Portul popular dobrogean – unitate şi continuitate românească.

Elemente etnografice în categoriile folclorului dobrogean

Maria STÎNGĂ1
Abstract: The folk costume together with the customs and traditions are priceless documents about
our people’s being from all times as well as about the territories inhabited by Romanians.The folk
costume is the expression of our tradition, a document about the life and the specificity of the area. It
has been created along the time and it reflects peopel’s mentality and artistic creation. The diversity
and variety of the traditional costume from Dobrogea and the existance of a local one wich can be
found in the style of the Danube space through its elements demonstrate its unity with the ather
costumes from the country. That is because it has been developed in a tight connection with our
people’s traditions, customs and rituals.

Key-words: the dobrogean folk costume, customs, traditions, rituals, the dobrogean folk categories

1. Introducere

Costumul popular împreună cu obiceiurile şi tradiţiile constituie documente nepreţuite

despre fiinţa neamului românesc din toate timpurile şi teritoriile locuite de români. Portul
popular este expresia tradiţiei populare, un document despre viaţa şi specificul zonei care l-a
creat de-a lungul timpului, reflectând mentalitatea şi concepţia artistică a unui popor.
Costumul popular dobrogean, prin elementele componente, trăsăturile cromatice,
ornamentale, atestă neîncetat permanenţa elementului românesc în Dobrogea.

Elementele şi accesoriile costumului popular românesc se regăsesc în marea lor

majoritate şi astăzi pe metopele monumentului de la Adamclisi şi pe Columna lui Traian, de
la Roma: cămaşa încreţită la gât şi fota, căciula ţuguiată, cămaşa despicată în părţi, iţari
strâmţi sau încreţiţi, cioareci, curea cu cataramă dreptunghiulară, glugă, suman, opinci, aşa
cum confirmă cercetările făcute.

Fondul autohton nu a putut fi schimbat prin numeroasele colonizări, ci acesta a constituit

factorul de asimilare şi de sinteză a influenţelor străine, începând cu colonizarea greacă şi
romană, popoarele migratoare şi colonizarea cu elemente musulmane, căci existenţa
românilor localnici numiţi dicieni, împreună cu cojanii, mocanii transilvăneni şi celelalte
colonizări cu populaţie românească după 1877, au constituit baza etnică a Dobrogei.

Teodor T. Burada realizează în anul 1880, prima culegere de folclor dobrogean tipărită,
relatând despre caracteristicile creaţiei populare, tradiţii, obiceiuri, datini şi ceremonialuri.
Această monografie atestă în mod elocvent unitatea creaţiei populare dobrogene cu celelalte
provincii româneşti, căci în aceste locuri a avut loc un proces de integrare, elementul de
continuitate fiind asigurat şi de desele pendulări ale românilor din Carpaţi. Portul popular din
judeţul Tulcea, studiu întocmit de Elena Secoşan şi Steluţa Pârâu, reprezintă prima lucrare
mai aprofundată despre portul popular specific zonei, întreprins între anii 1974 - 1986. Acest

1
Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân,, Constanța, maria.stng@yahoo.com
fapt a prilejuit alcătuirea colecţiilor de port popular ale Muzeelor de Artă Populară din oraşele
Constanţa şi Tulcea.

2. Varietate și unitate în costumul popular dobrogean

Diversitatea, varietatea veşmintelor tradiţionale în Dobrogea de-a lungul timpului şi

existenţa unui costum autohton sunt demonstrate de mărturiile istorice şi studiile etnografice,
deşi regiunea s-a considerat multă vreme din acest punct de vedere o pată albă. Aceste aspecte
ilustrează consistenţa şi vechimea costumului autohton, căci din diversitatea
interdependenţelor se defineşte concepţia estetică a poporului român, ce se regăseşte în
creaţiile sale materiale şi spirituale, reflexie a coordonatelor etice ale comportamentului
membrilor comunităţii.

Costumul popular, din toate provicniile românești, reprezintă expresia evoluţiei vieţii
materiale, spirituale şi culturale româneşti de pretutindeni, deoarece este confecţionat în toate
provinciile româneşti din materiale şi elemente care subliniază aceste aspecte: cânepa, inul,
pieile animalelor, lâna, bumbacul, borangicul, dar şi după o morfologie unitară, dată în
ansamblul său de croială, ornamentică şi cromatică. Portul popular este mărturie a ciclurilor
vieţii vetrei săteşti, a raporturilor sociale şi spirituale bine determinate dintre membrii
comunităţii rurale tradiţionale, dar şi a condiţiilor social-istorice şi economice care şi-au pus
amprenta, realizând stilul zonal.

Costumul popular din Dobrogea se înscrie prin toate elementele sale în stilistica
spaţiului dunărean şi este unitar cu portul din întreaga ţară. Prin ornamente, cromatică,
echilibru între câmpurile albe şi ornamentele circumscrise, dar şi între culorile specifice,
costumul denotă unitate, armonie, sobrietate şi distincție, trăsături venite din spiritualitatea
neamului românesc. Elementele comune pe tot spaţiul locuit de români subliniază fondul
cultural comun străvechi care stă la baza apariţiei şi dezvoltării elementelelor şi accesoriilor
sale, în ciuda vicisitudinilor istorice, a dificultăţilor economice, a stratificării sociale şi a
condiţiilor istorice.

Portul popular s-a dezvoltat în strânsă legătură cu obiceiurile, tradiţiile şi ritualurile

poporului nostru, regăsite cel mai bine în categoriile folclorice specifice, dar şi în legătură cu
ciclurile vieţii, mentalitatea etică şi estetică a neamului românesc. Se remarcă astfel că bogăţia
lui ornamentală şi cromatică creşte o dată cu vârsta, culminând cu portul mirilor, pentru ca să
scadă apoi până la dispariţia aproape totală a ornamentelor, ajungând la un colorit sobru la
bătrâni, unde culorile de bază rămân, mai ales cele ale fondului materialului.

Permanenţa elementului autohton în spaţiul Daciei pontice, aşa cum era numită
Dobrogea de către Simeon Mehedinţi, a făcut posibilă existenţa unui fond cultural în care au
fost asimilate elemente diverse, ca semne ale condiţiilor social-istorice, geografice şi
economice zonale. Diversitatea costumului dobrogean în ansamblul său rezultă din elemente
comune portului românesc, elemente diferite de zonele învecinate şi elemente prin care se
particularizează pe sub-zone.
 Portul femeiesc raportat la cel tradiţional prezintă două tipuri: costumul cu catrinţe
pereche şi costumul cu androc şi catrinţă, având ca elemente cârpa (tulpan sau testemel) albă
din bumbac, marama şi cămaşa lungă. Androcul, numit şi fustă de tăvăleală la dobrogencele
băştinaşe, adică ţinută de muncă, marama ca şi casa de păianjen, fota încreţită la spate, ia
încreţită la gât sunt influenţe ale mocanilor din Ţara Bârsei, Făgăraş, Mărginimea Sibiului,
Covasna, Buzău, Râmnicu Sărat, observate în studiile întreprinse cu minuţiozitate, mai ales în
Dobrogea centrală. Cămaşa lungă de femeie, numită şi cămaşă de-a-ntregul, prezintă două
tipuri: cămaşă dreaptă numită şi dalmatică, considerată cea mai veche, răspândită în partea de
nord şi centru mai ales şi cămaşă cu platcă sau căptuf. Primul sistem ornamental al cămăşii
pleacă tocmai de la tipul de pânză şi din tehnica de obţinere: pânza din bumbac sau bumbac şi
borangic simplă, pânza învărgată cu vărgi alterantive şi pânza învărgată la margine. Se
distinge cămaşa de sărbătoare, numită cămaşă cu rujă şi pui.

Fig.1 Cămașă dreaptă (dalmatică) Fig.2 Cămașă cu platcă (căptuf)

Al doilea element de bază al costumului este reprezentat de catrinţe drepte sau

încreţite, denumite aici şi pistelca, pristelca, sau pestelca, ţesută în patru iţe din bumbac şi
lână, având ca elemente compoziţionale câmpul ( mijlocul sau trupul ) şi căpătâiele.
Specificul său decorativ este subliniat de motivele geometrice cu semnificaţii simbolice:
broasca ţestoasă, o sută de trestii, oglinda, viarba întoarsă, piscul, miezul de nucă, ploaia,
steaua cu opt colţuri, palma, pomul vieţii, porumbelul ş.a. Registrul cromatic păstrează fondul
arhaic bicolor roşul şi negrul, la care s-au adăugat treptat şi culori mai vii, mai ales după
apariţia coloranţilor chimici.

Fig. 3, 4 Catrințe drepte ( pestelci) din Dobrogea (de sud, centru și nord)
 Accesoriile destinate acoperirii capului, prin modul în care erau folosite, materialele,
culorile şi tehnicile de lucru, evidenţiau vârsta, starea materială şi socială, momente din viaţa
cotidiană sau de sărbătoare, cu denumiri diverse, pentru femei: tulpan, basma, testemel,
ciumber, broboadă, batic, maramă, în timp ce bărbaţii purtau iarna căciuli din blană de oaie
ţuguiate sau rotunde şi pălării de postav iarna şi de paie de secară, vara.Elemente vestimentare
specifice timpului friguros se regăsesc: pieptarul (cheptar, cojoc) atât pentru femeie, cât şi
pentru bărbat, lucrat din piei de oaie, purtat peste flanelă sau flanea împletită din lână, cu
mâneci lungi şi nasturi; ca element asemănător, dar fără mâneci se purta de către femei vesta
(gheosluc sau ghesluc). Mai adăugăm în aceeaşi categorie scurta din postav negru sau maro,
numită şi androc la Capidava şi Topalu.

Fig.5, 6. Costum de femeie/detaliu motive – Dobrogea ( nord, centru, sud)

Costumul bărbătesc este alcătuit din următoarele elemente: cămaşă, pantaloni, brâu,
căciulă, haine groase de lână. Cămaşa dreaptă și cu platcă sau căptuf, cu bentiţă în loc de
guler, decorată cu motive geometrice. Pantalonii din aba prezintă două tipuri, primul, cel mai
vechi, specific vârstelor înaintate – largi sus şi strimţi jos, denumiţi şi iţari, pârpâţi, şalvari, iar
al doilea tip, pantalonii cu croială dreaptă din postav alb pentru zile de sărbătoare şi maron sau
negru, pentru zile de lucru. În ceea ce priveşte accesoriile, amintim brâul ( brânele ) de
culoare albă, seină sau roşie, ţesut în patru iţe, cu decor dispus la capete (bob de fasole; talpa
gâştei), care constituia şi suport pentru diverse obiecte (tabacheră, pipă, bani). Încălţămintea
era reprezentată de opinci din piele de porc sau de vită lucrate în gospodărie legate cu curele
purtate în toate anotimpurile, cu obiele pe timp de iarnă şi ciorapi de lână.

Pescarii din Satu Nou şi Oltina, pentru a se feri de umezeală, purtau peste obiele şi
ciulpini de formă tubulară din pânză tare, impermeabilă. Vara, la lucru, erau folosiţi papucii
din postav sau galenţii de lemn (papuci cu tapla de lemn). Alte accesorii cu rol ornamental,
dar şi funcţional sunt podoabele, dintre care amintim: salbele cu bănuţi (cocoşei, icusari),
influenţă orientală şi mărgelele, denumite rubele, cerceii de aur pentru fetele înstărite, colbe
(brăţări din sticlă), cruciuliţa de argint sau de tinichea. La acestea se adăugau crenguţele de
busuioc şi florile naturale (trandafiri, scânteioare, alimon, tufănele).

Anotimpului rece îi sunt specifice hainele groase, din aba, in, blană de oaie. Amintim:
zăbunul, scurta, iamurlucul, dulmanul, flanela. Predominau culorile închise de cafeniu, negru,
vişiniu. Prin elementele componente, materialele şi tehnicile de croială utilizate până în cel
mai mic detaliu, costumul dobrogean subliniază continuitatea de vieţuire a autohtonilor şi
capacitatea de sinteză, prin contopirea, altoirea pe fondul arhaic a influenţelor alogene. Se
înscrie astfel în caracteristicile esenţiale ale portului românesc: unitatea şi continuitatea.

Fig. 7, 8. Costume dobrogene ( sud, centru, nord )

2. Elemente etnografice și categorii folclorice – creativitate și simbol

Pentru a evidenţia acele ocupaţii şi meşteşuguri care au avut şi au ecou în categoriile

folclorului dobrogean, amintim câteva culegeri care conţin exemple relevante în acest sens,
printre care: Folclor din Dobrogea, alcătuită de Constantin Brăiloiu, Emilia Comişel şi
Tatiana Găluşcă-Cîrşmariu, Pe buhaz de mare. Folclor nord dobrogean – Gheorghe Oprea şi
Gheorghe C. Mihalcea, Antologie de colinde dobrogene – Dumitru Galavu, Zboară, zboară
pescăruş. Cântece din folclorul dobrogean şi Cântecel din Dobrogea. Culegere de cântece
din folclorul dobrogean, alcătuite de Emanoil Frusinescu ș.a.

Cea mai veche categorie folclorică bazată pe scări oligocordice este folclorul copiilor,
prin cântecul de leagăn ce conţine amprente ale ocupaţiilor străvechi, de bază ale
dobrogenilor. Aceste consideraţii rezultă din numeroase exemple, precum cel din culegerea
La dalba cetate. Folclor nord-dobrogean, cules de Gheorghe C. Mihalcea, din satul Horia,
judeţul Tulcea:

L-am legănat cu picioru, Să-l trimet cu miorele,

Din furcă-mi torceam fuioru Pe valea cu viorele,
Din guriţă le cânt doru Să-l trimet cu oi mioare,
Vino ştiucă, de mi-l culcă, Pe valea cu lăcrămioare.
Şi tu, somn, de mi-l adormi, Ş-aide, nani, puiu mamii,
Şi tu, peşte, de mi-l creşte, Să te crească mama mare,
Să-l trimet cu oile, Să te văd cu oi păscând
Pe valea cu florile, Şi din fluieraş doinind
Să-l trimet cu mieluşei, Şi să-ţi pască oile,
Pe valea cu dediţei, Tu să-ţi fluieri doinele
În Dobrogea, din categoria obiceiurilor de primăvară-vară, care fac referire la ocupaţii
şi meşteşuguri, regăsim Paparuda, consemnată şi de Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio
Moldaviae. Alt obicei este Scaloianul, care aminteşte că în desfăşurarea unor rituri de
fertilitate, cercetările etnologice desprind reminiscenţe ale unor mentalităţi arhaice existente
la un popor de agricultori cum erau geto-dacii ... aceste îmbinări de atribuţii ale forţelor cu
caracter chtonian şi celest pot fi urmărite...la Caloian ( care mai poartă în unele variante şi
denumirea de Tata soarelui ... ) .

Obiceiul numit Strigarea în faţa focului, de la pagina 171, din culegerea La dalba
cetate. Folclor nord-dobrogean, cules de Gheorghe C. Mihalcea, ilustrează pe deplin
prelungirea aproape în mit a preocupărilor agrare. Obiceiul La Sânziene – Drăgaica,
consemnat tot de Dimitrie Cantemir, marchează maturizarea recoltei. O sărbătoare a întregii
naturi, căci stegarul poartă prin sat spice, usturoi, pelin şi flori de drăgaică, elemente ce aveau
în trecut semnificaţie magică. Plugul, unealtă arhaică, la început din lemn, care precede
neoliticul este simbol agrar al stăpânirii pământului, al începuturilor lumii, al creaţiei şi al
fecundităţii. Pluguşorul, Grâu de vară ( Cu semănatul ) şi Colindul sunt genuri ale căror texte
vin să sublinieze importanţa şi vechimea practicării agriculturii în satul dobrogean

În culegerea La dalba cetate. Folclor nord-dobrogean, alcătuită de Gheorghe C.

Mihalcea, se specifică aprecierea de care se bucura colindul: colindul de casă era într-atât de
important, obiceiul colindatului atât de acceptat în zona noastră, încât turcii mahomedani,
conlocuitori cu românii, au primit colindătorii să le colinde şi lor casele, iar colindătorii îl
colindau în versiune turcească. Acest aspect relevă foarte bine unitatea în diversitate,
capacitatea de sinteză şi de asimilare specifice Dobrogei, un exemplu nepieritor de
interculturalitate şi multiculturalitate, încă din cele mai vechi timpuri. Colindul prezintă o
tematică diversă şi funcţională, dacă ne gândim la diversele tipuri de colinde: pentru
gospodar, pentru fecior, pentru fată de măritat, pentru părinţi fără copii, pentru familii
îndoliate ş.a. Motivele sale sunt arhaice şi se regăsesc printre miturile şi credinţele străvechi.

Din cadrul repertoriului nupţial, evidenţiem un obicei prezentat în culegerea Pe buhaz

de mare. Folclor nord-dobrogean, denumit Bulguru, cules din satul Dăieni, judeţul Tulcea:
Vineri seara s-adunau flăcăii şi fetele acolu, aduceau lăutari ş-aduceau o baniţă de grâu şi
făceau bulgur. Intra o fată şi-un flăcău la râşniţî şi-nvârteau cu toţi acolu. Iar lăutarii cânta
afarî la flăcăi care erau acolo, jucau horî ... hora rarî, cum îi spuneam noi...Pe urmă se
schimba, se ducea alţii şi lăutarii tot cânta hora asta până când o termina. ( Socrul mare )
scotea un brăcaci dî vin şi-i cinstea pă flăcăi acolo, apoi ( flăcăii ) pleca acasă.

Un alt obicei din repertoriul nupţial, consemnat în aceeaşi sursă, la pagina 24, este
zvârlitul colacului: Cân’ pleca la cununie, scotea un colac şi-l rupea ( deasupra ) în capu a
miresii, în patru ... şi zvârlea ( mireasa ) către răsărit una, zicea „unu, doi, trei”, al treilea o
zvârlea ... flăcăi se repezea ca s-o apuce degrabă; una la spate zvârlea, şedea cu faţa tot la
răsărit, una ...( în faţă, înlături, în dreapta, în stânga )...asta înainte de-a pleca la cununie.

În credinţele populare, colacul este coptură rituală, un simbol cultural cu multiple

semnificaţii. El mediază opoziţiile copt-necopt, natură-cultură, stabileşte legăturile dintre cer
şi pământ, iar prin forma sa rotundă simbolizează soarele şi luna. Ca ofrandă rituală, colacul
înlocuieşte sacrificiul ritualic animal şi este simbol al fertilităţii. Repertoriul pastoral, prin
însăşi denumirea sa, subliniază instinctul de conservare al oierilor, chiar dacă prin natura
procupării se izolau pe păşuni, dealuri pe bălţi sau plecau, ca în cazul transhumanţei. Ciobanii
luau cu ei fluierul şi obiceiurile străvechi, contribuind prin aceasta la permanentizarea,
continuitatea spiritualităţii săteşti. De practicarea acestei ocupaţii străvechi este legată şi
apariţia şi perfecţionarea instrumentelor populare aerofone atât de diverse şi complexe.

Deşi doina este un gen neocazional şi presupune o stare de interiorizare subiectivă

profundă, elementele care fac referire la ocupaţiile şi meşteşugurile autohtone străvechi,
precum industria casnică textilă sau cultivarea plantelor, sunt prezente în acest discurs
muzical improvizatoric, comparat de foarte multe ori cu cel al bocetului, cântecului miresei,
caloianului, păstrându-şi neschimbat caracterul neocazional.

Cântecul propriu-zis dobrogean îmbină în foarte multe variante elemente specifice

agriculturii, cultivării viţei-de-vie sau pescuitului şi, dacă se consideră că genurile
neocazionale sunt mult mai vechi decât cele ocazionale, ele contribuind la conturarea
conştiinţei propriei personalităţi, atunci putem determina că aici, aceste ocupaţii au existat din
vremuri imemoriale, pătrunzând în lirica populară şi în aspectele subiective definitorii ale
personalităţii comunităţii autohtone. Din cântecul de joc şi de petrecere reprezentativ
doborgean în măsuri mixte de 5, 7 şi 9 timpi şi în tempouri cu influenţă orientală de geampara
sau cadânească, nu puteau lipsi elemente specifice culesului viţei-de-vie, aşa cum găsim în
culegerea La dalba cetate. Folclor nord-dobrogean, pagina155, unde este descris Cântecul
paharului, din localitatea Horia.

3. Concluzii

Prin acest subiect am subliniat faptul că Dobrogea este un spaţiu bine individualizat prin
diversitatea şi varietatea elementelor etnografice și etnomuzicologice specifice. Dobrogea este
un creuzet de etnogeneză românească, un spaţiu al interferenţei culturilor şi în acelaşi timp un
spaţiu de sinteză, permanenţă şi continuitate. Am evidențiat câteva aspecte grăitoare despre
tradiţiile şi obiceiurile etnografice, dar mai ales originalitatea şi frumuseţea portului autohton.
Prin tehnica elaborată de creaţie, elementele componente circumscrise costumului naţional de
pe întreg teritoriul ţării, prin cromatica şi ornamentica ce conţin atât simboluri cu specific
zonal, cât şi universal, spaţiul ce l-a creat se înscrie cu cinste şi îmbogăţeşte zestrea spirituală
a neamului românesc.

Elementele etongrafice se regăsesc drept mărturie spirituală în culegeri şi exemple

muzicale de folclor, investigate în acest caz indirect, din punct de vedere al elementelor
etnografice specifice spaţiului dobrogean autohton, pentru a evidenţia aspecte din viaţa şi
spiritualitatea zonală. Prin elementele etnografice, folclorul dobrogean se regăsește în zestrea
naţională a folclorului românesc din toate zonele ţării. Creaţiile folclorice sunt mărturii
trainice ale vechilor aşezări, îndeletniciri, obiceiuri, ritualuri, veşminte şi spiritualităţi
nemuritoare. De aceea au fost şi continuă să fie valorificate în chip atât de elocvent de
personalităţi ale culturii naţionale şi universale.
 4. Bibliografie

Brăiloiu, C.; Comişel și Găluşcă-Cîrşmariu, T, 1978, Folclor din Dobrogea, Bucureşti, studiu
indtroductiv de Ovidiu Papadima, Editura Minerva.
Burada, Teodor, T. 2003, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc. O călătorie în
Dobrgogea, Bucureşti, Editura Vestala.
Doagă Aurelia, 1981, Ii şi cămăşi româneşti, Bucureşti, Editura Tehnică.
Evseev, Ivan, 1994, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timișoara, Editura
Armacord.
Frusinescu, Emanoil, 1973, Cântecel din Dobrogea. Culegere de cântece din folclorul
dobrogean, Constanţa, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare.
Frusinescu, Emanoil, 1966, Zboară, zboară pescăruş. Cântece din folclorul dobrogean,
Constanţa, Casa regională a creaţiei populare Doborgea.
Magiru, Maria, 2003, Dobrogea. Studiu etnografic, vol I, Cluj, Editura Neremia.
Mihalcea, C. Gheorghe, 1975, La dalba cetate. Folclor nord-dobrogean, Tulcea, Centrul de
îndrumare a creației populare.
Oprea, Gheorghe, 2002, Folclorul muzical românesc, Bucureşti, Editura Muzicală.
Oprea, Gheorghe, 1998, Sisteme sonore în foloclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală.
Oprea, Gheorghe și Mihalcea, Gheorghe, 1980, Pe buhaz de mare. Folclor nord-dobrogean,
Tulcea Centrul de îndrumare a creaţiei populare.
Pârâu, Steluța, 1989, Interdependenţe în arta populară românească, Bucureşti, Editura
Meridiane.
Pârâu, Steluța și Secoşan, Elena,1980, Portul popular românesc din judeţul Tulcea, Tulcea,
Muzeul Deltei Dunării.
Rusti, Doina, 2009, Dicţionar de motive şi simboluri literare, Iaşi, Editura Polirom.