Sunteți pe pagina 1din 7

Hainele romane

Toga Stola si palla Toga de preot Mantie pallium


Imbracamintea romanilor s-a inspirat foarte mult din aceea a vechilor greci dar are si elemente
originale.
In lumea antica, mai intai de toate, hainele trebuiau sa fie simple. Materialele existente erau
confectionate din singura fibra la indemana si anume lana. Existau si tesaturi de in dar acestea erau
destul de rare.
Acele de cusut din acea perioada erau grosolane si greu de utilizat. Din acest motiv cusaturile se
foloseau numai acolo unde erau neaparat necesare. Acelasi motiv impiedica utilizarea nasturilor (era
dificila confectionarea butonierelor) ceea ce inseamna ca incheierea hainelor se facea folosind alte
metode cum ar fi utilizarea broselor sau a cataramelor.
Lenjeria
Drept lenjerie romanii purtau o bucata simpla de panza innodata in parti. Acest tip de imbracaminte
avea mai multe nume, probabil datorita faptului ca avea forme diferite. Astfel, existau subligar,
subligaculum, campestre, licium si cinctus.
Femeile purtau, de asemenea, o banda pentru sustinerea sânilor, legata strâns in jurul corpului.
Aceasta se putea purta fie sub haine (fascia) si se lega peste bust, fie pe deasupra hainelor
(strophium, mammillare, cingulum) si se lega sub bust. Se crede ca, in general, lenjeria se
confectiona din pânza de in, foarte apreciate pentru fineţea lor fiind ţesăturile provenind din Spania,
Siria si Egipt.
Tunica
Vestmântul de baza din imbracamintea romanilor era tunica (tunica). Era
haina de baza a romanilor. Pentru cei mai mulţi romani, ca si pentru sclavi,
tunica era singura haina care se purta in interior.
Tunicile barbatesti erau pana la genunchi in timp ce tunicile femeilor erau mai
lungi, unele dintre ele ajungând pana la pamant. De asemenea, tunicile
femeilor aveau, adesea, mâneci. De abia prin secolele II-III d.C. mânecile au
fost adoptate si de barbati, pana atunci considerându-se ca sunt un atribut mult
prea feminin.
Pe vreme rece romanii purtau doua sau trei tunici pentru a le tine de cald. In
acest caz tunica cea mai apropiata de piele se numea subuculas si ţinea locul
unei veste. Următoarea tunica se numea intusium sau supparus. Împăratul
Augustus, care era foarte friguros, purta adesea chiar si patru tunici pe timpul
iernii.
Existau mai multe diferenţe intre tunici, acestea punând in evidenta statutul
social. Tunica Dalmatica
O dunga purpurie purtata pe tunica se numea clavus si indica apartenenţa
sociala:
- latus clavus (sau laticlavium) indica senatorii;
- angustus clavus era însemnul cavalerilor.
Astfel un senator putea purta o tunica având pe centru o dunga purpurie, lata in timp ce un cavaler
putea purta o tunica cu doua dungi purpurii înguste, de-o parte si de alta a tunicii. De asemenea,
trebuie menţionata tunica palmata care era viu colorata si brodata cu frunze de palmier si care era
purtata de triumphator in timpul paradelor triumfale si, posibil, si de alţi demnitari cu ocazia unor
ceremonii excepţionale.
Cea mai somptuoasa tunica cu mâneci lungi, dalmatica, a înlocuit complet toga in ultimii ani ai
imperiului. In aceeaşi perioada, datorita influentei soldaţilor de origine germanica, foarte numeroşi in
rândurile armatei, a început si purtatul pantalonilor lungi.
Toga
Numai cetăţenii romani liberi aveau dreptul de a purta toga. Străinii sau
chiar cetăţenii romani exilaţi nu puteau apare in public purtând o toga.
La început toga era purtata direct pe piele, mai apoi adăugându-se si o tunica
simpla, legata in talie. Au existat si unele familii romane de origine
străveche care au insistat pentru continuarea tradiţiei de purta toga fara
tunica, dar compatrioţii lor romani au privit acest lucru mai degrabă ca pe o
ciudăţenie.
Esenţialmente, toga era un fel de pătura mare care se purta infasurata pe
corp, lăsând un braţ liber. Ca urmare a experimentelor, istoricii au ajuns la
concluzia ca, de fapt, aceasta pătura avea o forma semicirculara. Dunga
purpurie de pe toga praetexta unui senator se afla de-a lungul parţii in linie
dreapta.
De obicei, toga avea intre 2,5 si 3 m lungime (deşi putea ajunge si pana la
5,5 m, in unele cazuri) si lăţimea maxima era de pana la 2 m. Nu exista nicio
Toga praetexta îndoiala ca un astfel de vestmânt incomod, care sa arate si elegant, era destul
de dificil de purtat, mai ales daca persoana respectiva se deplasa, se aşeza
sau se ridica. In anumite cazuri in tivul togii se coseau bucati de plumb
pentru a ajuta la purtarea acesteia.
Toga era confecţionata din ţesătura de lâna. Cei bogaţi aveau posibilitatea de a alege ce fel de
ţesătura sa poarte. Dintre ţesăturile de lâna fabricate pe plan local cele mai apreciate erau cele din
Apulia si Tarentum iar dintre cele aduse din alte parti, si apreciate ca fiind cele mai fine, erau cele
din Attica, Laconica, Miletus, Laodicea si Baetica.
Băieţii din familiile suficient de bogate purtau întotdeauna toga. In mod ciudat, aceasta purta acelaşi
nume ca si toga purtata de senatori, toga praetexta. La vârsta majoratului, de obicei in jurul vârstei
de 16 ani, un tanar roman renunţa la toga praetexta si purta in loc toga alba, simpla a cetăţeanului
roman, cunoscuta sub numele de toga virilis, toga pura sau toga libera. Este demn de menţionat ca
era prevăzuta prin lege ca aceasta toga sa fie de culoare alba.
Ar putea exista o explicaţie de ce toga purtata de băieţi se numea toga praetexta: este posibil ca, in
mod tradiţional, sa fi avut marginea de culoare purpurie. In acelaşi fel putea si stola unei fete pana la
casatorie. Aceste margini colorate probabil ca erau dintr-un colorant roşu ieftin si nu din purpura
adevărata.

Modul de imbracare a togii


In perioada republicana se considera, pur si simplu, nepotrivit ca un cetatean roman cu renume sa fie
văzut in public fara toga. In orice caz , un locuitor din Roma care vroia sa nu fie luat drept lucrător
sau sclav trebuia sa poarte toga. Singura excepţie era in timpul festivalului Saturnalia când toata
lumea, inclusiv magistraţii, isi lăsa togile acasă.
Unii dintre primii imparati au încercat din răsputeri sa menţină tradiţia republicana de a se purta toga
in public, dar treptat acest obicei a început sa dispară, purtarea togii facandu-se numai in ocazii
oficiale: la tribunal, teatru, circ sau la curtea imperiala.
Se cunoaşte, de asemenea, ca mulţi dintre politicieni care candidau pentru o
funcţie publica isi albeau toga cu creta pentru a ieşi si mai mult in evidenta.
Deoarece candida înseamnă alb in limba latina, de aici provine cuvântul
candidaţi (candidates). Deci candidates înseamnă „cei albi” cu sensul de „cei
curaţi”, „cei puri”. Cuvântul ca atare, cat si sensul acestuia, s-a păstrat pana
in ziua de azi in multe limbi.
Existau mai multe feluri de togi dintre care se pot menţiona:
- Toga picta era viu colorata si bogat împodobita cu broderii si era purtata de
generalii victorioşi in timpul paradei triumfale de pe străzile Romei. Toga
palmata care era, ca si tunica palmata, bogat impodobita cu broderii in
forma de frunze de palmier, este un tip de toga picta.
- Toga trabea era o toga ceremoniala de diferite culori. Putea fi in întregime
purpurie (daca orna statuile zeităţilor) sau putea avea dungi purpurii pentru
regi, auguri sau unii dintre preoţi.
- Toga pulla sau toga sordida era de culoare închisa si se purta in perioadele Toga trabea
de doliu.
La petreceri sau in interior toga era considerata a fi prea incomoda si in
asemenea ocazii era adesea înlocuita cu synthesis, un fel de halat de casa, sau
pur si simplu cu o tunica.
Ţesături si coloranţi
Statutul era, in mod evident, foarte important in Roma. Având in vedere ca vestmintele erau o
modalitate simpla de a sublinia statutul social nu este de mirare ca familiile bogate aveau sclavi
pregătiţi pentru meseria de croitor (vestiarii, paenularii). Existau si bresle mestesugaresti ale
croitorilor, vopsitorilor si piuarilor ceea ce indica existenta unor substanţiale asemenea industrii.
Piuarii erau vestiţi pentru faptul ca la porţile atelierelor lor existau vase mari de ceramica pe care
trecătorii le puteau utiliza drept pisoare. Acesta nu era un gest de bunăvoinţa din partea piuarilor
deoarece aceştia foloseau urina ca un detergent natural pentru curatarea ţesăturilor de lâna.
De o mare importanta era considera si vopsirea ţesăturilor. Una dintre cele mai scumpe mărfuri in
lumea antica era purpura tiriana. Aceasta se extrăgea de către fenicieni din anumiţi melci marini.
Centrul acestei industrii se găsea pe coasta de est a Marii Mediterane, in oraşul Tyr (de aici si
denumirea de purpura tiriana).
Hainele femeilor
Stola si palla

Vestmântul feminin de baza era stola. Aceasta era,


de fapt, o tunica lunga pana la pamant care putea
avea mâneci scurte, lungi sau chiar deloc. Stola se
purta, de obicei, peste o alta tunica lunga, numita
tunica interior.
Adesea stola era mai scurta decât tunica interior
pentru a evindentia purtarea mai multor vestminte
(ceea ce, invariabil, era o dovada de bogatie si statut
social). O alta dovada de bunăstare o constituia si un
chenar ornamental lat (instita) aflat fie la poalele
tunicii interioare fie la poalele stolei.
In prima perioada a republicii, femeile purtau peste
haine ricinium, o mantie pătrata care acoperea
umerii. Mai târziu ricinium a fost înlocuit de palla.
Cel mai uşor mod de a descrie palla este prin asemănarea cu toga: o mantie Stola
drapata deşi mai mica si mult mai puţin incomoda. Se pare ca nu existau
limite in ceea ce priveşte forma si mărimea pallei, ea putea varia de la un
vestmânt mare care se purta infasurat in jurul corpului pana la mărimea
unei eşarfe.
Ţesăturile de mătase erau disponibile pentru cei bogaţi dar erau utilizate numai pentru vestmintele
femeieşti. Purtarea vestmintelor de mătase de către barbati era privita ca ceva efeminat pana in
perioada târzie a imperiului, când curtenii din secolul al IV-lea d.C. au început sa poarte robe de
mătase cu broderii elaborate.

Copii
Este normal sa se presupună purtarea de către copii, in special a celor din
familiile obişnuite, doar a unor tunici legate in talie.
Copii purtau o amuleta care numea bulla si care consta dintr-un lanţ purtat la
gat de care era legata o punguţa cu amulete si talismane protectoare. Băieţii o
purtau pana la majorat, de obicei in jurul vârstei de şaisprezece ani iar fetele o
purtau pana se căsătoreau.
Mantiile
Mantiile erau utilizate pentru protecţia împotriva vremii nefavorabile. Se
cunosc mai multe feluri de mantii, care se purtau uneori peste toga dar cel mai
adesea înlocuind-o.
Copil purtând bulla
Chiar daca se cunosc numele a mai multor feluri de mantii este dificil apreciat astăzi care erau
diferenţele intre ele deoarece se cunosc prea puţine date in afara numelui lor.
Pallium era mantia care se purta peste toga. Este posibil ca aceasta sa fi fost un vestmânt colorat si
ornamentat, de aceea era purtat in aer liber de către cei bogaţi.
Lacerna a fost la origine o mantie din dotarea militarilor dar, in timpul perioadei imperiale, a
început sa fie purtata pe scara larga de către membrii clasei mijlocii. Oamenii mai bogaţi purtau
lacerna viu colorate in timp ce oamenii obişnuiţi purtau unele ieftine, de culoare închisa.
Paenula era o mantie foarte simpla, utilizata in special pe vreme rea.
Probabil ca romanii au împrumutat acest tip de vestmânt de la vecinii lor,
galii. Se trăgea peste cap, prin gaura din mijloc, si era, in mod normal,
prevăzuta cu o gluga. Ea putea fi confecţionata fie din piele (paenula
scortae) sau dintr-o pâsla foarte groasa (paenula gausapina). Paenula era
purtata atât de barbati cat si de femei.
Laena (numita si duplex) era o mantie groasa, rotunda, îndoita in doua la
nivelul umerilor si era, in general, confecţionata dintr-un material gros,
foarte asemenatoare cu mantia militara, sagum.
Se pare ca sagum era purtata atât de soldaţi cat si de ofiţeri. Sagulum este
posibil sa fie o varianta mai scurta a mantiei sagum, ajungând numai pana la
solduri si nu pana la genunchi.
Paludamentum era o mantie speciala roşie care, in perioada republicana, era
purtata numai de conducător (consul sau dictator). Acestuia ii era înmânata
mantia in cadrul ceremoniei de preluarea a funcţiei de comandant militar, Mantie sagum
ţinuta pe colina capitolina. In timpul perioadei imperiale, paludementum a
devenit simbolul puterii imperiale si era purtata numai de către imparat.
Oamenii săraci purtau o laena scurta si de culoare închisa, in timp ce bogaţii purtau unele foarte
colorate pentru a le acoperi umerii la banchetele care aveau loc in sezonul rece.
In foarte multe cazuri o gluga, cucullus, era ataşata la o mantie. De fapt, ar fi putut exista si o mantie
cu gluga care sa se numească cucullus. Alte astfel de mantii cu gluga erau si bardocullus, birrus,
precum si caracalla, o mantie foarte groasa cu gluga.
Incaltamintea
Incaltamintea barbatilor si femeilor romani se deosebeau prea puţin. De obicei, se purtau sandale
legate in jurul gleznei cu fasii subţiri de piele.

Incaltaminte romana
obişnuita, calceus (la
plural: calcei)

Sandalele (soleae, crepidae sau sandalia) erau, in


general, privite ca incaltaminte de interior. Era
nepotrivit sa apari in public purtând sandale dar nu
puteai participa la un banchet purtând alt fel de
incaltaminte. Din acest motiv romanii bogaţi erau
insotiti la banchete de sclavi care le cărau sandalele,
Sandala militara romana,
astfel incat sa se poată schimba la intrare. caliga (la plural: caligae)
Al treilea tip de incaltaminte era o pereche de papuci (socci) care, de
asemenea, erau folosiţi in interior.
Existau, bineînţeles, si alte tipuri de incaltaminte. Pero era o bucata simpla de piele infasurata in
jurul labei piciorului, caliga era o sandala-gheata militara ţintuita, iar sculponea era un sabot de lemn
purtat numai de taranii săraci si de sclavi.
Bărbi si tunsori
Tradiţia bărbilor îngrijite si dichisite era des întâlnita printre greci si etrusci, de unde proveneau
principalele influente culturale pentru romani. Totuşi, romanii nu au început sa poarte barba decât
prin 300 d.C.
Grecii au început sa se bărbiereasca odată cu introducerea modei bărbieritului in timpul domniei lui
Alexandru cel Mare. Aceasta s-a petrecut, bineînţeles, si in aşa-numita zona Magna Graecia din
sudul Italiei care era controlata de coloniştii greci. De aici moda a fost preluata de romani si s-a
incetatenit la Roma prin secolul al III-lea i.C. Se crede ca marele general Scipio Africanul a fost
primul roman care a început sa se bărbiereasca in fiecare zi. In timpul secolului al III-lea i.C. mulţi
bărbieri din zonele greceşti ale Siciliei s-au mutat la Roma si si-au deschis frizerii.
Intr-adevăr un tonsor (bărbier) priceput putea câştiga mulţi bani la Roma deoarece bărbieritul nu era
nici foarte simplu, nici foarte plăcut fiindcă in acea perioada otelul nu era cunoscut si ca urmare
briciul (novacula) se tocea foarte repede. O vizita la tonsor putea sa implice bărbieritul, epilatul si
folosirea pensetei pentru înlăturarea parului nedorit de pe fata.
Bineînţeles ca nici Roma nu era complet imuna la diversele canoane ale modei. In special in ultimii
ani ai republicii era foarte la moda printre barbatii tineri sa poarte o barba mica, bine ingrijita
(barbula). Pana in perioada împăratului Hadrian tradiţia generala a rămas ca romanii sa umble
bărbieriţi.
Exista doua păreri in ceea ce-l priveşte pe Hadrian: fie a preluat moda purtatului bărbii de la greci,
fie era uşor desfigurat, probabil avea o cicatrice pe fata, si atunci a început sa poarte barba pentru a o
ascunde. Oricare ar fi fost motivul a generat rapid o moda printre romani.
In ceea ce priveşte tunsorile romanilor, aceştia purtau, in general, parul scurt. Sigur ca existau si unii
care isi ondulau parul in timpul vizitelor la bărbier dar nu erau prea mulţi, deoarece mare majoritate a
romanilor priveau acest lucru ca pe ceva nebarbatesc. In perioada lui Marcus Aurelius a apărut moda
raderii parului de pe cap in timp ce primii creştini purtau barba si parul tunse scurt.
Femeile din Roma, ca si pana in ziua de astăzi, avea nişte coafuri mult mai elaborate decât barbatii.
Femeile tinere purtau parul strâns intr-un coc sau strâns si înnodat in creştetul capului. Coafurile
femeilor măritate erau mult mai complicate.
La începutul secolului al II-lea i.C. a început sa fie importat din Galia un săpun caustic, fabricat din
seu si cenuşa, si care era folosit la vopsirea parului doamnelor intr-o culoare roşiatic-gălbuie.
Perioada imparatilor din dinastia flaviana (Vespasian, Titus si Domitian) este perioada in care au
apărut cele mai împopoţonate coafuri feminine. Una dintre coafurile des întâlnite la curtea imperiala
implica aranjarea parului intr-o abundenta de buclisoare si de suvite. O astfel de coafura necesita
serviciile unei coafeze pricepute precum si a unei machieuze (ornatrix) ca si folosirea unor mese
pentru a crea o astfel de abundenta de par.
Mesele, perucile, loţiunile si vopselele de par erau toate cunoscute romanilor. De altfel parul blond
era la mare preţ si era obţinut de la popoarele germanice de dincolo de Rin sau de locuitorii de
dincolo de Dunăre.