Sunteți pe pagina 1din 23

Ministerul Educaţiei Naţionale

LICEUL TEHNOLOGIC ,,COSTACHE CONACHI” PECHEA

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE
NIVEL 4

TEMA:Tehnologia de termolipire a sacoului pentru bărbați

Domeniul: Industrie textilă şi pielărie


Calificarea: Tehnician designer vestimentar

Îndrumător: Absolvent:
Prof. Ing. RADU MONA Ionașcu T. Mariana

Clasa: a XII-a D

2018-2019

1
TEMA: Tehnologia de termolipire a sacoului pentru bărbați

2
Schița termolipirii sacoului pentru bărbați:

3
Cuprins

Argument

Capitolul I Materiale secundare utilizate în confecții

Capitolul II Adezivi și inserții termoadezive uitilizate la


termolipire

Capitolul III Tehnologia de termolipire

Capitolul IV Termolipirea sacoului pentru bărbați

Capitolul V Calitatea la termolipire

Anexe

Bibliografie

Argument

4
Cu o istorie de peste un secol şi jumătate, blugii, fusta mini şi sacoul sunt
cele mai populare piese vestimentare dar, totodată, şi cele mai controversate. În
jurul acestor haine s-au creat numeroase dezbateri care au avut ca efect
schimbări important în societate.
Sacoul este un alt obiect vestimentar foarte popular în zilele noastre. Deşi
există modele atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, trebuie ştiut că sacolul a
apărut iniţial ca o haină destinată exclusiv domnilor.
Primele sacouri din istorie au apărut după a doua jumătate a secolului XIX
şi erau purtate de bărbăţii din înalta societatea. Aceste piese vestimentare erau
confecţionate din materiale de foarte bună calitate, aveau umerii bine marcaţi şi
erau prevăzute cu buzunare pe partea stângă şi dreaptă şi unul sus pe piept,
pentru a se putea introduce o batistă care să se asorteze cu cravatele.
Creatoarea Coco Chanel este cea care a creat primele modele de sacou
dedicate doamnelor. Practic Coco Chanel este cea care feminizează sacoul. Ceea
ce creatoarea de modă a reuşit să facă prin feminizarea sacolului a fost să dea
startul unei adevărate revoluţii de emancipare a femeii. Haina pe care a creat-o a
fost realizată cu scopul de a da femeilor mult mai multă încredere şi de a se
considera egalele bărbaţilor.
Costumele bărbătești, așa cum le vedem astăzi, reprezintă un simbol al
masculinității, al puterii, rafinamentului și eleganței.
Anul 1666: Apare un model de costum compus din pantaloni de lungime până
la genunchi, haină lungă, cravată și pălărie. Acest costum a fost impus de către
Regele Charles al II-lea al Angliei ca ținută oficială a curții englezești.
Anul 1800: Acest an este consacrat de apariția unui stil modern de costum
bărbătesc, care se înfățișa, de fapt, ca o variantă simplificată a costumului pe
care Regele Charles al II-lea al Angliei l-a impus în 1666.
Astfel, Beau Brummell – un filfizon al curții regale britanice, consideră că
bărbații trebuie să poarte piese mult mai bine croite, asortate cu cravată.

5
Anii 1920-1930: Vestimentația bărbătească cunoaște progrese considerabile în
ceea ce privește costumul, acesta fiind din ce în ce mai popular. Treptat, bărbații
asociază purtarea pantalonilor de costum cu jachetă, considerându-se o opțiune
modernă.
Totuși, englezii conservatori apelează la redingotă (denumită și haina Prințului
Albert) în locul jachetei. Această tendință este populară până în anii 1940, figura
marcantă fiind Fred Astaire.
Anii 1950: sunt definiți prin stilul denumit Ivy League. Este vorba de o haină
largă, care nu prezintă pense în zona pieptului, mai bine zis o variantă scurtă a
redingotei. Această haină a fost creată de casa de modă Brook Broters.
Anii 1960: Revoluția Peacock, așa cum este supranumită această perioadă, este
caracterizată prin numeroase schimbări în ceea ce privește vestimentația
masculină. Astfel, mărimea reverului sacoului este redusă într-o manieră
semnificativă, jachetele prezentând o tăietură dreaptă, fără a avea talia marcată.
Tot în această perioadă, cunoscutul designer Ralph Lauren concepe un stil
elegant de costume, modele pe care le propune americanilor.
Anii 1970-1980: Devin populare costumele pe corp, ca urmare a influențelor
disco din această perioadă. De asemenea, vesta redevine populară.
În următorii zece ani, se produc iar o serie de schimbări, timp în care sacoul
costumului devine o haină lejeră, renunțându-se la vestă.
Ca simbol al bărbăției, al rafinamentului și al eleganței, costumul a
trecut prin numeroase schimbări până în ziua de astăzi. Acum, bărbații de
pretutindeni au la dispoziție numeroase variante din care pot să aleagă costumul
pe deplin potrivit pentru propria siluetă. Fie că este vorba despre un croi regular,
clasic, slim fit, un stil modern, smart casual sau office, aveți posibilitatea de a
alege un costum, confecționat din materiale de calitate.
Am ales această temă ,,Tehnologia de termolipire a sacoului pentru
bărbați” pentru a-mi demonstra competenţele dobândite la orele de instruire
practică,teorie şi laborator tehnologic în domeniul confecţiilor textile.

6
Capitolul I Materiale secundare utilizate în confecții

La confecţionarea produselor de îmbrăcăminte se folosesc, pe


lângă materialul de
bază, şi materiale secundare.
Materialele secundare, după utilizarea lor, se clasifică în:
– materiale pentru căptuşeli:
– materiale pentru întărituri.
Materiale pentru căptuşeli
Materialele pentru căptuşeli au rolul de a dubla detaliile produsului,
mărindu-i astfel rezistenţa la purtare, şifonare şi păstrarea formei în timp,
ducând totodată la îmbunătăţirea valorii de prezentare a produselor finite cât şi a
parametrilor de confort ale acestora.
Materialele folosite pentru căptuşirea îmbrăcămintei trebuie să fie
lucioase, pentru ca produsele să alunece uşor şi să permită mutarea cu uşurinţă
pe corpul purtătorului. Ca materiale pentru căptuşeli se utilizează diferite
ţesături din bumbac, mătase, viscoză, cupro, acetat sau ţesături din fire sintetice.
Ele sunt cunoscute sub denumirea de: serj, atlas, satin,căptuşeală de mâneci etc.
Serjul este o ţesătură de mătase vegetală folosită la căptuşirea
îmbrăcămintei exterioare (rochii, sacouri, pardesie etc.), având lăţimea de 0,7;
1,07 sau 1,4 m.
Atlasul este o ţesătură lucioasă, plină, cu desime mare datorită legăturii
atlas a ţesăturii. Are rezistenţă mare şi păstrează mai bine forma detaliilor
produselor.

7
Satinul este utilizat în special pentru căptuşirea îmbrăcămintei pentru
femei (jachete,taioare, mantouri etc.). Această ţesătură se produce din fire de
mătase artificială, având lăţimea de 0,9; 1,07 m.
Căptuşeala pentru mâneci este o ţesătură lucioasă, având lăţimea de 1 m,
fondul de culori pastel, iar dungile în culori asortate, în nuanţe închise. Această
căptuşeală se foloseşte pentru căptuşirea mânecilor la sacou, căptuşirea vestei şi
a beteliei pantalonului pentru bărbaţi.
Materiale pentru întărituri
Întăriturile sunt materiale textile care dublează unele detalii ale
îmbrăcămintei.
Materialele pentru întărituri au drept scop mărirea rezistenţei la purtare, la
şifonare, ducând la îmbunătăţirea valorii de prezentare a produselor finite, a
parametrilor de confort şi modelarea îmbrăcămintei pe conformaţia corpului.
Conferirea unei rezistenţe mărite la purtare şi o modelare corespunzătoare a
produsului se realizează prin operaţii de coasere (cusătura pichir, cusătura
zigzag, realizate manual sau cu maşini de cusut speciale).
Clasificarea materialelor pentru întărituri se face după următoarele
criterii:
a) după destinaţie:
– întăritori pentru lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, inserţii speciale
cu apret permanent etc.);
– întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară subţire – rochii, bluze,
costume pentruvară etc. (pânză albită, pânză nealbită, inserţii termofuzibile
etc.);
– întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară: sacou, pardesiu etc. (pânză
vatir,pânză volvatir, roshar, canafas, netextile cu termoadezivi);
b) după locul aplicării:
– întărituri pentru piepţi, la îmbrăcămintea exterioară;
– întărituri pentru gulere, la lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, ţesături
cu apret permanent etc.);

8
– întărituri pentru gulere, la îmbrăcămintea exterioară (vatir, volvatir,
întărituri cu termoadezivi);
– întărituri pentru mâneci, la îmbrăcămintea exterioară (canafas etc.);
– întărituri pentru mâneci la produsele de lenjerie (întărituri cu
termoadezivi,canafas, pânză albită etc.);
– întărituri pentru umeri, aplicate la îmbrăcămintea exterioară (pânza
vatir,volvatir şi netextile etc.);
– întărituri pentru buzunare, la produsele de îmbrăcăminte (canafas, pânza
vatir etc.);
– întărituri pentru betelia la pantaloni (pânza albită, canafas etc.);
c) după modul de obţinere:
– întărituri ţesute (pânza vatir, pânza volvatir, canafas, roshar, pânza
albită, pânza nealbită etc.);
– întărituri neţesute (întărituri din folii sintetice, întărituri termofuzibile,
întărituri cu termoadezivi etc.).
Întărituri ţesute
Pânza vatir se obţine din fire de bumbac în urzeală şi fire de cânepă sau
lână în bătătură. Această pânză este bine apretată şi se utilizează la întărirea
piepţilor şi gulerelor la îmbrăcămintea exterioară.
Pânza volvatir este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în
bătătură fire de cânepă sau in în amestec cu fire de lână. Ea poate înlocui
rosharul, folosindu-se la
îmbrăcămintea exterioară, pentru dublarea piepţilor şi a gulerelor.
Canafasul este obţinut din deşeuri de bumbac, fiind o ţesătură subţire,
bine apretată şi se foloseşte pentru dublarea vatirului la piepţi, ca întăritură
pentru buzunare, mâneci, betelia de la pantaloni etc.
Rosharul este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în bătătură
fire de păr de cal sau fire artificiale. Lăţimea acestei ţesături variază de la 0,18
la 0,45 m, pentru cele cu fire de păr de cal în bătătură, iar pentru celelalte se
realizează o lăţime optimă.

9
Întărituri neţesute
Întăriturile neţesute se obţin din materiale textile prin procedee speciale.
Aceste întărituri se realizează din fibre textile (bumbac, lână, viscoză, acetat şi
deşeuri textile obţinute prin destrămare) selecţionate în acest scop, care sunt
legate între ele cu ajutorul unui liant. În comparaţie cu întăriturile ţesute, acestea
prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
– sunt de 2, 5 ori mai uşoare;
– sunt de 4 ori mai ieftine;
– se pot croi pe orice direcţie, deoarece nu au cele două sisteme de fire
(urzeală şi bătătură), ceea ce duce la eliminarea sau reducerea deşeurilor de la
croit;
– au stabilitate dimensională şi sunt neşifonabile;
– sunt indeşirabile, uşurând procesul de confecţionare;
– sunt rezistente la întindere pe orice direcţie;
– sunt permeabile la transpiraţie şi aer;
– au o bună rezistenţă la scămoşare şi frecare;
– se pot decupa în diferite forme.
Întăriturile neţesute cuprind:
– întărituri din folii sintetice (grosimea de 0,11 – 0,22 mm), folosite
pentru gulere la cămăşi, ca întăritură la îmbrăcămintea exterioară;
– întăriturile termofuzibile sunt materiale textile, pe suprafaţa cărora sunt
dispuse granule din răşini sintetice, ce reprezintă agentul fuzibil;
– întărituri cu termoadezivi.
Capitolul II Adezivi și inserții termoadezive uitilizate la
termolipire

În cadrul tehnologiei de termolipire utilizată în confecţii textile se


folosesc adezivi pe bază de: poliamide, copoliamide, polietilenă, polivinilacetat,
viniliden, poliester şi policlorvinil.

10
Cei mai utilizaţi, la ora actuală, sunt adezivii pe bază de poliamide şi
copoliamide, pentru avantajele pe care le prezintă în cazul îmbinărilor specifice
produselor de îmbrăcăminte. Astfel, aceşti adezivi se pot utiliza la marea
majoritate a materialelor din confecţii, întreţinerea produselor de îmbrăcăminte
este relativ uşoară (se pot curăţa chimic sau prin spălare), prezintă rezistenţă
mărită la solicitări exterioare, preţ de cost scăzut, temperaturi de lucru scăzute,
precum şi stabilitate termică mărită etc.
Dintre cei mai cunoscuţi adezivi, pe bază de poliamide sau copoliamide,
utilizaţi în confecţii textile pe scară largă, se prezintă următorii:
ADEROM. Adezivul se produce la S-C. „Fibresin“ Săvineşti, România.
Este un termoadeziv poliamidic, recomandat pentru inserţii ţesute şi neţesute.
Temperatura de topire este de 140° C. Se prezintă sub formă de granule cu
granulaţia de 200–400 μm. Produsul a fost realizat şi testat la
Institutul „Petru Poni“ Iaşi. La S.C. „Fibresin“ se mai produce şi adezivul
TAPS-T10, tot poliamidic, în diferite variante de granulaţie.
ROMAMID. Adezivul este produs de S.C. „Policolor“ Bucureşti,
România. Este un adeziv copoliamidic realizat în mai multe variante (Romamid
101, 160; Reamid; Versamid 910, 930, 950; Helmidur 72, 73, 74). Temperaturile
de topire variază între 98...102 şi 140...150 ° C. Se prezintă sub
formă de granule, cu granulaţia de 100–400 μm.
SARPIFAN. Produs al firmei „Stockhausen“, din Germania. Se prezintă
sub formă de granule de culoare albă, în variante diferite, având ca polimer
polietilena de înaltă presiune şi copoliamida.
Variantele HPA şi PA (copoliamide) sunt recomandate pentru inserţii ţesute şi
neţesute, cu aplicabilitate generală în confecţii textile. Granulaţia este de 50–
200 şi 300–500 μm. Temperatura de topire este de 125...135° C. Asigură
termolipiri stabile, recomandându-se un consum de 25–35 g/m2.
SCHAETTIFIX. Este un produs al firmei „Schaetti“, Elveţia. Se prezintă
sub formă de granule de culoare albă pe bază de poliamide. Granulaţia este
cuprinsă între 200 şi 400 μm, iar temperatura de topire are valoarea de 115...120

11
şi 125...135° C (în funcţie de varianta produsă, 5000 sau 5010). Se recomandă
pentru inserţii ţesute sau neţesute, cu un consum de 25 g/m2. Se produce şi sub
formă de pastă.
PLATAMTID. Produs al firmei „Plate Bonne“, Germania. Se prezintă sub
formă de granule de culoare albă pe bază de poliamide. Granulaţia este de 60–
200 μm, în funcţie de variantă (PA 60, PA 200, PRA 80). Temperatura de topire
este cuprinsă între 125 şi 135° C. Se recomandă pentru inserţii textile cu diverse
consumuri (la aprecierea utilizatorului). Se produce şi sub formă de pastă.
VESTAMID T. Produs al firmei „Huls“, Germania. Este un adeziv pe
bază de poliamidă, utilizat ca pastă pentru suprafeţe textile (prin imprimare).
Temperatura de topire este de 160° C, iar temperatura de înmuiere de 98° C.
ABIFOR. Produs al firmei „Billeter“, Elveţia. Este un adeziv pe bază de
poliamidă, realizat sub formă de pastă sau granule. Se recomandă pentru inserţii
textile, cu un consum de 20–30 g/m2.
Temperatura de topire este de 110...120° C.
Din analiza simplă a datelor informative referitoare la adezivii utilizaţi în
termolipirea confecţiilor textile, se constată următoarele:
– adezivii pe bază de poliamide sau copoliamide sunt indicaţi pentru
termolipirea reperelor produselor de îmbrăcăminte exterioară, fiind utilizaţi
pentru toate operaţiile specifice confecţiilor textile (sunt universali valabili);
– temperaturile de topire variază între 100 şi 160° C, în funcţie de tipul
adezivului şi varianta de prezentare;
– pentru inserţii termoadezive sunt recomandaţi adezivii sub formă de
granule cu granulaţia de 100–400 μm şi consum specific de 20–30 g/m2;
– caracteristicile specifice substanţelor adezive (viscozitate, adezivitate
etc.) precum şi structura chimică macromoleculară, nu sunt, de regulă, precizate
în materialele publicitare;
– în toate cazurile, se precizează doar indicaţiile de utilizare, destinaţia
tehnologică,forma de prezentare, variante productive şi comportarea la
întreţinere a produselor termolipite.

12
Adezivii nu sunt substanţe simple, la prepararea lor, pe lângă substanţa de
bază (poliamida, copoliamida, polietilena etc.), se mai utilizează o serie de
substanţe auxiliare cu diverse scopuri funcţionale (plastifianţi, înălbitori,
inhibitori, solidificatori, umidificatori etc.). Calitatea adezivilor este o problemă
foarte importantă în cadrul realizării îmbinărilor prin diverse procedee specifice
tehnologiei de asamblare şi este dată, în primul rând, de proporţia şi calitatea
substanţelor componente şi, în al doilea rând, de tehnologia de fabricaţie.
Limitele cantitative şi calitative pentru fiecare component se stabilesc prin
diferite norme de fabricaţie, norme considerate, în toate cazurile, secrete de
fabricaţie.
Datorită acestui fapt, aprecierea calităţii adezivilor se face prin
determinarea caracteristicilor specifice utilizându-se diferite metode de
verificare, indicate în diverse normative mai mult sau mai puţin motivate sau
adecvate.
În general, caracteristicile adezivilor se referă la viscozitate, adezivitate,
capacitate de păstrare, capacitate de penetrare etc. Evidenţierea acestor
caracteristici este, desigur,necesară, dar nu şi suficientă, deoarece domeniile de
utilizare şi tehnologiile de asamblare adezivă sunt foarte diverse, iar scopurile
diferite. Pentru procesul de termolipire din confecţii textile, proces complex în
care se manifestă fenomene fizico-chimice la nivel intermolecular, aprecierea
calităţii adezivilor necesită, în plus, teste speciale.
Prin aceste teste trebuie să se aprecieze, nu numai sistemul adeziv, ci şi
tehnica de realizare a îmbinărilor, pregătirea suprafeţelor textile, tehnologia de
aplicare a adezivilor, tehnologia de termolipire etc. Una dintre cele mai
importante probleme privind utilizarea adezivilor în procesul de termolipire o
constituie comportarea termică a acestora, metodele de analiză termică şi
termogramele specifice analizei fiind elocvente în acest sens. Aceste teste şi
determinări constituie, la ora actuală, domeniul de activitate al marilor
producători de inserţii termoadezive, care şi-au diversificat producţia, în ideea
realizării de produse adecvate diverselor aplicaţii pentru domeniul confecţiilor

13
textile. Firmele consacrate în domeniu prezintă o dată cu inserţia termoadezivă
şi informaţii privind calitatea materialelor,compoziţia acestora, domenii de
utilizare, utilajele corespunzătoare prelucrării,parametrii de tratare, corelarea
materialelor de bază cu inserţia termoadezivă etc.
Întăriturile reprezintă scheletul invizibil al produselor de îmbrăcăminte,
fiind realizate din diverse materiale şi amestecuri de fibre şi prin tehnologii şi
finisaje specifice,iar producătorii de asemenea materiale oferă în permanenţă
confecţionerilor noi tipuri de întărituri ţesute, tricotate şi neţesute, ce corespund
celor mai mari exigenţe în ceea ce priveşte posibilitatea de confecţionare şi
întreţinere a produselor. Inserţiile termoadezive sunt întărituri stratificate cu
adezivi termoplastici şi sunt aplicate pe reperele din materiale de bază printr-un
proces de lipire (termolipire).

Capitolul III Tehnologia de termolipire

Termolipirea reprezintă un proces fizico-chimic, prin care două suprafeţe


(textile),identice sau diferite din punct de vedere chimic sau structural, sunt
menţinute într-un ansamblu rigid prin intermediul unui strat intermediar de
adeziv.
Termolipirea constă în dublarea materialelor de bază cu inserţii
termoadezive, realizându-se o îmbinare de suprafaţă. Fenomenele care apar în

14
cazul acestei îmbinări sunt de natură fizico-chimică,deosebit de complexe, şi au
o mare influenţă asupra efectului de lipire.
Esenţa termolipirii constă în faptul că materialul de bază şi întăritura sunt
fixate printr-o prelucrare termică de scurtă durată, determinată de anumite valori
ale parametrilor de tratare (temperatură,presiune şi timp).
Această tehnologie se utilizează cu succes mai ales pentru aplicarea
întăriturilor pe diferitele repere ale produselor de îmbrăcăminte. Avantajele
termolipirii,productivitate mărită, calitatea îmbinării, preţ de cost scăzut etc., au
făcut ca această tehnologie să fie extinsă tot mai mult în confecţii textile.
Ca urmare, au intervenit mutaţii importante în domeniul realizării inserţiilor
textile, precum şi al dotării întreprinderilor de confecţii cu instalaţii de
termolipire.
Rolul îmbinărilor prin termolipire este de a asigura menţinerea într-o
poziţie dată a suprafeţelor ce formează ansamblul dublat, evitându-se deplasarea
între ele în anumite domenii de solicitare. Potrivit definiţiei, o îmbinare prin
termolipire prezintă trei componente principale: detaliul superior – 1,pelicula de
termoadeziv – 2 şi detaliul inferior– 3
Avantajele termolipirii, faţă de coasere, sunt evidenţiate prin creşterea
productivităţii muncii şi a calităţii produselor confecţionate. Tehnologia lipirii a
stat în atenţa specialiştilor din confecţii textile, reuşindu-se elaborarea unor
metode de lipire termoadezivă. Pentru cercetătorii din confecţii textile,
răspândirea tehnologiei frontfix –aplicarea frontală a inserţiilor pe materialele de
bază – a însemnat o nouă direcţie de cercetare, direcţie ce a dus la apariţia de
noi tipuri de materiale textile, cu posibilităţi îmbunătăţite de lipire.
O variantă de termolipire – modernă şi de dată recentă – o prezintă
tehnologia „DS“(direkt stabilisierung), variantă ce presupune realizarea formării
şi stabilizării reperelor textile fără dublarea cu inserţii termoadezive. Reperele
textile din materialele de bază sunt tratate direct cu pastă adezivă, ce este depusă
sub formă de reţea de linii rectangulare.

15
Această tehnologie prezintă avantaje considerabile în stabilizarea
reperelor produselor de îmbrăcăminte, menţinerea şi sublinierea caracteristicilor
acestora, precum şi îmbunătăţirea rezistenţei produselor în procesele ulterioare
de exploatare. Stabilizarea directă poate fi aplicată la majoritatea materialelor
textile utilizate în confecţii. Prin această tehnologie, se înlocuieşte întăritura
tradiţională (inserţia) utilizată în tehnologia frontfix, cu un tratament direct şi
precis aplicat reperelor textile.
Materialul auxiliar îl reprezintă pasta-adeziv, aplicată pe materialul textil
sub formă de linii, direcţia liniilor determinând direcţia de stabilizare.
Natura pastei adezive, profunzimea de pătrundere, înălţimea de depunere
şi geometria liniilor reţelei determină gradul de stabilizare ce urmează a fi
obţinut, întărirea,care asigură un anumit grad de elasticitate, urmează direcţia
liniilor de depunere, a pastei,direcţie orientată după cerinţe (faţă de direcţia
nominală). Pasta adezivă, impregnând materialul textil cu o anumită grosime
(aproximativ jumătate din grosimea stratului textil),constituie un suport elastic
stabilizator, care asigură menţinerea formei reperului.
Geometria amplasării liniilor păstrează caracteristicile iniţiale ale
materialelor textile (permeabilitate, elasticitate, rezistenţă, tuşeu etc.).
Viscozitatea, soliditatea şi tensiunea superficială a pastei adezive, ca şi
flexibilitatea polimerului reticulat şi lipsit de apă, garantează efectul de
stabilizare finală şi uşurează adaptarea procedeului unei vaste game de materiale
textile utilizate în confecţii.
Cele mai semnificative avantaje şi posibilităţi oferite de procedeul „DS“
faţă de procedeul „FF“ sunt:
♦ economie sensibilă de timp, costuri, programare etc.;
♦ calitate ridicată a reperelor produselor de îmbrăcăminte;
♦ aspect estetic şi modelare corespunzătoare;
♦ stabilitatea detaliilor tratate;
♦ procedeul este mai puţin complex;

16
♦ gradul de aplicare poate fi diferenţiat (variantă multigrad) pe zone de
produs, fără apariţia treptelor de tranziţie;
♦ fabricaţia este simplificată;
♦ se menţin neschimbate caracteristicile iniţiale ale materialelor;
♦ excelentă rezistenţă a detaliilor tratate;
♦ lipsa contracţiilor diferenţiate între materialul de bază şi inserţie;
♦ confortabilitate mărită, datorită avantajelor tratamentului (scăderea
timpului de expunere la acţiunea termică);
♦ comportare bună la curăţire chimică.
Utilajele pentru tehnologia DS funcţionează pe acelaşi principiu ca în
tehnologia frontfix, prezentând zone de: alimentarea reperelor, depunere a
adezivului sub formă de reţea de linii, uscare şi reticulare, răcire şi, în final,
descărcare-stivuire.
Manipularea pasteia deziv este deosebit de simplă, fiind formată din doi
componenţi ce se pot stoca timp îndelungat, în zona de reticulare se asigură
menţinerea curbei termice, prin sisteme electronice de control.
Tehnologia de termolipire presupune existenţa a două grupe de operaţii şi
utilaje aferente acestor operaţii. Prima grupă cuprinde procesul de aplicare a
adezivilor pe suportul textil, în scopul obţinerii inserţiilor termoadezive iar cea
de a doua grupă cuprinde procesul de asamblare dintre inserţii şi reperele
materialului de bază a produselor vestimentare.
Realizarea inserţiilor termoadezive presupune existenta unor procedee de
stratificare a adezivilor pe suportul textil. În funcţie de forma de prezentare a
adezivilor, există mai multe procedee de aplicare a acestora pe suportul textil.
Cele mai cunoscute procedee sunt:depunerea de granule de termoadeziv prin
împrăştiere, stratificarea prin puncte şi depunerea prin presare a pastei
termoadezive.
Pentru fiecare procedeu există tehnologii adecvate şi utilaje
corespunzătoare. Cel mai reprezentativ şi mai frecvent procedeu utilizat îl
reprezintă procedeul de împrăştiere a granulelor de adeziv pe suportul textil.

17
Funcţionarea instalaţiei
Granulele de termoadeziv (sau praful adeziv) se află în jgheabul de
colectare (1). Prin intermediul cilindrului de împrăştiere (2), granulele sunt
depuse pe suportul textil (3) în mod aleator. Materialul textil, cu adezivul depus
pe suprafaţa sa, trece prin camera de încălzire (4), unde adezivul se topeşte şi se
lipeşte de materialul textil-suport. Astfel, se realizează inserţia termoadezivă.
Încălzirea adezivului în cameră se realizează cu raze infraroşii, iar temperatura
este bine stabilită, în funcţie de natura chimică a polimerului adeziv
(caracteristicile adezivului). După zona de încălzire, materialul textil stratificat
cu adeziv trece printre cilindri de calandrare (5), unde are loc răcirea adezivului
şi o uşoară presare. În urma acestei acţiuni (răcire+presare) se definitivează
fixarea adezivului pe suportul textil. După răcire-presare, inserţia termoadezivă
este condusă spre sistemul de înfăşurare.
Celelalte procedee de realizare a inserţiilor termoadezive prezintă acelaşi
sistem de depunere a adezivilor, cu mici diferenţe în ceea ce priveşte forma de
prezentare a adezivului (praf, pastă). Instalaţiile funcţionează pe aceleaşi
principii tehnologice.
Procesul de asamblare dintre materialele de bază textile şi inserţiile
termoadezive reprezintă cea de a doua etapă a tehnologiei de termolipire. Este
cunoscută sub denumirea de termolipire, deoarece are loc o îmbinare de
suprafaţă între materiale sub acţiunea temperaturii şi presiunii (într-un anumit
timp). Utilajele destinate acestei operaţii se numesc prese de termolipit şi se
remarcă printr-o diversitate mare din punct de vedere a tehnologiei şi a soluţiilor
constructive.
Utilajele moderne au, în general, următoarele elemente comune:
– procesul are loc în flux continuu, într-un singur sens sau dublu sens;
– suprafeţele de încălzire sunt acoperite cu teflon şi au formă plată sau
cilindrică;
– parametri operaţiei (temperatură, timp, presiune) sunt controlaţi riguros
şi reglaţi cu mare precizie;

18
– încălzirea este uscată (fără vapori), eliminându-se fazele de absorţie a
umidităţii şi mărind stabilitatea relativă a straturilor;
– căldura este dozată automat şi repartizată uniform pe suprafeţele de
lucru;
– creşterea productivităţii prin deservire simultană:
– durata de răcire este suficientă pentru asigurarea stabilităţii termolipirii;
– prezintă elemente de automatizare, privind curăţirea benzilor
transportoare, reglarea temperaturii, încărcarea, descărcarea şi stivuirea
reperelor termolipite.
Presele de termolipit, fără a prezenta diversele soluţii tehnico-
constructive, prezintă două variante tehnologice principale:
– termolipire plană, pentru reperele mari şi mici, denumită tehnologia
FRONTFIX;
– termolipire cu formare, pentru reperele mari, denumită tehnologia
FORMFIX.
Cea mai utilizată variantă o reprezintă tehnologia frontfix, reprezentată
prin mai multe modalităţi constructiv-tehnologice, privind sistemele de realizare
a termolipirii.
Sistemele de termolipire se prezintă în trei mari grupe tehnologice:
– sistemul de termolipire cu tambur şi bandă transportoare, sistem
dezvoltat de firmele constructoare de utilaje din S.UA. (reprezentativă fiind
firma Simplex);
– sistemul de termolipire cu plăci, reprezentative în acest sistem fiind
firmele europene, germane şi franceze (Hoffman, Lemair etc.);
– sistemul de termolipire cu bandă transportoare, este cel mai utilizat
sistem şi a fost dezvoltat de firmele europene (Kannegiesser, Reliant).
Principial, toate tipurile de prese de termolipit funcţionează la fel,
diferenţiindu-se modalităţile de rezolvare a transportului materialelor în zonele
specifice de tratare termică.

19
Pentru explicarea procesului de termolipire se va prezenta presa de
termolipit cu bandă rulantă Reliant Rolamatic (model 2800-M-7C).
Funcţionarea instalaţiei.
Reperele textile suprapuse (material de bază şi inserţie)
sunt alimentate pe masa de alimentare (1), masă ce prezintă un
transportor simplu. Reperele astfel suprapuse sunt preluate de cilindri de
alimentare (2) şi introduse între benzile transportoare principale (8 şi 9).
Reperele textile prinse între benzi sunt trecute prin câmpul de temperatură (6 şi
7) în mod continuu, datorită vitezei de deplasare a benzilor, încălzirea şi topirea
termoadezivului au loc progresiv, datorită amplasării alternative (sus-jos) a
surselor de încălzire. În această zonă are loc lipirea. Definitivarea lipirii se face
în final,când reperele textile sunt trecute printre cilindri de presare (10).
Urmează desprinderea reperelor de pe bandă prin dispozitivul raclu (12) şi
preluarea lor de către banda
transportoare secundară din cadrul zonei de răcire-evacuare (11). De pe masa de
evacuare,reperele sunt descărcate şi stivuite.
Instalaţia mai cuprinde: cilindri de ghidare a benzilor principale (3 şi 5),
dispozitivul de tensionare a benzilor (4), termostate de control şi reglare a
temperaturii, dispozitive de control şi reglare a presiunii şi vitezei benzilor
transportoare etc. Termolipirea se realizează în flux continuu, fără întoarcere
(într-un singur sens), iar funcţionarea este silenţioasă, uşor de exploatat şi
procesul poate fi complet automatizat.

Efectul lipirii este influenţat de următoarele patru grupe de factori:

1. structura şi caracteristicile inserţiilor textile utilizate la lipire;

2. structura şi caracteristicile adezivilor utilizaţi în cadrul lipirii, precum şi


modul de

depunere a acestora pe materialele suport (inserţii);

20
3. structura şi caracteristicile materialelor textile de bază, precum şi starea
suprafeţei

acestora;

4. parametrii tehnologici utilizaţi în tehnologia de termolipire.

Capitolul IV Termolipirea sacoului pentru bărbaţi

Termolipirea, ca procedeu de asamblare în confecţii textile, se utilizează


în diverse scopuri tehnologice:

– realizarea stabilităţii dimensionale a detaliilor textile prin întărirea marginilor


sau dublarea întregului reper

– realizarea plastroanelor pentru produsele de îmbrăcăminte exterioară

– înlocuirea unor cusături ascunse;

– conferirea unei rigidităţi şi rezistenţe crescute a reperelor produselor de


îmbrăcăminte

Capitolul V Calitatea la termolipire

Termolipirea este operaţia prin care două sau mai multe straturi de
material textil suprapuse sunt reunite cu ajutorul adezivilor în condiţii restrictive
de presiune şi temperatură.

21
Calitatea termolipirii este dependentă de:
– forma şi dimensiunile reperelor şi poziţia lor relativă;
– caracteristicile de identificare ale materialelor îmbinate (compoziţie, starea
suprafeţei, grosime) şi implicaţiile acestora în reglarea parametrilor de
termolipire. Spre exemplificare, materialele cu flauş termolipirea reperelor mici
se realizează pe dosul reperelor;
– caracteristicile dependente de model, care vizează locul scopul tehnologic
urmărit prin aplicarea inserţiei (de fixare a marginilor, de conferire a stabilităţii
reperelor şi subansamblurilor precum şi de fixare a aplicaţiilor brodate).
Termolipirea se realizează în două stadii, sinterizarea şi termolipirea
propriu-zisă (caşerarea). Sinterizarea reprezintă procesul termic prin care
adezivul atinge temperatura de topire, realizând condiţiile de îmbinare cu
suprafaţa textilă sub influenţa căldurii, iar caşerarea este stadiul de răcire cu
vacuum sau cu conducte de apă rece, în scopul fixării îmbinării.
Pentru realizarea unei termolipiri corecte, este necesară cunoaşterea
particularităţilor adezivilor şi corelarea parametrilor materialelor de bază cu cei
ai materialelor de întărire, precum şi prin alegerea corespunzătoare a direcţiei de
croire a materialului de bază şi întăriturii.
S-a constatat că, în cazul dispunerii întăriturii sub un unghi de 30–45°, se
obţine o îmbunătăţire a stabilităţii, prin formarea unor reţele mai rezistente între
cele două stature îmbinate.
Starea suprafeţei materialului după termolipire, păstrarea dimensiunilor şi
a formei, a luciului, a nuanţei şi a tuşeului suprafeţei materialului de bază, cât şi
rezistenţa la eforturi tangenţiale, rezistenţa la dezlipire şi flexibilitatea
ansamblului pot constitui indicatori de apreciere a calităţii îmbinărilor adezive.

22
Bibliografie

1. Ciontea Gheorghe, "Tehnologia confectiilor din tesaturi",


Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963

2. Mitu Stan, Mitu Mihaela, "Bazele tehnologiei confectiilor


textile", Vol.I, Editura Performantica, Iasi, 2005

3. Mitu Stan, Mitu Mihaela, "Bazele tehnologiei confectiilor


textile", Vol.II, Editura Performantica, Iasi, 2005

4. Gherghel Sabina, Indrie Liliana, "Bazele si ingineria


sistemelor de productie", Editura Universitatii din Oradea,
Oradea, 2004

5. Papaghiuc Viorica, Ionescu Irina, Florea Adela, "Proiectarea


sistemelor de fabricatie pentru produse de îmbracaminte",
Editura Performantica, Iasi, 2004

adev.ro/pbexxw
: www.dovani.ro

23