Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Copii
Este normal sa se presupună purtarea de către copii, in special a celor din
familiile obişnuite, doar a unor tunici legate in talie.
Copii purtau o amuleta care numea bulla si care consta dintr-un lanţ purtat la
gat de care era legata o punguţa cu amulete si talismane protectoare. Băieţii o
purtau pana la majorat, de obicei in jurul vârstei de şaisprezece ani iar fetele o
purtau pana se căsătoreau.
Mantiile
Mantiile erau utilizate pentru protecţia împotriva vremii nefavorabile. Se
cunosc mai multe feluri de mantii, care se purtau uneori peste toga dar cel mai
Copil purtând adesea înlocuind-o.
bulla
Chiar daca se cunosc numele a mai multor feluri de mantii este dificil apreciat astăzi care erau
diferenţele intre ele deoarece se cunosc prea puţine date in afara numelui lor.
Pallium era mantia care se purta peste toga. Este posibil ca aceasta sa fi fost un vestmânt colorat si
ornamentat, de aceea era purtat in aer liber de către cei bogaţi.
Lacerna a fost la origine o mantie din dotarea militarilor dar, in timpul perioadei imperiale, a
început sa fie purtata pe scara larga de către membrii clasei mijlocii. Oamenii mai bogaţi purtau
lacerna viu colorate in timp ce oamenii obişnuiţi purtau unele ieftine, de culoare închisa.
Paenula era o mantie foarte simpla, utilizata in special pe vreme rea.
Probabil ca romanii au împrumutat acest tip de vestmânt de la vecinii lor,
galii. Se trăgea peste cap, prin gaura din mijloc, si era, in mod normal,
prevăzuta cu o gluga. Ea putea fi confecţionata fie din piele (paenula
scortae) sau dintr-o pâsla foarte groasa (paenula gausapina). Paenula era
purtata atât de barbati cat si de femei.
Laena (numita si duplex) era o mantie groasa, rotunda, îndoita in doua la
nivelul umerilor si era, in general, confecţionata dintr-un material gros,
foarte asemenatoare cu mantia militara, sagum.
Se pare ca sagum era purtata atât de soldaţi cat si de ofiţeri. Sagulum este
posibil sa fie o varianta mai scurta a mantiei sagum, ajungând numai pana la
solduri si nu pana la genunchi.
Paludamentum era o mantie speciala roşie care, in perioada republicana, era
purtata numai de conducător (consul sau dictator). Acestuia ii era înmânata
mantia in cadrul ceremoniei de preluarea a funcţiei de comandant militar,
ţinuta pe colina capitolina. In timpul perioadei imperiale, paludementum a Mantie sagum
devenit simbolul puterii imperiale si era purtata numai de către imparat.
Oamenii săraci purtau o laena scurta si de culoare închisa, in timp ce bogaţii purtau unele foarte
colorate pentru a le acoperi umerii la banchetele care aveau loc in sezonul rece.
In foarte multe cazuri o gluga, cucullus, era ataşata la o mantie. De fapt, ar fi putut exista si o
mantie cu gluga care sa se numească cucullus. Alte astfel de mantii cu gluga erau si bardocullus,
birrus, precum si caracalla, o mantie foarte groasa cu gluga.
Incaltamintea
Incaltamintea barbatilor si femeilor romani se deosebeau prea puţin. De obicei, se purtau sandale
legate in jurul gleznei cu fasii subţiri de piele.
Existau trei tipuri principale de incaltaminte:
Calcei erau incaltamintea standard a romanilor pentru exterior si făceau parte,
alături de toga, din costumul naţional roman. Era nişte pantofi de piele, mai
bine zis, o combinaţie intre pantofi si sandale.
Sandalele (soleae, crepidae sau sandalia) erau, in
general, privite ca incaltaminte de interior. Era
nepotrivit sa apari in public purtând sandale dar nu
puteai participa la un banchet purtând alt fel de
Incaltaminte romana incaltaminte. Din acest motiv romanii bogaţi erau
obişnuita, calceus (la insotiti la banchete de sclavi care le cărau sandalele,
plural: calcei) astfel incat sa se poată schimba la intrare. Sandala militara romana,
Al treilea tip de incaltaminte era o pereche de papuci (socci) care, de caliga (la plural: caligae)
asemenea, erau folosiţi in interior.
Existau, bineînţeles, si alte tipuri de incaltaminte. Pero era o bucata simpla de piele infasurata in
jurul labei piciorului, caliga era o sandala-gheata militara ţintuita, iar sculponea era un sabot de
lemn purtat numai de taranii săraci si de sclavi.
Bărbi si tunsori
Tradiţia bărbilor îngrijite si dichisite era des întâlnita printre greci si etrusci, de unde proveneau
principalele influente culturale pentru romani. Totuşi, romanii nu au început sa poarte barba decât
prin 300 d.C.
Grecii au început sa se bărbiereasca odată cu introducerea modei bărbieritului in timpul domniei lui
Alexandru cel Mare. Aceasta s-a petrecut, bineînţeles, si in aşa-numita zona Magna Graecia din
sudul Italiei care era controlata de coloniştii greci. De aici moda a fost preluata de romani si s-a
incetatenit la Roma prin secolul al III-lea i.C. Se crede ca marele general Scipio Africanul a fost
primul roman care a început sa se bărbiereasca in fiecare zi. In timpul secolului al III-lea i.C. mulţi
bărbieri din zonele greceşti ale Siciliei s-au mutat la Roma si si-au deschis frizerii.
Intr-adevăr un tonsor (bărbier) priceput putea câştiga mulţi bani la Roma deoarece bărbieritul nu era
nici foarte simplu, nici foarte plăcut fiindcă in acea perioada otelul nu era cunoscut si ca urmare
briciul (novacula) se tocea foarte repede. O vizita la tonsor putea sa implice bărbieritul, epilatul si
folosirea pensetei pentru înlăturarea parului nedorit de pe fata.
Bineînţeles ca nici Roma nu era complet imuna la diversele canoane ale modei. In special in ultimii
ani ai republicii era foarte la moda printre barbatii tineri sa poarte o barba mica, bine ingrijita
(barbula). Pana in perioada împăratului Hadrian tradiţia generala a rămas ca romanii sa umble
bărbieriţi.
Exista doua păreri in ceea ce-l priveşte pe Hadrian: fie a preluat moda purtatului bărbii de la greci,
fie era uşor desfigurat, probabil avea o cicatrice pe fata, si atunci a început sa poarte barba pentru a o
ascunde. Oricare ar fi fost motivul a generat rapid o moda printre romani.
In ceea ce priveşte tunsorile romanilor, aceştia purtau, in general, parul scurt. Sigur ca existau si unii
care isi ondulau parul in timpul vizitelor la bărbier dar nu erau prea mulţi, deoarece mare majoritate
a romanilor priveau acest lucru ca pe ceva nebarbatesc. In perioada lui Marcus Aurelius a apărut
moda raderii parului de pe cap in timp ce primii creştini purtau barba si parul tunse scurt.
Femeile din Roma, ca si pana in ziua de astăzi, avea nişte coafuri mult mai elaborate decât barbatii.
Femeile tinere purtau parul strâns intr-un coc sau strâns si înnodat in creştetul capului. Coafurile
femeilor măritate erau mult mai complicate.
La începutul secolului al II-lea i.C. a început sa fie importat din Galia un săpun caustic, fabricat din
seu si cenuşa, si care era folosit la vopsirea parului doamnelor intr-o culoare roşiatic-gălbuie.
Perioada imparatilor din dinastia flaviana (Vespasian, Titus si Domitian) este perioada in care au
apărut cele mai împopoţonate coafuri feminine. Una dintre coafurile des întâlnite la curtea imperiala
implica aranjarea parului intr-o abundenta de buclisoare si de suvite. O astfel de coafura necesita
serviciile unei coafeze pricepute precum si a unei machieuze (ornatrix) ca si folosirea unor mese
pentru a crea o astfel de abundenta de par.
Mesele, perucile, loţiunile si vopselele de par erau toate cunoscute romanilor. De altfel parul blond
era la mare preţ si era obţinut de la popoarele germanice de dincolo de Rin sau de locuitorii de
dincolo de Dunăre.