallei
femeia îşi acoperea capul