Liceul Tehnologic ”Costache Conachi”

Pechea

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A
COMPETENŢELOR PROFESIONALE

NIVEL: 4
DOMENIUL: INDUSTRIE TEXTILĂ ŞI PIELĂRIE

CALIFICAREA: TEHNICIAN DESIGNER VESTIMENTAR

ELEV: DĂNĂILĂ ROMINA

ÎNDRUMĂTOR: prof. RADU MONA

2017-2018
 TEMA PROIECTULUI:

COSTUMUL POPULAR
DIN MARAMUREȘ
 CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1. ȚARA MARAMUREȘULUI – SCURT ISTORIC

CAPITOLUL 2. ALCĂTUIREA COSTUMULUI POPULAR DIN MARAMUREȘ

CAPITOLUL 2. PORTUL BĂRBĂTESC DIN MARAMUREȘ

CAPITOLUL 3. PORTUL FEMEIESC DIN MARAMUREȘ

BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Costumul popular românesc reprezintă veșnicia și individualitatea unei etnii.

Valorile culturii şi artei populare româneşti reprezentate prin port sunt încă vii.
Spre deosebire de multe alte ţări, portul popular din România se lucrează şi se poartă
încă. El constituie un nesecat izvor de inspiraţie pentru creatorii din industrie, pentru artiştii
plastici, pentru creatorii de modă.
În structura costumului popular românesc, cămaşa este piesa de bază a portului femeiesc,
cea mai bine chibzuită şi echilibrată prin linie, croi şi dispunere a ornamentelor. Cămăşile
populare femeieşti din ţara noastră au unele aspecte specifice ale formei. Ele sunt întotdeauna
strâns închise la gât, excepţie făcând doar cămaşa de Maramureş, cu răscroiala pătrată mai largă.
Caracteristic, de asemenea, pentru portul popular românesc este faptul că nu există – ca în alte
ţări europene – nici o variantă de cămaşă cu mânecă scurtă, nici chiar la cele pentru lucru.
Peste poalele lungi ale cămăşii, femeile îmbracă o piesă de port care diferă de la regiune
la regiune. Catrinţele, purtate în faţă şi în spate, ca două şorţuri, apar aproape în toate regiunile
ţării, ca piese exclusive sau alături de alte tipuri. În Banat şi Muntenia catrinţa este ornamentată
bogat şi compact pe toată suprafaţa, în Oltenia şi în toate regiunile Transilvaniei, ornamenţia
constă doar într-o compoziţie cromatică variată, realizată prin dungi orizontale, sau uneori şi
verticale de culoare, dispuse în nenumărate feluri.
În portul popular românesc se întâlnesc mai multe tipuri de pantaloni. Vara se poartă
pantaloni din ţesătură albă care diferă după regiuni. În Moldova sunt strânşi pe picior, foarte
lungi şi încreţiţi. În Muntenia şi Oltenia sunt lungi şi cu lărgime normală. Iarna, în toate regiunile
ţării, se poartă cioareci, pantaloni din ţesătură de lână albă, de lungime şi lărgime normală,
uneori strânşi pe picior.
Hainele din ţesătură de lână sau blană, purtate atât de bărbaţi cât şi de femei, îndeosebi
iarna, sunt cunoscute pe tot teritoriul ţării noastre. Cu denumiri diferite: suman, ţundră, şubă,
giubea, zeghe, ipingea, duruţ etc., cu forme şi compoziţii ornamentale foarte deosebite, ele
marchează clare diferenţe zonale. Haina scurtă, din ţesătură de lână gri, cu ciucuri coloraţi, din
Munţii Apuseni, nu-şi găseşte corespondent în alte ţări. Alte piese caracteristice costumului
popular românesc sunt: gluga, sarica, cojocul şi pieptarul.
Portul popular românesc oferă şi o mare varietate de găteli ale capului, care ridică
interesante probleme etnografice şi artistice. Păstorii din tot lanţul carpatic, cât şi din nordul
Transilvaniei (Oaş, Maramureş), poartă tipuri de pălărie cu boruri foarte mici. Strălucitoare, cât
mai deosebite, podoabele au avut, de-a lungul veacurilor, variate semnificaţii, de la valoare
magică la semn distinctiv social, de sex, vârstă, dar mai ales permanent rol de înfrumuseţare.
 CAPITOLUL I

ȚARA MARAMUREȘULUI – SCURT ISTORIC

Provincie aparent „închisă în sine” prin coordonatele sale geografice, depozitară a unei
civilizaţii româneşti tradiţionale, dar şi loc de interferenţe etnice, Maramureşul a jucat un rol
important în ansamblul istoriei româneşti.

Constituit din o parte a fostelor „ţări” ale Maramureşului, Chioarului, Lăpuşului şi

Codrului, actualul judeţ Maramureş are o istorie străveche, aşa cum au dovedit-o cercetările
arheologice care au scos la iveală urme ale prezenţei omului pe aceste meleaguri încă din
paleolitic.

Judeţul Maramureş în structura organizatorică existentă şi în prezent, include în

perimetrul său localităţile din depresiunile Maramureş, Baia Mare, Lăpuş şi Chioar, precum şi a
câtorva de pe văile Someşului şi Sălajului.

Reşedinţa judeţului este municipiul Baia Mare, oraş atestat documentar în anul 1329 şi
care a avut o evoluţie spectaculoasă, atât din punct de vedere demografic, cât şi economic, fiind
un centru urban important în această parte a ţării, cu o dezvoltare dinamică specifică.

Prin mărturiile trecutului şi frământările cotidiene ale prezentului, judeţul Maramureş este
o structură administrativă care ne dezvăluie că tradiţia şi modernitatea se pot manifesta într-o
simbioză perfectă.
 Dacă străbați satele maramureșene (îndeosebi cele situate pe văile Mara și Iza) într-o zi
de sărbătoare, ai privilegiul să asiști la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentară” și culoare,
oferit gratuit de localnici. De reținut că această “desfășurare de forțe” nu are nimic ostentativ și
nici nu reprezintă vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poartă amprenta
autenticității, fiind o reminiscență a stilului de viață din societatea tradițională locală.

Puține alte regiuni au conservat acest obicei, abandonând demult portul popular, chiar și
ocazional (duminici, sărbători, nunți, etc.). Acesta a devenit mai degrabă recuzită pentru
ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.

În Maramureș, tradiția - ca însemn al perenității, dar și mândria obârșiei fructificată într-o

demnitate etnică, ce nu lasă loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament
strămoșesc, pe care fiecare generație se simte obligată să-l respecte, aproape cu evlavie. De
aceea, pentru maramureșeni, straiele de sărbătoare nu pot fi decât cele „moștenite”, chiar dacă
anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit în timp unele adaptări,
rezultate din contactul cu populațiile românești din regiuni mărginașe.

Remarcabil este faptul că toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al
industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) și
creșterea oilor (pentru producția de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, melițatul,
pieptănatul, etc.) și în cele din urmă țesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul și brodarea.

La toate acestea se adaugă meșterii specializați în confecționarea cojoacelor, sumanelor,

gubelor, opincilor și pălăriilor. În prezent, globalizarea s-a răsfrânt (și) asupra artei vestimentare,
celebrele case de modă lansând și impunând trenduri sezoniere, cu o ritmicitate amețitoare,
valabile pe toate continentele.

În trecut, modelele și gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate,

alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri:
„Ochii avizați ai localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale specifice unui
anumit sat și nu de puține ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoșteau și
anumite redundanțe în modul în care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).

Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea și cromatica dungilor

orizontale (pentru femei) și sumanul, prin lungime (pentru bărbați). Nuanțarea se făcea și prin
croi, materiale auxiliare, lățimea tivului, sisteme de închidere, poziționarea buzunarelor, etc.
Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de proveniență,
îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea
Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre.
 Portul maramureșean se remarcă prin eleganță sobră, reținută, este unitar și are „un
caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” (T. Bănățeanul,
1965).

Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în
vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă
două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu mițe lungi,
iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (țesături de mărgele mici în
jurul gâtului).

Portul bărbătesc are ca element de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii
(izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric și
gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul și straița țesută în culori vii.

Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum și Columna lui Traian (de la Roma),
se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care și azi maramureșenii le utilizează cu
mândrie și noblețe: guba și gluga.

Este firesc, în aceste condiții, să alăturăm portul popular pe lista brandurilor culturale
maramureșene, chiar dacă straița și clopul au deja un ascendent, în raport cu celelalte piese,
figurând în topul preferințelor pasionaților de suveniruri cu specific local.
 CAPITOLUL 2

ALCĂTUIREA COSTUMULUI POPULAR DIN MARAMUREȘ

Zona maramureşeană se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al

întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi
universul.

Cum Maramureșul e alcătuit din patru „țări” (Chioar, Codru, Maramureșul

Istoric, Lăpuș), e de la sine înțeles că avem de a face cu patru tipuri de costume populare.
Costumul femeiesc din zonele Maramureșul Istoric şi Lăpuş aparţine
categoriei costumului cu două catrinţe.
În zonele Chioar şi Codru costumul are doar o catrinţă, numită zadie.
Costumul bărbătesc păstrează elementele generalizate ale portului popular românesc.

Materiile prime folosite pentru confecţionarea costumelor populare sunt produse în

gospodărie:
 lână
 blană de oaie
 firul de cânepă - pentru îmbrăcăminte
 pielea de bovine - pentru încălţăminte
 paie - pentru pălării.

De proveniență industrială sunt:

 năframa
 zadia
 bumbacul folosit pentru ţesutul pânzei bluzelelor de sărbătoare.
 1. COSTUMUL POPULAR DIN ZONA MARAMUREŞULUI ISTORIC

Aparent unitar ca tipologie, costumul popular din zona Maramureş prezintă

diferenţe sesizabile în cele patru microzone, situate pe apele principale – Mara, Iza, Vişeu, Tisa.
Diferenţierile se referă mai puţin la croiala pieselor de port şi mai mult la sistemul de
ornamentare şi la coloritul lor.
Pentru cămăşi, poale şi gatiii se folosește pânza ţesută de in, cânepă, bumbac.
Lâna de oaie are largă utilizare pentru piesele de port specifice zonei: gube miţoase,
pieptare, ciorapi, mânecări, traiste.
Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa (cu poalele), două
zadii, brâul, încălţămintea, apoi pieptarul şi guba, sau lecricul (din pănură) purtate în
anotimpurile răcoroase.
Costumul bărbătesc de vară este confecţionat din pânză şi este foarte simplu.

a. Costumul femeiesc
Prin componenţa sa, costumul femeiesc de Maramureş aparţine tipului de costum cu
două catrinţe, denumite aici zadii. El se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa (cu
poalele), două zadii, brâul, încălţămintea, apoi pieptarul şi guba, sau lecricul (din pănură)
purtate în anotimpurile răcoroase.
Cămăşile aparţinând costumului femeiesc au răscroiala pătrată în jurul gâtului, mânecile
încreţite la umăr, terminate cu un volan.
Motivele ornamentale sunt dispuse în jurul gâtului, pe umăr şi la volanul mânecii
încreţite.
Peste poală se poartă zadiile ţesute din lână în dungi late dispuse orizontal, care prin
coloritul lor puternic de roşu, portocaliu, galben, verde, albastru sunt net diferenţiate de fond. În
funcţie de culoarea dungilor, se recunoaşte satul din care provine costumul.
Costumul femeiesc este completat de cojocul de blană de miel, bogat colorat.
Năframa – produsă industrial – colorată şi imprimată se poartă în nu doar la sărbători, ci
zi de zi.
 Femeile – ca şi bărbaţii – poartă în picioare opinci.
La gât poartă zgărzi din mărgele colorate.
Costumul copiilor este identic cu al adulţilor.

b. Costumul bărbătesc

Costumul bărbătesc de vară este confecţionat din pânză şi este foarte simplu.
Cămaşa de tip mai nou este mai lungă decât cea veche, aceasta trecând peste talie, largă
cu mâneca încreţită din umăr, cu încreţele. Jos, mâneca se termină fie largă, slobodă, fie prinsă
într-o manşetă.
Gatiile sunt simple încreţite în talie. Cureaua este lată, din piele, cu ornamente presate şi
se încinge peste cămaşă.
Cojocul confecţionat din blană de miel este ornamentat cu broderie din lână policromă
sau cu aplicaţii de piele.
Pălăria este din pâslă sau din paie, iar iarna se poartă cuşmă din blană de miel.
Bărbaţii poartă mânecări şi traistă – ţesută din lână.

clop
năframă

cojoc

cămaşă
cămaşă
curea
laibăr (vestă) (chimir)

zadie
gatii
(pantaloni)
poale

colţuni (ciorapi)
şosete

opinci pantofi
 2. COSTUMUL POPULAR DIN LĂPUȘ

Costumul de Lăpuş se diferenţiază faţă de cel de Codru, Chioar şi Maramureş, fiind

apropiat de portul popular de pe Valea Someşului, spre Ţinutul Năsăudului. Costumul femeiesc
din zona Lăpuş se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşă, poale, două zadii, brâu şi
încălţăminte. Costumul bărbătesc de Lăpuş se aseamănă cu cel din Năsăud, împărţindu-se în
două subzone: Zona Lăpuşului propriu-zisă şi Zona Suciului. Se compune din
îmbrăcămintea capului, cămaşa, izmenele, gatiile, cioarecii şi chimirul. În anotimpul rece
costumul se completează cu pieptar şi suman – piese vestimentare purtate în egală măsură de
femei şi bărbaţi. Sumanul e făcut din ţesătură de lână de culoare neagră (pănură) şi este lung
până la genunchi. Pieptarul – făcut din piele de oaie - la bărbaţi are o deschizătură în faţă, sub
gât. La femei este rotunjit în zona gâtului şi este ornamentat cu blană neagră.

a, Costumul femeiesc
Piesa cea mai importantă a costumului femeiesc este cămaşa cu mânecile încreţite de la
gât. Cămaşa e ornamentată prin cusătură cu acul şi prin ornament („teară”) ţesut în război.
Ornamentele sunt dispuse la guler, la piept, peste cot, la încheietura mâinii pe încreţitura
(„trăsura”) volanului („bezeri”). Mâneca se termină cu o dantelă numită „îmbreajă”.
Cămaşa este despărţită de poale, având lungimea până la brâu.
Cămaşa e ornamentată prin cusătură cu acul şi prin ornament („teară”) ţesut în război.
Ornamentele sunt dispuse la guler, la piept, peste cot, la încheietura mâinii pe încreţitura
(„trăsura”) volanului („bezeri”).
Mâneca se termină cu o dantelă numită „îmbreajă”.
Cămaşa este despărţită de poale, având lungimea până la brâu. Poalele făcute din cinci
laţi, sunt încreţite pe un „brăcinar” şi nu pe un cordon fix.
Peste poale sunt cele două zadii vinete sau „mnerii”, cu ornamente geometrice în partea
de jos în nuanţe de roşu şi alb.
 Zadiile se poartă legate mai sus de talie cu „frâmbii” ţesute din lână, înguste de 3- 4 cm.
Fetele înfăşoară brâul în rânduri suprapuse formând o legătură mai lată în talie.
Fetele poartă părul împletit în două cozi lăsate pe spate, iar la sărbători şi ocazii îşi pun
pe cap o cunună de flori din hârtie colorată şi o zgardă din mărgele.

b. Costumul bărbătesc
Costumul bărbătesc de Lăpuş se aseamănă cu costumul din Năsăud, împărţindu-se în
două subzone: Zona Lăpuşului propriu-zisă şi Zona Suciului.
Se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa, izmenele, gatiile, cioarecii şi chimirul,
iar în anotimpul rece, pieptarul, cojocul şi sumanul.
Cămaşa e croită din patru laţi de pânză ţesută în casă. Mâneca e prinsă de umăr cu
încreţele, prinsă în manşetă cu pumnăşel care se încheie cu chetouri sau cu nasturi coloraţi.
Gulerul are partea interioară dreaptă iar cea exterioară răsfrântă („înturnată”) şi este lat de 4 cm.
Cămăşile celor două subzone – Lăpuş şi Suciu – se deosebesc între ele prin lungime, cea
de la Suciu fiind până aproape de genunchi.
Cămaşa de Lăpuş e ornamentată cu motive geometrice, cea de Suciu de decorată pe guler,
umăr şi pumănşei cu motive florale făcute din mărgele.
Gatiile sunt croite din 4 foi de pânză, fiind mai lungi decât cele specifice portului
de Maramureş. În subzona Lăpuş se poartă libere jos sau se leagă cu aţa opincilor sau se vâră
în cizme.
Iarna bărbaţii poartă căciulă neagră înaltă, confecţionată din blană de miel, iar vara pălării
din pâslă – la sărbători – şi pălării de paie în zilele de lucru. Pălăria de pâslă este mai mică,
are borurile răsfrânte şi e decorată cu zgardă din mărgele şi cu un struţ din flori.
În zona Suciu, pălăria are borurile late, iar calota joasă este îmbrăcată cu mai multe
rânduri de zgărzi din mărgele. Are în faţă un struţ format din ciucuri şi flori artificiale.

c. Elemente comune
În anotimpul rece costumul se completează cu pieptar şi suman – piese vestimentare
purtate în egală măsură de femei şi bărbaţi.
Sumanul e făcut din ţesătură de lână de culoare neagră (pănură) şi este lung până la
genunchi.
Pieptarul – făcut din piele de oaie, în trecut de culoare albă, acum de culoare brună -
la bărbaţi are o deschizătură în faţă, sub gât.
La femei este rotunjit în zona gâtului şi este ornamentat cu blană neagră. Ambele sunt
bogat ornamentate.
 3. COSTUMUL POPULAR DIN ZONA CODRU

Costumul popular din zona Codru (ce acoperă porțiuni din judeţele Maramureş, Satu
Mare şi Sălaj) se încadrează în tipologia portului popular din vestul României, dar se diferențiază
prin croială și compoziție.
Specifice portului popular din zona Codru sunt culoarea lui albă dar şi tehnica de
încreţire artistică a pânzei. Costumul femeiesc se compune din cămaşă („spăcel”), poale
(„pindileu”), zadie („şorţ”), apoi şopa (din pănură sură), sumanul (din pănură albă),
cojocul. Costumul bărbătesc se încadrează în tipologia portului popular din vestul Transilvaniei,
cu cămaşă scurtă, largă, purtată fără cingătoare („slobodă”), cu pantaloni („gatii”) largi. Și
cioarecii din pănură sunt mai largi decât în alte regiuni ale țării.

a. Costumul femeiesc

Costumul femeiesc se compune din cămaşă („spăcel”), poale („pindileu”), zadie („şorţ”),
încălţămintea, apoi şopa (din pănură sură), sumanul (din pănură albă), cojoc.

Cămaşa este încreţită la gât, dar cu mâneca prinsă de la umăr, cu poalele

asemănătoare fustei și este fixată la mijloc pe un brâu care cuprinde talia femeii.
În faţă se poartă un şorţ care şi-a păstrat denumirea de „zadie”, încreţită pe un cordon cu
care se leagă la spate. La spate, poalele rămân descoperite.
În costumul femeiesc din zona Codru a pătruns, încă de la începutul secolului XX, forma
de cămaşă cu platcă.
Cămăşile portului popular din Codru sunt ornamentate prin cusătură.
 Cusăturile de unire a foilor, ca şi cele de încreţire a pânzei, care îndeplinesc un rol
practic, au primit pe parcurs şi calităţi artistice; mai ales sistemele de încreţit, care în această
zonă s-au dezvoltat în adevărate opere de artă.

Pieptănătura şi îmbrăcămintea capului se diferenţiază în funcţie de starea civilă şi de

vârstă.
Fetele poartă capul descoperit cu părul împletit în două cozi din 3-5-7-9 viţe care se
strâng într-un conci în formă rotundă. În jurul conciului, fetele îşi prind zgărzi din mărgele şi
flori prinse pe o panglică („ruji pe primă”).

Năframa, („zadie de cap”) este produsă industrial în colorit deschis şi e purtată de fete
în zilele de lucru.
Femeia căsătorită poartă întotdeauna capul acoperit, peste părul împletit deasupra cefei în
două cozi, încolăcite în conci.
Năframa mare este de dimensiuni mai mari decât cea de cap şi se poartă de femei
peste cămaşă, încrucişată în faţă şi legată la spate. Este confecţionată din lână neagră cu ciucuri
pe margine.

Poalele sunt asemănătoare cu o fustă, deoarece sunt încreţite şi prinse pe un cordon lat de
10-12 cm, denumit guler, confecţionat din aceeaşi pânză de casă.
Poalele sunt compuse din 6-8 foi de pânză în lungime de 0,8-1 m şi sunt unite printr-o
cusătură numită „rupturiţă”. Cordonul este întărit cu o cusătură de tighele („călcături”), care au şi
un rol decorativ.

Încălţămintea femeilor a fost iniţial opinca, înlocuită apoi cu ghetele pentru femeile mai
în vârstă şi cu pantofi pentru cele mai tinere.

Zadia din faţă, în formă de şorţ încreţit, este confecţionată din pânză albă iniţial de casă,
mai recent, din „jolj” industrial.
Femeile în vârstă, poartă zadii negre din material industrial, satin sau mătase. Mai nou,
zadiile sunt plisate mărunt pe „pături mânânţăle”.
 b. Costumul bărbătesc

Costumul bărbătesc se încadrează în tipologia portului popular din zonele de vest

ale Transilvaniei, cu cămaşă scurtă, largă, purtată, („slobodă”), fără cingătoare, cu
pantaloni („gatii”) largi. Cioarecii din pănură, purtaţi iarna, au de asemenea, o formă mai largă
decât în alte regiuni ale ţării. Iarna, bărbaţii poartă cuşmă, iar vara pălărie de paie cu calota foarte
înaltă.

Cămaşa bărbătească este confecţionată din pânză de casă şi este croită din patru foi de
pânză în faţă şi două în spate, cu gulerul drept, se aseamănă întru totul cu cămaşa femeii.
Singura deosebire este „chinga” cămăşii bărbăteşti – adică o bentiţă lată de 4 cm cusută pe
lungimea umărului, care acoperă cusătura de unire a foilor de pânză din faţă şi spate ale cămăşii.

Gatiile sunt foarte largi, croite din opt foi („laţi”) de pânză, fiecare parte fiind din patru
foi. Sunt croite drepţi, fără niciun fel de răscroitură. Ornamentaţia gatiilor se aplică la tivul de
jos, unde la gatiile de purtat apar două cerculeţe alăturat, cusute cu punct de
rupturiţă („prinsori”), iar la cele de sărbătoare găsim ornamentul de „roitură” (ciucuri), făcuţi din
fâşii de pânză din care s-au scos câteva rânduri de fire din ţesătură.

c. Elemente commune

În anotimpurile răcoroase, atât femeile, cât şi bărbaţii poartă haine confecţionate din
pănură.

Sumanul cu glugă, se confecţionează din pănură albă, croit în foi drepte, cu spatele
dintr-un lat şi faţă din patru clini, cu mânecile prinse în linie dreaptă. Gluga, croită separat, se
prinde pe cusătura de răscroitură a gâtului, fiind purtată pe spate „de nelcoşag”.

Şopa – care reprezintă o formă mai nouă de îmbrăcăminte – este confecţionată din pănură
de culoare cenuşie. Este o haină scurtă care reflectă influenţa oraşului, având guler cu
revere, două rânduri de buzunare şi o „chingă” la spate.

Iarna şi aici sunt prezenta cojoacele, care – confecţionate din blană de miel cu pielea albă
– sunt ornamentate prin cusături cu motive florale lucrate cu lână. Pe margini cojoacele au
bordură de blană neagră de miel.
 4. COSTUMUL POPULAR DIN ZONA CHIOAR

Costumul din zona Chioar este costumul din zona graniţei de vest a Transilvaniei, a
cărei ultimă subzonă este zona Chioarului. Costumul femeiesc se compune din
îmbrăcămintea capului, spăcel, poale, rochie, zadie sau şorţ şi încălţăminte. În anotimpurile
răcoroase, femeia mai poartă gubă, o năframă mare pe umeri („zadie după cap”) şi
cojoc. Costumul bărbătesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa, pantalonii, (gatii) sau
cioarecii, laibărul, cureaua şi, în anotimpul rece, căputul şi cojocul. Iarna, bărbaţii poartă cuşmă
din blană de miel, înaltă, iar vara, pălărie de paie împletită din şapte fire de pai. Guba și cojocul
sunt purtate deopotrivă de femei și de bărbați.

a. Costumul femeiesc
Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, spăcel, poale, rochie, zadie
sau şorţ şi încălţăminte.
În anotimpurile răcoroase, femeia mai poartă gubă, o năframă mare pe umeri („zadie
după cap”) şi cojoc. Fetele poartă capul acoperit cu basma („zadie”).
Părul pieptănat cu cărare pe mijloc este împletit la ceafă în două cozi, care se ridică în
jurul capului, peste creştet. La ceafă se pune în păr un pieptene de cap.
Femeile căsătorite se piaptănă fără cărare, cu o singură coadă răsucită la spate în conci.
Mireasa se deosebeşte de restul zonelor din Maramureş prin simplitatea gătelii.
Cămaşa femeiască („spăcelul”) este confecţionată din pânză ţesută, este scurtă şi are
platcă în partea din faţă, de care se prind cu „creţele” mâneca şi partea de la piept în jos.
Cămaşa este încheiată cu nasturi în mijlocul feţei. În ornamentaţia cămăşii femeieşti
se regăsesc broderia plină cusută pe desen, colţi festonaţi, creţuri făcute pe fir în diverse
motive geometrice. Punctul de tighel folosit la cămaşa femeiască se numeşte „călcătoreşte”.
 Rochia – un nou tip de poale – se confecţionează din pânză pusă pe lăţime, folosindu-se
6 m. De acest lat se mai prinde în partea de jos încă 1/3 din alt lat de pânză.
Poalele sunt compuse din 6-8 laţi pentru ţinuta de sărbătoare şi din 4 laţi pentru ţinuta de
fiecare zi. La talie, pânza este strânsă „în pături” şi fixată într-un cordon „guler”.
Zadia este ţesută în război, în 4 iţe, năvădită în brăduţ sau în motive de zigzag. La talie e
strânsă în cute („pături”) şi fixată pe un şnur „(frâmbie”).

b. Costumul bărbătesc

Costumul bărbătesc se încadrează în tipologia portului popular din zonele de vest ale
ţării. Se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa, pantalonii, (gatii) sau cioarecii,
laibărul, cureaua şi, în anotimpul rece, căputul şi cojocul. Iarna, bărbaţii poartă cuşmă din blană
de miel, înaltă, iar vara, pălărie de paie împletită din şapte fire de pai.
Cămaşa, scurtă şi largă, este confecţionată din pânză ţesută din cânepă cu bumbac sau
doar din bumbac şi se compune din 3 ½ laţi de pânză astfel: 2 laţi la stanii de la piept şi ceilalţi la
stanul din spate. Gulerul drept la cămăşile mai vechi şi răsfrânt la cele mai noi, este lat de 8,50
cm şi se încheie cu nasturi. Ornamentaţia cămăşii, formată din pături, cutele executate artistic,
apoi gulerul şi pumnăşeii au decorul alb, fie din cusătură pe fire la cămăşile vechi, fie din
broderie pe desen sau alte sisteme.
Gatiile – sau izmenele largi – sunt confecţionate 8-10 laţi de pânză şi sunt mai lungi
decât în zona Maramureşului.
Laibărul este o vestă din postav negru purtată vara când este mai răcoare.
Cioarecii din „pănură sură” dată la piuă sunt drepţi, în faţă au două buzunare
ornamentale din şiret negru.
Căputul – confecţionat din pănură are 5 buzunare, este încheiat cu nasturi şi are gulerul
şi manşetele din catifea neagră.

c. Elemente commune

Guba este purtată atât de femei cât şi de bărbaţi, croiala fiind aceeaşi ca în Maramureş,
atâta doar că aici guba este mai lungă. Coloritul este alb, uneori gri.
Cojocul se poartă deopotrivă de femei şi de bărbaţi şi e confecţionat de cojocari, din lână
de oaie.
Atât femeile cât şi bărbaţii poartă opinci cu obiele din pănură sură, iar pe deasupra obiele
din pânză de tort.
Opincile au fost înlocuite cu cizme, ghete şi pantofi.
 CAPITOLUL 2

PORTUL BĂRBĂTESC DIN MARAMUREȘ

GĂTEALA PĂRULUI ŞI ACOPERITOARE DE CAP

Oaş: înainte de Primul Război Mondial, bărbaţii purtau părul rătunzat, dar spre
deosebire de Maramureş, părul era scurt până la ceafă. După acest moment, părul se scurtează,
după moda soldăţească, şi este pieptănat peste cap sau cu cărare. Cuşmele erau lucrate de fiecare,
în casă, şi se asemănau cu o calotă care acoperea capul, iar după Primul Război Mondial au
început să se poarte cuşmele înalte, care până atunci erau rezervate celor bogaţi şi celor care
coborau în mină. Clopul realizat din pâslă cu pene (boruri) mari, orientate în sus, rigide au
dispărut în favoarea pălăriilor cu calotă mică şi cu borurile lăsate în jos (Cetereze, Moişeni) sau
celor cu calotă mare si borurile drepte (Negreşti).

Maramureş: pălăriile sunt confecţionate din paie sau din pâslă şi sunt de 3 tipuri: a) cu
borurile orientate în sus, aproape paralel cu calota; b) cu calota turtită şi boruri mari drepte; c) cu
calota lăsată, rotunjită. Iarna bărbaţii poartă căciuli rotilate, care la sărbători sunt ornate cu
panglici şi ciucălăi (ciucuri din lână).

Lăpuş: această zonă se apropie foarte mult de specificul maramureşean, cu menţiunea că

aici nu se poartă pălăria de paie.
 CĂMAŞA

Oaş: se întâlnesc 3 tipuri: a) cămaşa cu mâneci largi este cea mai veche, fiind purtată
exclusiv la sărbători; are mâneci foarte largi, încreţite sau nu la umeri, mai scurtă la feciori şi
mai lungă la bătrâni şi este prinsă cu o curea (kiseu); gulerul este decorat discret
cu tărcături (brazi, lăbuţe, cipcă); b) cămaşa cu pomnişori apare în preajma primei conflagraţii
mondiale, autorul apreciind-o drept “un caz tipic de pătrundere a înnoirilor, la care se adaptează
elementele arhaice populare” Are mânecile la fel de largi ca primul tip, dar strânse prin încreţire
atât la manşetă cât şi la umeri, ornamentaţia, pentru zilele de lucru, apărând doar pe guler şi
pomnişori; c) uioşul este cămaşa purtată la muncă, dar şi cămaşa bătrânilor, fiind, de aceea,
foarte puţin ornamentată, având uneori doar lăbuţe la mâneci.

Maramureş: este purtată cămaşa scurtă, din cânepă sau bumbac, cu un croi simplu cu
mâneci din umăr, încreţite, largi, discret ornamentate cu o răscroială la gât care lăsa o parte din
piept descoperită, chiar deasupra curelei late; în timp, lungimea acesteia a crescut, mânecile s-au
îngustat, iar câmpurile ornamentale s-au extins şi s-au îmbogăţit, purtându-se fie peste curea, fie
pe sub curea.

Lăpuş: cămaşa are un guler îngust şi întors încheindu-se cu şiret, este lungă, depăşind
brâul, mâneca este amplă, încreţită la umeri şi la manşetă; încreţurile sunt prezente şi pe piept şi
pe spate, cu broderii florale policrome;căbatul, de asemenea, se poartă singur sau peste cămaşă.

PIEPTARE ŞI COJOACE

În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât
portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea vom insista
asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.

Oaş: Uioşul este confecţionat din lână, având un croi simplu, se încheie în faţă, fără
guler, cu mâneci şi cu panglică neagră pe margine. Laibărul este o vestă scurtă, din catifea
neagră sau colorată, din postav, fără mâneci, apărută după Primul Răboi Mondial. Bonda din
piele sau din postav, se poartă peste cămaşă, nu are mâneci, este scurtă, se încheie în faţă şi este
purtată mai ales de cei înstăriţi. Guba este ţesută din lână, ideală pentru anotimpul rece sau pe
vreme de ploaie, fiind asemenea unui cojoc întors, cu blana în afară, cu un croi care nu diferă de
la sat la sat; guba este nelipsită de la cununie; aceasta nu se poartă în tot Oaşul, concurând
cu sumanul, aspect explicabil prin lipsa unei tradiţii în creşterea ovinelor. Sumanul devine haina
celor săraci în satele în care se poartă şi guba, fiind la fel nelipsit de la cununie , indiferent de
anotimp; are tot un croi simplu, de multe ori un singur suman fiind purtat de mai multe generaţii
sau de mai multe persoane din aceeaşi generaţie; se poartă pe umăr, legat în faţă cu cheutori.

Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană (chiar şi cel din
timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă (aplicaţii de piele subţire, colorată)
şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul
bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante: a) cel
bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini; b) cel care are
aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate; c) cel mai
complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii şi nasturi
din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână. Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu
postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o
jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri : a) de tip suman – având
un croi simplu deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau b) cu gaica la
spate , cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a
miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin
modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.

Lăpuş : pieptarele sunt confecţionate din piele, cu blană pe interior; sumanele sunt
asemănătoare celor din Maramureş, sure sau negre încheiate la gât cu baiere, purtându-se pe o
mânecă.

CIOARECI

Oaş: gacii sunt izmene lungi, purtate mai ales în zi de sărbătoare, realizate din pânză de
casă sau cânepă. Cioarecii sunt confecţionaţi din postav alb, având o lărgime mai pronunţată în
partea de jos, iar lateral o fâşie îngustă de postav negru, roşu, sau în ambele culori. Cu timpul,
gacii au fost înlocuiţi de pantaloni.

Maramureş: izmenele sunt confecţionte din acelaşi material cu cămaşa, fiind largi (dar nu
precum cele oşeneşti) şi mai lungi (deasupra gleznelor), iar pe lateral se prindeau cu cheiţe.

Cioarecii din lână albă, au un croi asemănător celui oşenesc, cu diferenţa că în partea de
jos au o manşetă lată.

Lăpuş: izmenele sunt foarte încreţite la brâu, până la mijlocul gambei, iar cioarecii au
aceeaşi structură cu a celor din celelate zone.
 ÎNCĂLŢĂMINTE

Oaş, Maramureş : sunt preferate cizmele, care uneori erau decorate cu cercuri de metal la
toc, pinteni care făceau zgomot când păşeau sau dansau.

Lăpuş: opincile au fost înlocuite cu cizme, bocanci şi pantofi.

ANEXE, PODOABE

Oaş: chişchineuţul este o batistă brodată pe care o prindeau tinerii de pălărie în zilele de
sărbătoare. Pana era, de asemenea, nelipsită din arsenalul podoabelor, alături de flori,
ciucuri. Straiţa (traista) este una din cele mai tipice piese pentru această zonă fiind purtată atât la
sărbătoare, cât şi la lucru, făcută din pânză, decorată cu motive florale, stilizări şi cu baiere
împodobite; aceasta avea, pe lângă rolul estetic şi unul practic, fiind folosită la depozitarea
batistei, a tutunului, a cuţitului, banilor etc. Apariţia laibărului duce la dispariţia straiţei , ca
urmare a faptului ca primele aveau buzunare.

Maramureş: şi aici apare traista feciorească, confecţionată însă din lână, având aspectul
unui covor, cu clapă din franjuri sau fără, cu baierele late. Mânecările sunt manşete purtate la
zile de sărbătoare din stofă sau catifea sau împletite din lână colorată şi bogat ornamentate
(Săpânţa); se regăseşte în portul din Lăpuş.
 CAPITOLUL 3

PORTUL FEMEIESC DIN MARAMUREȘ

GĂTEALA PĂRULUI ŞI ACOPERITOARE DE CAP

Oaş: fetiţele de până la 7-8 ani poartă părul rătunzat (tăiat rotund de jur împrejurul
capului), iar pe măsură ce creşte îl împletesc în 2 cozi lăsate pe spate (de care se agaţă o partă-
panglică simplă sau colorată, care reflectă statutul social sau lână colorată -
pletence). Boresele (femeile mai în vârstă) şi bătrânele poartă părul în cozi strânse la ceafă
sau peste cap (cele două cozi de la spate sunt aduse în cerc către frunte). Coada reprezintă unul
din aspectele distinctive ale portului oşenesc şi, totodată, o condiţie sine qua non a ceremoniei
matrimoniale. Aceasta este o împletitură de mare fineţe artistică, de forma unui triunghi isoscel
cu latura mică la baza cefei, cu “aspectul unei plase foarte dese, al unei ţesături aplicate pe cap.
Peste această coafură se poartă invariabil cununa, confecţionată din carton ornamentat
cu struţi (şir de spirale plate, cumpărate, din janilie), lână colorată, pompoane, hârtie creponată,
iar la bază cu un şir de monede. Această cunună, de regulă, este foarte scumpă, de aceea există
obiceiul ca aceasta să fie împrumutată până când se uzează.
 Maramureş: la nunţi, părul se împleteşte în 2 cozi, iar în faţă se poartă cărare
sau colţişori mărunţi pe frunte, peste care se aşează cununa împodobită cu multă verdeaţă sau
flori artificiale, mărgele sau bucăţi mici de oglindă (Valea Izei), cu lână colorată, flori de soc
(Valea Marei) sau cu palmetă laterală mare, realizată din flori de hârtie creponată de diverse
culori (acest model este corespondentul celui din Ucraina Transcarpatică). Basmaua se prinde
asemănător celei din Oaş: a) într-o parte (dreapta, de obicei) sub colţul lăsat liber (fetiţele); b) la
spate, sub colţul mare lăsat liber (nevestele tinere); c) la spate, peste colţul mare (femeile mai în
vârstă); d) în faţă, sub bărbie (bătrânele).

Lăpuş: înainte de căsătorie, fetele poartă părul prins în 2 plete paralele la spate, de-a
lungul cărora se aşează mărgele, flori artificiale sau naturale, panglici. Femeile mai în vârstă
poartă năframe din mătase sau satin negru, cu motive florale policrome la colţul liber de pe
spate; basmalele înflorate au acelaşi sistem de prindere.

PIEPTARE ŞI COJOACE

În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât
portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea vom insista
asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.

Oaş: Uioşul este confecţionat din lână, având un croi simplu, se încheie în faţă, fără
guler, cu mâneci şi cu panglică neagră pe margine. Laibărul este o vestă scurtă, din catifea
neagră sau colorată, din postav, fără mâneci, apărută după Primul Răboi Mondial. Bonda din
piele sau din postav, se poartă peste cămaşă , nu are mâneci, este scurtă, se încheie în faţă şi este
purtată mai ales de cei înstăriţi. Guba este ţesută din lână, ideală pentru anotimpul rece sau pe
vreme de ploaie, fiind asemenea unui cojoc întors, cu blana în afară, cu un croi care nu diferă de
la sat la sat; guba este nelipsită de la cununie; aceasta nu se poartă în tot Oaşul, concurând
cu sumanul, aspect explicabil prin lipsa unei tradiţii în creşterea ovinelor. Sumanul devine haina
celor săraci în satele în care se poartă şi guba, fiind la fel nelipsit de la cununie, indiferent de
anotimp; are tot un croi simplu, de multe ori un singur suman fiind purtat de mai multe generaţii
sau de mai multe persoane din aceeaşi generaţie; se poartă pe umăr, legat în faţă cu cheutori.

Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană(chiar şi cel din
timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă(aplicaţii de piele subţire, colorată)
şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul
bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante: a) cel
bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini; b)cel care are
aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate; c) cel mai
complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii şi nasturi
din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână. Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu
postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o
jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri : a) de tip suman – având
un croi simplu deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau b)cu gaica la
spate, cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a
miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin
modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.

Lăpuş: pieptarele sunt confecţionate din piele, cu blană pe interior; sumanele sunt
asemănătoare celor din Maramureş, sure sau negre încheiate la gât cu baiere, purtându-se pe o
mânecă.

CATRINŢE

Oaş: poalele sunt separate de cămaşă, confecţionate din acelaşi material, nediferenţiindu-
se în funcţie de vârstă sau zi. Când materialul poalelor diferă de cel al cămăşii piesa capătă
denumirea de sucnă, o modă introdusă de femeile înstărite, având în partea superioară are
un guler cu modele cusute la maşină (şinore, golonde-bentiţe de mătase sau lână), colţi de jur
împrejur(tivitură simplă sau cu şinore), iar în partea de jos, tot de jur împrejur, partă; este de
presupus că aceasta precedă viganăul, o fustă cu laibăr adăugat, confecţionată din stofă sau lână,
şi care apare în secolul al XIX-lea devenind o piesă de lux, nelipsită de la cununii şi purtată mai
mult în satele mixte. Zadiaeste şortul care se poartă peste poale (în faţă şi în spate) sau peste
viganău, discret ornamentată; sub influenţa modei ungureşti apare zadia cu baiere, care se prind
încrucişat la spate; o caracteristică a zadiilor din Oaş este aceea că sunt uşor încreţite de la brâu.

Maramureş: poalele nu se diferenţiază prea mult de cele din Oaş, decât prin faptul că
sunt mai ample şi uneori mai încreţite în talie. Fusta sau sucna sunt creţe, largi făcute din caşmir
sau stofă, catifea; se poartă suflecată, într-o parte dezvelind o porţiune din poale de forma unui
triunghi (amintind astfel de modul în care erau suflecate fotele în Moldova). Zadia, confecţionată
din lână, se prinde la mijloc cu baiere împletite; partea din spate este mai lungă şi mai îngustă
decât cea din faţă (element autohton străvechi); în ceea ce priveşte ornamentaţia, pe suprafaţa
acestora alternează dungi orizontale de dimensiuni diferite într-o varietate cromatică(iniţial era
perechea negru-roşu, negru-portocaliu, în timp, însă, paleta de culori se extinde).
 Lăpuş: poalele şi viganăul sunt asemănătoare celor din Oaş. Zadiile erau în trecut
identice (faţă şi spate), având în partea de jos ornamente geometrice, policrome (roşu ,
portocaliu, alb); cele recente au nu doar motive geometrice, ci şi florale, şi chiar şi
avimorfe; zadiile suceneşti au vărgi orizontale, cu mici ornamente geometrice pe toată suprafaţă.
Cu puţin înainte de Al Doilea Război Mondial a început să se renunţe la zadia din faţă
(menţinându-se doar cea din partea posterioară), în favoarea unui şorţ din păr de lână, cu ciucuri
în partea inferioară şi un mod anume de decorare: dacă se realizau ornamente geometrice în
partea de jos, lateral se alegeau doar dungi de culoare şi invers.

ÎNCĂLŢĂMINTE

Oaş: opincile sunt piese de port tradiţionale, purtate atât la sărbătoare cât şi în zilele de
lucru; la spate erau tăiatedeoarece erau utlizate mai multe obiele, iar nojiţele erau din aţe de lână
neagră. Bogaţii poartă cizme, acestea existau şi la cei săraci, dar o singură pereche era purtată de
mai mulţi membri ai familiei. Se mai purtau şi ghetele,dar în zilele de sărbătoare.

Maramureş: opincile din pile de vită cu obiele ţesute din lână albă vor fi înlocuite
de cizmele negre (uneori şi roşii) cu toc şi cu ornamente la călcâi(ţinte)

Lăpuş: opincile şi obielele vor fi înlocuite cu cizme negre lungi până la geununchi.

ANEXE, PODOABE

Oaş: podoabele oşeneşti sunt puţine la număr, mărgelele roşii de coral de la gât sau
salbele de bani fiind înlocuite cu zgărdanul (barşon, chinguţă), o ţesătură realizată din mărgele
mici având diferite ornamente şi fiind purtată de la vârste fragede (2-3 ani) şi până la vârste
înaintate. Există mai multe tipuri de zgardă: a) ţesută la război împrumutând din motivele
cămăşii sau ale poalei; b) anodată (înnodată) este cel mai vechi tip având aspectul unei plase
împletite; c) cu fodră sau cu colţişori din mărgele.

Maramureş: zgărdanul apare sub o formă inedită (zgarda scumpă) , adică a unor şiruri
de 20-30 de mărgele de coral, purtate în zilele festive.

Lăpuş: pentru această zonă nu se poate vorbi de un anumit specific, împrumutând

elemente din celelalte zone.
 CONCLUZII

De sărbătoare sau de zi cu zi, haina moroșanului este impunătoare prin simplitatea și

frumusețea ei.
Fiecare zonă etnografică are propriile particularități când vine vorba de costumul
tradițional.
Costumul din Lăpuș este, de pildă, mult mai sobru și mai elegant decât cel din
Maramureșul istoric, unde culorile sunt vii și intense.
În țara Maramureșului, elementele definitorii ale costumului feminin sunt: năframa,
cămașa albă cu mâneci terminate în manșetă sau volan, poalele peste care vin cele două zadii cu
dungi orizontale, a căror cromatică diferă în funcție de regiune și statutul social (de regulă negrul
alternează cu roșu, galben sau portocaliu). Peste cămașă vine pieptarul și guba, pe timp de iarnă.
Bărbații poartă o cămașă albă, scurtă, izmene vara și cioareci iarna, pe cap clopul sau
cușma, tot în funcție de anotimp.
Maramureșenii care vor să respecte ca la carte ținuta tradițională nu renunță nici azi la
opincile din picioare.
În trecut, fiecare sat avea un specific local în privința portului, iar oamenii care veneau la
târgul de ţară din Sighet, în fiecare primă zi de luni din lună, îşi recunoşteau provenienţa după
detalii ale costumului purtat.
Un element de identificare în portul femeilor era modul de dispunere a dungilor din zadie
sau cromatica iar la bărbaţi, culoarea sumanului.
 BIBLIOGRAFIE

 Bănățeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureș. Oaș. Maramureș. Lăpuș, Ed.

de Casa Creației Populare, Baia Mare, 1965.

 Mirescu, Corneliu, Țara Lăpușului, Editura Etnologică, București, 2006.

 Dorin Ștef, Maramureș brand cultural, Editura Cornelius / Asociația Glasul Culturii Baia

Mare, 2008.

Webografie

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_vestimentar%C4%83_maramure%C8%99ean%C4%83

 www.cjmaramures.ro/traditii/content/77

 PORTUL POPULAR BARBATESC http://www.traiesteromaneste.ro/portul-popular-

ardelenesc-barbatesc-tara-oasului-maramures-tara-lapusului/

 http://www.visitmaramures.ro/index.php?task=page&page=costumes&lg=RO