Sunteți pe pagina 1din 35

Ministerul Educaţiei Naţionale

LICEUL TEHNOLOGIC ,,COSTACHE CONACHI” PECHEA

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE
NIVEL 4

TEMA: Tehnologia de confecționare a iei din Bucovina

Domeniul: Industrie textilă şi pielărie


Calificarea: Tehnician designer vestimentar

Îndrumător: Absolvent:
Prof. Ing. RADU MONA MANOLACHE
DANIELA MARINELA
Clasa: a XII-a D

2018-2019

1
TEMA: Tehnologia de confecționare a iei din Bucovina

2
Schița iei din Bucovina

3
Cuprins

Argument
Capitolul I Compoziţia artistică a costumului
I.1 Istoria costumului popular românesc
I.2 Funcţiile costumului
I.3 Criterii de acceptare a costumului

Capitolul II Elemente specifice designului vestimentar


II.1 Elemente plastice în designul vestimentar
Capitolul III Tehnologia de confecționare a iei din Bucovina
III.1 Zone etnografice ale Bucovinei
III.2 Descrierea iei din Bucovina
Capitolul IV Valorificarea tradiției culturale populare în mișcarea
artistică
Anexe
Bibliografie

4
Argument

În zilele de festival oamenii din oraşele rurale ies să sărbătorească în


costume populare .
Arta populară tradiţională este prezentă în spiritualitatea satelor şi prin
alte variate forme de manifestare. Harnicii şi talentaţii făuritori de frumuseţe
realizează cusături şi ţesături cu caracter funcţional sau cu rol decorativ, piese de
port pentru bărbaţi şi femei (ii, bundiţe, pieptare, sumane, cămăşi bărbăteşti,
brâie, chimire, cingători), precum şi frumoase scoarţe moldoveneşti, lăicere de
perete şi de laviţă. Măiestria artiştilor populari se ilustrează prin vestitele
bundiţe, prin costumele naţionale femeieşti, prin cingătorile şi cămăşile cu
ornamentaţie bogată.
Costumul tradiţional românesc exprimă istoria tradiţiilor de-a lungul
timpului.
Tehniciile de ţesut sunt specifice zonei ,ţesăturile fiind realizate la razboiul
manual.
Costumul tradiţional pentru femeie constă intr-o fustă tradiţională,o
ie,curea,batic şi o pereche de sandale tradiţionale.Iea este bogat decorată,în jurul
gâtului, este ornată din bumbac,lână şi sunt frumos colorate.Culorile
predominante fiind rosu şi negru.
Costumul tradiţional bârbătesc constă într-o vestă, jachetă, cizme înalte şi
pantaloni cu ornamentaţie foarte încărcată.
Semnificaţia modelelor nu este aleasă la întâmplare.Formele geometrice
sunt alese din natura înconjurătoare, cosmos.Ca şi exemplu:steaua, bradul etc.
Ţesăturile pot fi din bumbac, urzeală de cânepă, urzeală de borangic, beteala de
lână.
Costumele tradiţionale româneşti exprimă istoria poporului şi evoluţia
acestuia pe parcursul vremii.Îmbrăcarea acestei vestimentaţii reprezintă o
sărbătoare pentru români şi un prilej de amintire a obiceiurilor străbune.
5
Portul românesc este plin de graţie şi de varietate, dar, în acelaşi timp, de
spiritualitate.
Costumul popular românesc conferă corpului o frumuseţe spirituală şi nu
are ca scop scoaterea în evidenţă a formelor fizice.
Pe român, hainele stau de parcă sunt scrise. Portul spiritualizează trupul.
Portul românesc este o exteriorizare a frumuseţii sufletului şi vine să
accentueze sărbătoarea şi bucuria întâlnirii cu alţii.
El este distinct de al altor popoare, prin nespusa lui bogăţie şi prin subtila
armonie.
Costumul popular este o combinaţie a tradiţiilor locale, a aşezării
geografice, a climei, precum şi a posibilităţilor economice.
El reprezintă o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un
document cu certă valoare istorică şi artistică.
De la naştere şi până la moarte, costumul popular a insoţit omul în toate
evenimentele vietii sale, fiind un purtator de simboluri.
Ca toate fenomenele de cultură materială, costumul popular este supus
unei continue evoluţii. Legătura sa strânsă cu viaţa socială îl face să apară ca un
fenomen în continuă transformare, adaptându-se condiţiilor mereu schimbate de
viaţă.
Din generatie în generatie, hainele de sarbatoare s-au dorit tot mai
frumoase, cele batraneşti fiind considerate învechite. În evoluţia portului
popular s-au înregistrat numeroase progrese, atât în ce priveşte ornamentaţia, cât
şi în linia croielii. Formele vechi, cu tradiţie, s-au păstrat alături de elementele
mai noi, care nu au adus, însă, modificări.
Studiind portul popular, este imposibil să considerăm că unele costume ar fi mai
frumoase decât altele, ori să vorbim cu regret despre transformare, poate chiar
denaturare.
Păstrarea unor elemente tradiţionale până în zilele noastre, într-unele zone
folclorice, este rezulatul forţei creatoare a genaraţiilor de meşteri populari.
Portul românesc, ca trasături generale are aceeaşi asemanare pe tot cuprinsul

6
ţării, avand desigur deosebiri de amanunte, cu schimbări de formă, croială, sau
doar de modul de folosire a pieptănăturii şi a podoabelor. El are ca trăsătură
esenţială unitatea în varietate, diferitele costume fiind caracteristice regiunilor şi
zonelor respective.
Am ales aceasta tema: ,, Tehnologia de confecționare a iei din Bucovina” pentru
a-mi demonstra competenţele tehnice practice şi teoretice pe care le-am
dobândit în anii de studiu în domeniul confecţiilor textile.
În timpul orelor de specialitate, prin succesiunea modulelor studiate mi-
am însuşit cunostinţele care să mă ajute să confecţionez şi să ornamentez
diferite produse de îmbrăcăminte sau de lenjerie.

Capitolul I Compoziţia artistică a costumului


I.1 Istoria costumului popular românesc

Poezia, cântecul şi dansul ocupă un loc important în viaţa de toate zilele a


poporului românesc. Ele însoţesc ţăranul la muncă, îl înveselesc şi îi înviorează
petrecerile. Folclorul românesc are o tradiţie milenară, iar forţa creatoare a
poporului românesc este viguroasă. Tezaurul tradiţional a exprimat expresia
idealurilor lui. Ca parte integrantă a istoriei şi civilizaţiei poporului român,
portul popular constituie un document viu care, dăinuind peste veacuri, a
transmis generaţiilor mesajul unei creaţii artistice autentice. Costumul popular
este un preţios document artistic, social şi istoric. Ţărănimea noastră este
înzestrată din fire cu atâta gust şi atâta pricepere încât provoacă şi admiraţia
străinilor. Pe când bărbatul caută să împodobească cu fel de fel de ornamente
încrestate sau cioplite case, mobile, unelte de lucru- covoarele şi brâiele ţesute
pe stative şi îndeosebi cămăşile şi ştergarele, oferă femeilor familiei prilejul
binevenit de a-şi manifesta talentul, de a- şi arăta gustul, brodându-le cu motive
bogate în cele mai vii culori. Se poate spune că femeia de la ţară transformă acul
7
în pensulă, firul de aţă în acuarelă pentru realizarea unor cusături de înaltă
valoare artistică.
Portul românesc ca şi întreaga artă populară (arhitectura, crestăturile în
lemn, ceramică, etc.) s-a născut şi a dăinuit pe teritoriul ţării noastre din cele
mai vechi timpuri. Obârşia broderiilor de pe îmbrăcămintea ţăranilor trebuie
căutată în trecutul cel mai îndepărtat. Faptul că aceste broderii au atins la
străbunii noştri culmea dezvoltării, dovedeşte cât de departe trebuie să fie
începutul acestei arte naţionale româneşti.
Cusătura, arta cusutului şi a ţesutului, este o îndeletnicire foarte veche.
Împodobirea cămăşii şi a pieselor de la brâu în jos, a sumanelor, se făcea pe
teritoriul ţării noastre încă din timpul triburilor trace.
Întunericul acoperă însă originea şi evoluţia artei noastre populare, doar
ici, colo, găsim câte o însemnare, care pentru noi românii este punctul de
plecare în înţelegerea dezvoltării broderiilor. Istoricul Herodot aminteşte de
şubele tracilor frumos împodobite. Istoria ne spune că dacii erau îmbrăcaţi la fel
cu ţăranii noştri de la munte: “ Îmbrăcămintea lor era un fel de tunică până la
genunchi, strânsă c-o cingătoare peste mijloc, iţari largi legaţi la gleznă cu
sfoară sau vârâţi în opinci, pe deasupra o manta largă, fără mâneci, încopciată
pe umăr. Femeile erau înalte, zvelte, mândre la port, cu o dulce mlădiere în
mişcări şi cu multă blândeţe şi duioşie în chipul lor frumos, în ochii lor mari,
galeşi, umbriţi de gene lungi. Purtau o haină uşoară până-n călcâie, pe deasupra
o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o broboadă de in sau de
cânepă, mărgele la gât şi flori în cosiţe”, ne aminteşte Al. Vlahuţă. Mărturii
despre originea portului românesc se văd pe Columna lui Traian şi pe
monumentul de la Adamclisi. Monumentul de piatră de la Adamclisi are metope
care înfăţişează pe daci cu cămăşi la fel croite cum poartă şi azi ţărancele
noastre, mai ales cele din Moldova şi Bucovina. Croiala lungă şi largă a
cămăşii, portul iţarilor la bărbaţi şi fustele largi la femei, cojoacele groase au
rămas aceleaşi şi în zilele noastre. Prin descoperirea figurinelor de lut de la
Cîrna- Craiova, din epoca bronzului, s-au constatat în îmbrăcăminte elemente ce

8
corespund costumului românesc. Grăitoare este piesa din spate (de la brâu în
jos) şi anume “opregul” (care astăzi se poartă în Banat), pe care se întrezăresc
franjurile.
Săpăturile de la Cetatea Sucevei au dezvelit fragmente din broderii din
secolul XVI. Arta broderiei se cultiva intens la curţile voievozilor moldoveni şi
munteni, în serviciul ei punându-se doamna, domniţele şi toate femeile curţii.
Specialişti celebri ca A. Riegel şi M. Hoberland întăresc posibilitatea că
arta populară română îşi are originea din vremuri cu mult mai vechi. Rădăcinile
ei par a pătrunde până în timpurile târzii ale Imperiului roman (ondulaţiile în
formă de S şi motivele în formă de inimă).
Nu vom uita să amintim înrâuririle culturii bizantine, caucaziană, persică
şi chiar turcească.
O mulţime de odoare din secolele XV şi XVI, ce se păstrează cu sfinţenie
la mânăstirile de pe tot cuprinsul ţării, arată înălţimea la care a ajuns arta
brodatului.
La expoziţia din 1910 de la Viena, care a oferit un studiu comparativ,
broderiile româneşti prezentate s-au reliefat prin varietatea modelelor, bogăţia
desenului, prin cromatica subtilă, armonia culorilor fiind perfectă.
Imagini ale portului nostru se găsesc în unele fresce şi pe unele porţi ca la
Episcopia de la Râmnicu Vâlcea, pe a cărei poartă de la intrare se vede o
fecioară în ie, zăvelci (şoarţe) şi poale. Picturile pe lemn sau pe sticlă înfăţişează
de asemenea elemente ale costumului românesc. Preţioase sunt şi picturile lui C.
Popp de Szatmary, Nicolae Grigorescu, Gh. Tăttarescu, care zugrăvesc ţărani şi
ţărănci în costum simplu dar plin de prospeţime şi pitoresc.
„Portul de dac- spune Mihail Sadoveanu – îl poartă şi astăzi ţăranii noştri
de la munte, mai ales momârlanii din valea superioară a Jiului. Pădurencele din
Hunedoara, ţăranii din jurul Grădiştei şi a Bouţarilor (lângă Grădiştea) şi-au
păstrat, neschimbat, pe lângă chip, îmbrăcămintea dacilor. Bubourile (saricile)
sunt haine tipic dacice.”

9
Toate aceste mărturii care s-au păstrat de-a lungul timpurilor sunt
adevărate documente ale originii şi continuităţii românilor pe pământul vechii
Dacii. Costumul confecţionat de ţăranca română este legat de viaţa sa de zi cu
zi. El este conceput nu numai ca obiect de uz practic, dar şi ca o nevoie de
frumos, de materializare, a talentului şi a iubirii pentru natura în care s-a născut.
Păstrarea lui a constituit un semn de protest în calea celor care au exercitat
oprimarea socială naţională.
Împodobirea costumului indică direct sursa de inspiraţie a ţărăncii:
frunzele şi florile câmpului, păsările, oamenii, animalele. Ea ştie să le prezinte
în aşa fel încât prin liniile cele mai simple redă esenţialul cu o mare puritate de
expresie.
Cusătura pe fir a iilor şi cămăşilor bărbăteşti din înteraga ţară se
realizează pe fire numărate, în timp ce broderia se realizează pe bază de desen.
Cu ajutorul cusăturii pe fir se decorează iile şi cămăşile bărbăteşti, unele obiecte
de podoabă interioară, pe când broderia se foloseşte în ornamentarea mintenelor,
sumanelor, cojoacelor, etc.
Portul ţăranilor români din Muntenia, Oltenia şi mai ales din Bucovina
este bogat ornamentat. Cămaşa de sărbătoare la femei este încreţită la gât,
(cămaşă cu brezărău), ca pe metopele monumentului de la Adamclisi. Cu
timpul, unele tărance, mai mult din spirit practic, au înlocuit aţa care începea să
se rupă după un timp de folosinţă, cu un guleraş mic de 1 cm. Aşa apare cămaşa
cu ciupag. Pe ciupag se brodează un fragment din modelul de pe altiţă.
Altiţa acoperă umărul. Are două sau trei dungi orizontale. Deasupra
dungilor sunt fie motive geometrice, fie zoo sau avimorfe. Dungile sunt
despărţite prin lănţujele de metal, fir aur sau argint, fluturi, mărgele.
Urmează încreţeala de 5-15 cm, care are un ornament geometric într-o
singură culoare: galbenă, iar pentru tineret roşie. Variate sunt motivele broderiei
pe mânecă de jos. Se disting două tipuri:
a) de-a lungul mânecii trei dungi verticale care au acelaşi model;

10
b) predomină dunga de la mijloc, pe când dungile de pe margine sunt mai
înguste şi mai simple. Dunga de la mijloc formează un fel de crac de la care se
despart în dreapta şi în stânga, uneori simultan, alteori alternativ, frunze şi flori.
Dungi costişate, oblice, acelaşi model.
Pe piept şi pe spate cămaşa este brodată cu dungi înguste sau motive
desprinse din ornamentele mânecii.
Cămaşa de toate zilele este puţin brodată.
Bărbaţii şi mai ales flăcăii, au cămăşile brodate la poale, peste umăr şi jos
la mânecă.
Dacă desenele de pe iile femeieşti sunt câteodată viu colorate, au lănţujele
din fir de aur şi argint, fluturi şi mărgele, modelele de pe cămăşile bărbăteşti
sunt lucrate mai mult cu negru, foarte rar este folosit la umplutură puţin roşu sau
fir metalic.
Ştergarul cu care-şi învelesc capul femeile bătrâne, ştergarul care se pune
ca ornament în casă, ca şi năframa folosită cu ocazia nunţilor, sunt brodate cu
motive geometrice sau flori stilizate şi de reţinut, desenul se prezenta totdeauna
pe două feţe- astfel că atât pe faţă cât şi pe dos, modelul era acelaşi. Marama din
Muşcel este din alesături de borangic cu fir auriu, la fel cu cele din restul
Munteniei, al Olteniei şi din Şcheii Braşovului.
Cojoacele, bundiţele şi bunda sunt brodate cu ornamente din domeniul
plantelor mai mult sau mai puţin stilizate, flori şi frunze împreunate în
mănunchiuri sau ghirlande.
În cromatica românească alături de alb, negru, roşu, trinitatea de culori
vechi, se găsesc griuri, galben- portocaliu, verde de diferite nuanţe, albastru ca
cerul, albastru de Voroneţ, albastru închis. În zona Clujului, se foloseşte destul
de mult liliachiul- movul.
La aplicarea culorilor, ţărancele ţin seama de regulile armoniei, pentru
care merită toată lauda. Motivele nu se restrâng numai la contururi, ci acoperă
chiar şi fondul, motivul apărând din fondul brodat, fiind de o rară frumuseţe.

11
În ţară se folosesc mai multe tipuri de ornamente: geometrice, fitoforme,
zoomorfe, antropomorfe, simbolice, sociale, iar preferinţele variază de la o zonă
la alta atât pentru motive, cât şi pentru culori.
Mare parte din modelele întrebuinţate s-au conservat neschimbate din
generaţie în generaţie, altele au suferit în decursul vremurilor destule schimbări
în formă şi culoare din cauza femeilor care au dorit să le dea o notă personală.
Dar multe, foarte multe din aceste vechi, bătrâneşti comori de artă, ce se găseau
răspândite până în cele mai umile căsuţe de sub poalele codrilor noştri, au fost
distruse de vreme. Foarte multe au fost supuse pieirii şi numai puţine din ele au
înfruntat vitregia vremii.
Deşi la început mijloacele tehnice au fost destul de modeste şi materiile
prime erau produsul gospodăriei ţărăneşti, totuşi realizările au fost uimitoare.
Portul popular în general se diferenţiază în funcţie de anotimp, ocazii
festive, vârstă, sex, adaptându-se prin structura sa, ocupaţiilor specifice fiecărei
zone. Piesele folosite în timpul muncilor sunt mai simple, mai puţin
ornamentate decât costumul ce se îmbracă la horă sau mai ales la nunţi, care are
ornamentele cele mai frumoase şi bogate în fir metalic, mărgele, paiete (fluturi)
prinse pe cămaşă cu o mărgică.
Costumul femeiesc este compus din cămaşă, poale şi piesa care acoperă
partea de la brâu în jos. Această ultimă piesă se deosebeşte de la regiune la
regiune.
Costumul bărbătesc se compune dintr-o cămaşă lungă, în sudul şi estul
ţării, şi mai scurtă în nord şi în vest. Pantalonii sunt lungi şi strâmţi în nord şi
sud- vest şi ceva mai scurţi şi largi în nord- vestul ţării.
Se poate încheia citându-l pe ing. Erich Kolbenheyer, autorul albumului
„Motive ale industriei casnice de broderii din Bucovina” tipărit la Viena în
1912: „Din dorinţa de a păstra comoara aceasta şi de a o face accesibilă tuturor,
iar pe de altă parte dorind de a scăpa de pericolul uitării şi a pierzaniei şi de a
salva, cât se mai poate salva, am întreprins această operă”. Sunt cuvintele unui
austriac, care a trăit şi muncit ca director al unei şcoli de pe meleagurile noastre,

12
a cunoscut ţăranul român şi i-a apreciat arta în aşa măsură, încât s-a simţit
obligat să o încredinţeze hârtiei pentru a rămâne cât de cât în amintirea
urmaşilor.
Portul naţional e ca o uniformă după care ni se cunoaşte neamul, e un
steag al naţiunii române. Portul nostru e cel mai artistic şi cel mai distins dintre
toate porturile populare.

I.2 Funcţiile costumului

Funcţiile costumului.
1. Funcţia de protecţie
Apărarea corpului faţă de acţiunea factorilor externi (umiditate, frig, vânt
etc) sau împotriva acţiunii nefavorabile a mediului de producţie (leziuni
mecanice, substanţe toxice, substanţe radioactive etc.)

2. Funcţia estetică
Scoate în evidenţă părţile frumoase ale corpului, mascând anumite
deficienţe de conformaţie sau ţinută.
Armonizează ansamblul vestimentar cu aspectul purtătorului privind
culoarea, desenul, linia de croială, drapajul etc.

3. Funcţia socială
Diferenţiază purtătorul în funcţie de vârstă, sex, profesie, religie, poziţie
socială

13
Mijloc de reflectare a diferitelor instituţii sociale (armată, poliţie, instituţii
religioase etc.) sau profesii

4. Funcţia de reflectare a personalităţii


Reliefează anumite caracteristici şi trăsături ale personalităţii purtătorului
(optimism, pesimism, îndrăzneală, timiditate, dinamism etc.)

5. Funcţia de comunicare vizuală

Reflectă gradul de cultură, simţul estetic, bunul gustul, stilul, puterea


economică, nivelul de informare cu privire la modă etc

I.3 Criterii de acceptare a produselor

14
profesie, vârstă, mediu social,
nivel de cultură
influenţa opiniei altora
SOCIAL alegerea legată de reclama
comercială

preţul produsului
durabilitatea în timp
costuri de întreţinere pe
ECONOMIC durata utilizării

criterii legate de aspect, de


cerinţele modei
ansamblu unitar în formă,
ESTETIC culori, ornamente

măsura potrivită, comoditate


la purtare, rezistenţă,
mod de execuţie şi finisare,
TEHNIC aspectul cusăturii etc.

calitatea materialelor şi a
execuţiei
performanţe tehnico-
DE CALITATE economice şi estetice

15
Capitolul II Elemente specifice designului vestimentar
II.1 Elemente plastice în designul vestimentar

Elementele designului vizual au fost definite ca fiind ingredientele de


bază,
componentele sau mijloacele prin care se realizează designul. Acestea sunt:
linia, suprafaţa,forma şi silueta, culoarea, materialul textil, elementele
decorative. Fiecare dintre aceste elemente posedă anumite caracteristici,
fascinante şi excitante, care nu se regăsesc la celelalte elemente.
Linia. Acest element „simplu“, prin varietatea combinaţiilor sale, poate
conduce la lucruri inimaginabile, plăcute, frumoase, fascinante, şocante, în
funcţie de fantezia şi talentul designerului.
Linia este la originea tuturor formelor şi a tuturor stilurilor. Linia poate fi
gândită ca un şir de puncte unite între ele; ea indică poziţia sau direcţia şi
posedă, în sine, o anumită forţă dinamică, care tinde să se concentreze spre
cele două capete ale sale; această caracteristică conferă liniei drepte o energie
specifică.
Deci, mişcarea unui punct sub imperiul unei forţe generează o linie, care poate
fi:
dreaptă sau curbă, plană sau spaţială, lungă sau scurtă etc. Linia este un semn
alungit, este legătura dintre două sau mai multe puncte; ea conduce ochiul în
direcţia în care se îndreaptă şi divide aria pe care o străbate. Linia delimitează
o formă sau o siluetă şi generează o anumită dispoziţie sau stare.
Forma. În vocabularul curent al criticii de artă, prin formă se în ţelege
totalitatea

16
mijloacelor de limbaj care alcătuiesc aspectul exterior al unei opere de artă:
culoare, linie, volum etc.
În realitate, forma este rezultatul procesului de creaţie în întregimea sa,
incluzând şi ideea care a stat la baza operei. Disocierea coordonatelor definitorii
ale oricărui obiect (formă, culoare, valoare) şi conceperea lui într-o ipostază
exclusiv formală urmăresc doar scopuri analitice.
Atunci când se vorbeşte despre formă în domeniul vestimentaţiei,
aceasta poate fi analizată sub trei aspecte: (1) forma corpului omenesc, (2)
forma exterioară creată de silueta îmbrăcămintei şi (3) linia de contur a
părţilor individuale din cadrul siluetei. Frumuseţea în design este afectată şi de
relaţiile dintre aceste trei categorii de forme.
În designul vestimentar sau în modă, forma poate fi interpretată în
diferite
moduri: „forma este înfăţişarea, aspectul exterior“, „forma este silueta“,
„forma este modelul după care se realizează produsele“, „forma este aspectul
pe care îl conferă produsele de îmbrăcăminte celui ce le poartă“; toate aceste
interpretări sunt considerate corecte.
Silueta. Designerul, în domeniul vestimentaţiei, lucrează asemenea
unui sculptor, utilizând corpul omenesc ca pe o „armătură“ (un schelet) pentru
a realiza o „sculptură“realizată din materiale textile moi, care trebuie să
sublinieze, să pună în valoare, să înfrumuseţeze figura.
Silueta este un factor esenţial în activitatea de creaţie, deoarece aceasta
determină conturul plan pe care produsul de îmbrăcăminte îl conferă
purtătorului. În limitele unei anumite siluete, designerul lucrează cu o serie de
elemente şi principii, creând astfel modele diferite, care pot construi şi
„imaginea firmei“.
Silueta este cel mai dominant element vizual al unui produs de îmbrăcăminte şi
dictează o mare parte a celorlalte elemente de stil care structurează designul
Spaţiul şi suprafaţa. Suprafaţa şi spaţiul sunt elemente critice în
designul vizual.

17
Suprafaţa este potenţialul total în design, este aria în care şi din care este
construită compoziţia; spaţiul este, la rândul său, un ingredient fundamental
din care se naşte designul,mai mult chiar, unii teoreticieni definesc designul ca
fiind: „un mod de organizare a spaţiului“. Spaţiul şi suprafaţa sunt cele ce
provoacă imaginaţia şi invită la o anumită „organizare“ .
În designul vizual spaţiul este fundalul pe care formele sau
figurile/siluetele sunt văzute. În „procesul perceptual, o parte a designului iese
la iveală ca figură sau formă, iar ceea ce rămâne devine fundal.
Efectele spaţiale pot fi introduse într-un produs de îmbrăcăminte în două
moduri:
structural şi decorativ. Efectele diviziunilor structurale depind de distan ţele
dintre diferitele linii structurale, cum ar fi, de exemplu, între cusături, pense şi
margini. Aria sau mărimea unei părţi structurale poate influenţa, de asemenea,
dimensiunile aparente şi forma siluetei.
Culoarea. Numeroase domenii de studiu contribuie la o anumită
percepere şi
apreciere a culorii Pentru fizician, culoarea este o formă de energie, psihologul
este
preocupat, în principal, de procesul percepţiei, iar fiziologul caută relaţiile
dintre ochi şi creier. Artistul este interesat însă de modul în care utilizează
culoarea pentru a crea anumite imagini, stări sau dispoziţii. Sensibilitatea faţă
de culoare poate fi instinctivă la unele persoane, dar marea majoritate a
oamenilor are nevoie de o anumită experienţă pentru a putea, ulterior,
recunoaşte şi aprecia infinita varietate a culorii în ambientul nostru.
Expresivitatea culorii este determinată de intensitatea şi luminozitatea
acesteia, de contextul în care se încadrează etc. Pentru a produce un anumit
efect emoţional şi pentru a realiza armonia cromatică, trebuie cunoscute, însă,
şi alte aspecte, cum ar fi cele legate de efectele contrastelor de culoare, de
deplasarea culorilor în spectru în funcţie de modificarea intensităţii luminii etc.
Alegerea şi combinarea culorilor în vestimentaţie se face în funcţie de

18
particularităţile de conformaţie, de sex, vârstă etc., pentru a se putea asigura o
prezenţă elegantă şi atractivă. Cu ajutorul culorilor pot fi aduse chiar anumite
„corecturi“ siluetei umane, pot fi create anumite iluzii optice; designerii trebuie
să cunoască şi, la nevoie, să folosească modalităţile prin care culorile
concentrează atenţia asupra unor zone ale corpului şi care minimizează unele
„probleme“.
Materialul textil. Educarea sau formarea ochiului în abilitatea de a
selecta acele materiale textile, cu anumite desene sau cu o anumită structur ă,
care atrag un număr mare de consumatori, este extrem de importantă şi
considerată a fi un „talent special“. În designul vestimentar, alegerea
materialelor, corelarea proprietăţilor acestora cu caracteristicile modelelor, este
vitală; ea este condiţionată şi de diferitele tipuri de pieţe de desfacere, de
anumite concepte privind „imaginea“ unor case de modă sau firme, de
„principiile“ artei, de tipul şi structura produsului de îmbrăcăminte, ocazia
purtării, de principiile „modei de calitate“ etc.
Materialul textil este elementul (suportul) cu ajutorul căruia se creează şi
se realizează noile modele; selectarea acestuia şi evoluţia formei sau stilului
noilor produse alcătuiesc o grupă de noţiuni care trebuie considerate,
întotdeauna, împreună.
Designerii experimentaţi studiază noile materiale mai devreme, deci
înainte de începerea sezonului, pentru a se inspira şi a le alege pe cele pentru
care „vor crea“ modelele sau pe care le vor folosi pentru modelele deja
proiectate.
Elementele decorative. Arta decorării produselor de
îmbrăcăminte constă în utilizarea unor detalii sau elemente accesorii,
funcţionale şi/sau ornamentale, în scopul înfrumuseţării, creşterii
atractivităţii, punerii în valoare etc. Elementele sau părţile accesorii ale unui
produs de îmbrăcăminte sunt cele care nu alcătuiesc structura sa de baz ă, cum
ar fi,de exemplu, gulerele, manşetele, clapele, epoleţii etc., iar detaliile sunt
elemente decorative adăugate produsului de îmbrăcăminte(broderii, panglici,
dantele ).
19
Designerul, atunci când doreşte să decoreze un produs de îmbrăcăminte,
are în vedere o serie de aspecte, similare celor ce intervin în selectarea
materialelor textile, cum ar fi:
• elementele decorative trebuie să accentueze produsul de îmbrăcăminte sau
să-l facă neaşteptat, neobişnuit, deci, în final, să determine creşterea
volumului potenţial al vânzărilor;
• modificarea costurilor, datorate utilizării unor astfel de elemente, să se
încadreze în anumite limite, pentru a nu conduce la o creştere exagerat ă a
preţului produsului de îmbrăcăminte;
• realizarea elementelor decorative să nu conducă la o întârziere a producţiei;
• culorile şi dimensiunile elementelor decorative să completeze întregul şi să
sublinieze, să întărească, sau să „înfrumuseţeze“ proporţiile îmbrăcămintei;
• elementele decorative să fie compatibile cu instrucţiunile de întreţinere ale
materialului pe care îl ornamentează.

Capitolul III Tehnologia de confecționare a iei din Bucovina

20
III.1 Zone etnografice ale Bucovinei

Bucovina (în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul


Bucovinei în Imperiul Austriac (germană Herzogtum Bukowina), este o regiune
istorică ce cuprinde un teritoriu de 10.441 km² care acoperă zona adiacentă
orașelor Cajvana, Câmpulung, GuraHumorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret,
Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de Sus din România,precum
și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuțipe,Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storo
jineț din Ucraina. Ea a căpătat o identitate distinctă de restul Moldovei după ce
a fost anexată de Monarhia Habsburgică în 1774.
Ocupând circa 4% din teritoriul României, cu o suprafaţă de 8.553 km 2,
judeţul Suceava este al doilea ca mărime din ţară, după Timiş, fiind situat în
nord estul ţării. Se învecinează: la nord cu Ucraina, la est cu judeţul Botoşani, la
sud-est cu judeţul Iaşi, la sud cu judeţele Neamţ, Harghita şi Mureş, iar la vest
cu judeţele Bistriţa Năsăud şi Maramureş.
Judeţul Suceava deţine un patrimoniu cultural-istoric şi etnofolcloric de
mare valoare şi atractivitate turistică: obiective cu caracter istoric-militar
(Cetatea Şcheia, Cetatea de Scaun a Sucevei şi Cetatea Zamca), construcţii
civile (Curtea Domnească şi Hanul Domnesc din Suceava), precum şi peste 25
de unităţi muzeale, printre care: Muzeul de Istorie din Suceava, cu „Sala

21
tronului”, o realizare de excepţie, unicat în România, Muzeul Satului
Bucovinean din Suceava, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Suceava, Muzeul
Etnografic Suceava, Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului,
Muzeul „Arta lemnului” din Câmpulung Moldovenesc, Muzeul de Ştiinţe
Naturale din Vatra Dornei, Muzeul „Tehnici populare bucovinene” din Rădăuţi,
Muzeul de Artă „Ion Irimescu”, „Galeria Oamenilor de Seamă”, Muzeul Apelor
şi Pădurilor din Fălticeni, Casa – muzeu de la Solca etc.
Zonele rurale sunt păstrătoare ale datinilor, tradiţiilor, meşteşugurilor şi
obiceiurilor străvechi, unde talentul şi atracţia către frumos se materializează în
adevărate opere de artă – ceramică, covoare ţesute manual, cojocărit, ţesături,
instrumente populare, măşti etc.Bucovina este renumită pentru muzeele sale
etnografice, bine conturate şi realizate tematic (Suceava, Rădăuţi, Gura
Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Solca, Vatra Dornei, Vama, Marginea),
precum şi pentru importantele centre de creaţie sau ateliere individuale ale
meşterilor populari vestiţi pentru meşteşugurile lor (Vatra Moldoviţei,
Ciocăneşti, Brodina, Poiana Stampei – încondeiere ouă, Marginea, Rădăuţi –
ceramică, Mănăstirea Humorului, Rădăuţi, Arbore – ţesături, Suceava, Rădăuţi,
Vatra Dornei, Molid, Fundu Moldovei – icoane, Marginea, Gura Humorului –
împletituri, Bilca, Vama, Fundu Moldovei – pielărie, cojocărie); nu în ultimul
rând, prelucrarea lemnului se regăseşte în toate zonele menţionate.
Manifestările artistice şi sărbătorile populare tradiţionale din tot cursul
anului aduc în atenţia publicului larg spiritul viu, autentic al meleagurilor
bucovinene, prin portul popular, cântece şi dansuri, obiceiuri străvechi –
festivaluri de artă plastică, de folclor, de datini şi obiceiuri.

III.2 Descrierea iei din Bucovina


22
Element important al culturii materiale a unui popor, portul popular
reprezintă una din trăsăturile sale principale, unul dintre indicii săi etnici
definitorii. El oferă un valoros material documentar atât pentru definirea și
clarificarea unor probleme de etnogeneză, cât și pentru precizarea conținutului
culturii în diverse etape ale evoluției sale istorice.
Inițial, portul a avut un rol strict practic-acela de a îmbrăca corpul pentru
a-l apăra de intemperii. Cu timpul, pe măsura cristalizării și dezvoltării formelor
vieții sociale i s-a atribuit un vădit rol artistic și decorativ, constituind un vast
câmp de exprimare a gustului, sentimentelor și aspirațiilor omenești.
Privit în general, costumul, dar mai ales cel femeiesc sau cel de
sărbătoare, a fost din totdeauna obiectul unor preocupări artistice deosebite.
Acest lucru a dus la existența, pe teritoriul patriei noastre, a unei mari bogății de
tipuri și variante ale costumului, exprimată în croi, ornament și colorit.
Costumul popular românesc, sub aspectul lui tradițional, nu s-a format
dintr-o dată. El este rezultatul unei evoluții de secole, la care fiecare generație a
adăugat noi elemente artistice, valorificându-le în același timo,în mod creator,
pe cele strămoșești, obținându-se astfel realizări de mare valoare artistică. În
felul acesta costumul este produsul artistic al întregului popor român.
Mai mult decât oricare gen al artei populare, costumul reflect cel mai
direct specificul unei națiuni, tradițiile, concepțiile, gustul său artistic și, într-un
cuvânt, dragostea pentru patrie.

Costumul femeiesc

23
Ia și cămașa reprezintă piesele cele mai importante ale portului popular
femeiesc, care încheagă tot ansamblul structural al costumului.
Este piesa fără de care nu se poate concepe costumul românesc. Ea este
de fapt cea care îmbracă tot corpul constituind, în acest sens, o piesă de
îmbrăcăminte de dedesubt și în același timp înfrumusețează corpul prin
aspectele sale ornamentale, apârand de data aceasta ca o haină de deasupra.
Coexistă, în aceleași sate chiar, ia cu poale separate, ia cu poale adăugate
si cămașa lungă.
Conform stucturii lor morfologice, piesele mai sus menționate aparțin
celor două tipuri mai mari ale cămășilor.
Primul tip este reprezentat prin cămașa dreaptă, cu stanul alcătuit dintr-o
singură bucată de țesătură, care acoperă fața și spatele.

Această parte este prevăzută cu deschizătura pentru îmbrăcare, o


deschizătură rotundă ce se prelungește pe piept într-o simplă despicătură în
pânză. Mânecile a căror lățime inițial nu depășea pe cea a unui lat de pânză se
păstrează drepte ca linie și sunt prinse din umăr. Sub braț, între stand și mânecă,
se intercalează pave pătrate, de dimensiuni variabile. Stanul este lărgit cu clin
lateral și anume cu câte un clin drept de fiecare parte sau câte doi, în special la
cămășile lungi, în care caz, una din laturile clinului se taie oblic, fapt care
24
impune cămășii o linie trapezoidală. Este uneori adoptat atât la iile cât și la
cămășile lungi.
Acest tip de croi, tipul I, cu toate variantele sale ornamentale ce se referă
la varianta structurală, este foarte răspândit și se întâlnește și în croiala cămășii
bărbătești din Suceava.
După acest tip de croi se confecționează majoritatea cămășilor de lucru și
cămășile bătrânilor, chiar pentru zile de sărbătoare. El își găsește analogii nu
numai pe întreg cuprinsul țării noastre, prezentând în deosebi variante
ornamentale de o remarcabilă valoare artistică în sudul țării, ci și în
îmbrăcămintea multor popoare aparținând diverselor culturi, în diferite epoci ale
evoluției lor istorice.
Cel de-al doilea tip de cămașă, tipul II , rezultă din asamblarea lășimilor
de pânză, care formează stanul si mânecile, în jurul gâtului. Această structură
este evidentă în portul femeilor dace de pe metopele monumentului de la
Adamclisi. Tipul II de cămașă este specific culturii carpatice. Variantele sale
sunt caracteristice zonelor apropiate lanțului carpatic și celor din centrul
Transilvaniei.

25
Ceea ce este însă interesant este faptul că nici pe vale Bistriței și nici în
zona Iașului nu apare acest tip de cămașă.
Stanul este realizat, în general, din trei lățimi sau două lățimi și clini,
clinii nedepășind, în total, o lățime de pânză de cca. 45 cm. Mânecile sunt
lucrate dintr-o lățime de pânză sau una si jumătate.
Cămașa la care fața, spatele și mânecile sunt unite și încrețite la gât. Are
la noi o foarte largă circulație, fiind tipul caracteristic românesc, dominant,
răspândit în toate zonele țării.
Iile din județul Suceava cu altița croită separat. Croiul de altiță se
suprapune, ca denumire, cu altița ca element decorativ specific zonei. Cămașa
sau ia cu altiță depășește granițele țării in nord, apărând și în Ucraina
transcarpatică, în sud dincolo de Dunăre, la bulgari, sârbi croați, iar in est, in
R.S.S. Moldovenească.
În țara noastră cămașa cunoaște o larga răspândire. Variantele
ornamentale, bazate pe structura sa, imprimă ansamblului caractere din cele mai
specifice portului românesc, nu numai pentru Bucovina, ci pentru toată țara.
Această cămașă, îmbinată cu fota conferă costumului femeiesc un stil propriu
roânesc.
Atunci când spunem cămașă înțelegem în general stanul și poalele croite
dintr-o singură bucată sau cel puțin formând o singură piesă. Denumirea de ie se
refera în special la porțiunea din stanul propriu zis, care acopera numai partea
superioară a corpului. Tipul acesta de cămașă se numește,în Bucovina,<<
cămașă cu altiță>>,<< cămașă cu brezărău>> (<<brizărău>>) sau <<cămașă cu
țâtură>>.
Astfel, iile prezintă o succesiune ritmică de spații ornamentale, care
alternează cu simplitatea fondului, o ritmare de forme, de pete de culoare, într-o
strictă dependență unele față de altele.

26
La tipul dezvoltat din <<poncho>> câmpii ornamentali sunt ornamentați
cu motive decorative dispuse liniar, străjuind la umeri cusăturile de racordare a
mânecilor la stan, înșiruindu-se pe mâneci în jos, pe piept, în jurul gâtului-care
are o cusătură cu <<pui>> pe un guleraș numit <<ciupag>> - la poale numai pe
porțiunea care depășește lungimea fotelor, fapt constatat destul de rar în
Bucovina, dar frecvent în sudul țării unde la costumul vechi, poalele apar uneori
cca. 30-40 cm de sub catrință.

27
Varianta dominantă a compoziției ornamentale în Bucovina este aceea cu
decorul mânecii realizat din trei unități distincte, constituind elementele stabile
ale compoziției : altița, încrețul și râurile sau tabla, varianta construită pe tipul II
de croi, varianta II b, aceea cu altița croită separat.

28
În Bucovina varietatea formelor de exprimare plastică a acestor râuri este
foarte mare. Nu se întâlnește însă niciodată o aglomerare de ornamente de la
încreț în jos, ca, spre pildă în Argeș, Vâlcea, Romanați. Motivele sunt totdeauna
astefel repartizate încât oricând apar încadrate de spații relative mari ale
fondului alb, fapt care conferă compoziției decorative un aspect de degajare,
motivele devin aerate, ușoare, înlesnind percepția și degustarea estetică.
Îndeosebi vrejul, stilizările florale au o deosebită vibrație a liniei și a culorii.
Spre deosebire de mâneci, la piepți, cele mai frecvente compoziții se
rezumă la încadrarea motivelor în șire verticale, divers dimensionate, grupate
simetric pe ambele laturi ale deschizăturii.
Spatele, în general, apare mai puțin ornamentat, baza decorului său fiind
repetarea aceluiași motiv ornamental, la distanțe egale. Uneori apar șiruri care
secondează cusătura de racordare a mânecilor la stan.
Spatele prezintă șire asemănătoare cu cele de pe piept. Multe ii, din
nordul județului în special, se diferențiază de restul iilor din țară, tocmai prin

29
reluarea acelorași motive plasate pe vertical, pe față și la spate. Chiar numărul
șirurilor este deseori același. De remarcat că aceasta se observă în special la iile
cu <<brezărău>>.
Diferențieri în funcție de vârstă, în ceea ce privește croiala, nu se
remarcă. În afară de preferința croielii poncho, pentru cămășile de lucru, pe care
o adoptă femeile bătrâne și pentru zile de sărbătoare, găteala este rezervată în
special fetelor și nevestelor tinere.
Cămășile femeilor în vârstă, pe lângă faptul că își reduc câmpii
ornamentali, oferă și o mai redusă varietate a motivelor ca formă, precum și a
culorilor. Chiar și realizarea tehnică dovedește rețineri, spre deosebire de
exuberanța cusăturilor la iile pregătite pentru horă sau zile mari de sărbătoare.
Fetele își coseau, pentru prima horă, pentru nuntă, cu foarte mare grijă cămășile,
care se distingeau prin bogăția ornamentelor și coloritul lor vesel.

Costumul bărbătesc
Ca și cel femeiesc, costumul bărbătesc este alcătuit din piese de strictă
necesitate, care îmbracă corpul în orice anotimp și ocazie și haine de deasupra,

condiționate de mediul climatic, starea economică, socială etc.

Piesele de bază ale costumului bărbătesc sunt cămașa și pantalonul.


Cămașa este aceeași, nediferențiată în funcție de anotimp.

30
Cămașa bărbătească provine din vechiul <<poncho>>. Cea mai
răspândită este forma care se întâlnește în portul femeiesc, în special la cămașile
de lucru și anume <<cămeșoiul>>.
31
Acest tip de cămașă care domină toată țara, cu variații de proporții în
lungime, sesizabile de la nord-vest spre sud, pornind de la formele cele mai
scurte, chiar deasupra taliei, specifice costumului bărbătesc din zonele Oaș și
Maramureș, menținându-se relativ scurtă în zonele Bihor, Arad, Cluj, prezintă
forme mai lungi în estul țării, evoluând de la mai sus de genunchi până la
jumătatea pulpei în toată Moldova, nordul Munteniei, Oltenia, în Banat și sud
estul Transilvaniei. Cămăși foarte lungi, până la glezne, întâlnim în zonele de pe
malul Dunării, care se continuă apoi și în sudul Dunării, în Bulgaria îndeosebi.
În afară de cămașa croită cu stanul prelungit într-o bucată cu poalele,
folosită în special la lucru, întâlnim mai frcvent, în zilele de sărbătoare, cămașa
scurta până la brâu, peste care se poarta poale separate, destul de scurte, de cca
50 cm. lungime, cu crețurile adunate, în majoritate, spre spate.
În partea superioară, croiala este identică încadrandu-se, în general,
aceluiași tip. În timp apar diferențieri, la capetele mânecilor, drepte la piesele
mai vechi, cu manșete, întâlnite mai rar, la piesele mai noi. În jurul gâtului au o
bentiță, prinsă într-un nasture sau un guler rasfrânt, denumit uneori ciupag.
Din punct de vedere ornamental, câmpii își păstrează, ca la tipul poncho,
locurile tradiționale: gât, guler, în rând cu deschizătura de pe piept, umeri – la
racordarea mânecii de stan – marginea mânecilor, poale.
De remarcat este faptul că, și la cămașa bărbătească, fiecare câmp
ornamental își are personalitatea sa, motivele și compozițiile sale
individualizate.
În cazul cămășii cu platcă, domină tighele și ajururi albe, având plasate
între ele ornamente colorate, ordonate în șiruri verticale.
În perioada dintre cele doua războaie mondiale s-a dezvoltat, cucerind arii
tot mai întinse în Bucovina – așa numita cămașă studențească. Este o variantă
ornamentală ce se face remarcată printr-o abundență de motive ornamentale,
îndeseobi geometrice, de culoare neagră, realizate în tehnica broderiei de contur
și care se repetă pe toți câmpii. Elementul ornamental geometric, formând un
câmp de romburi alungite, era un decor mult folosit în școli, la lecțiile de lucru

32
manual, în perioada respectivă, publicat în diverse caiete de cusături naționale,
care sărăceau ornamentica și specificul regional.
În general, pânza pentru cămăși se confecționa, țesută în 2 ițe din in și
cânepă sau combinațiile lor, evoluând apoi spre o cât mai largă folosire a
bumbacului .

Capitolul IV. Valorificarea tradiției culturale populare în


mișcarea artistică

Consensul unanim în aprecierea remarcabilelor și deosebitelor valori ale


creației artistice populare sub toate formele sale de manifestare: decorative,
potico-literare, muzicalitate, coregrafice, etc. – în toate valențele sale – a
perenității atributelor sale artistice – trecand peste epoci, mode și concepții
estetice – a caracterelor sale etnice, asupra adevărului – devenit turism – al
imensului potențial creator al artei noastre populare. De astfel, aceste
caracteristice îi conferă și dreptul – pe deplin câștigat – de model, de sursă
inepuizabilă de inspirație, de fenomen cultural ce se cere imperios valorificat în
toate manifestările de artă integrate proceselor culturii socialiste. Această
calitate îi este atribuită artei noastre populare – de către toți cei în măsură să o
califice – atât în baza intrinsecilor sale valori estetice, cât și ca urmare a
sensului pe care îl are conceptul de artă popular în formele tradiționale ale vieții
și culturii poporului nostru, în moștenirea noastră culturală, bază a evoluției
ulterioare.
Dar, pe lânga toate aceste atribute, considerăm că mai trebuie relevant și
un alt aspect, major, asupra căruia s-au spus prea puține și pe care ne va fi
posibil doar să-l schițăm prin câteva jaloane, în cadrul acestei prezentări. Este

33
vorba despre caracterele profund etice ale procesului creației artistice populare,
caractere componente ale acestui proces, indisolubil legate de locul, funcția și
ponderea pe care le are arta populară în viața colectivității etnice românești.
Aceste caractere trebuiesc bine cunoscute spre a plasa aceste procese în
contemporaneitate și spre a realiza valorificarea tradișiiei culturale populare în
mișcarea artistic de amatori.
Manifestările artistice ale poporului ne dezvăluie, în primul rând,
deosebitul său talent creator, dragostea sa de frumos, concretizată în
ornamentarea tuturor categoriilor de obiecte legate de munca și viața sa,
concretizată în toate valorile artistice, poetice, musicale, coregrafice etc.

Bibliografie

34
Bănăţeanu T. Arta populară din nordul Transilvaniei,Bucureşti,1969
Dogaru,O, Ornamentele şi croiul costumului din Maramureş, I. P.,,Arta
grafică”1976
Nanu Adina, Artă, stil,costum,Editura Meridiane,Bucureşti,1976
Pârâu,S Interdependenţe în arta populară
Salvanu V, Noţiuni de creaţie, manual, E.D.P,Bucureşti
Internet:www.romanianmuseum.com
www.ladadezestre.com
Merticanu V., Giurgiu D., Materii prime textile, manual pentru clasa a XI-a
Ciontea Ghe, Utilajul şi tehnilogia meseriei-Confecţioner îmbrăcăminte din
ţesături şi tricoturi

35