Caricaturile

Caricaturile, in finetea lor abstracta pot fi

considerate o arta la fel de pretioasa ca si tablourile
clasice ale marilor pictori celebri. Caricaturile sunt
mai exact imaginile care reprezinta trasaturile unei
situatii sau a unei persoane, insa printr-o exagerare
intentionata, realizandu-se astfel caracteristici
depasite care au ca scop unic ridiculizarea,
atragerea atentiei, reliefarea unor trasaturi reale care
insa sunt duse in derizoriu, satirizare. Caricatura
poate fi astfel considerata si „fabula” cu morala la
final a artei plastice sau satira acesteia, pentru ca
practic ce se exprima in cuvinte prin satira sau
fabula se exprima in imagine prin caricatura, rolul
fiind acela de a trezi oarecum spiritul celui care este
ridiculizat si desigur si al celor ce privesc.

Darwin, conform unei caricaturi a timpului său

Funcțiile esențiale ale caricaturii sunt de a destinde, de a amuza
și a atrage atenția, dar și de a echilibra estetica vizuală a oricărei
pagini tipărite și, nu în ultimă instanță, de a ilumina prin
relevanță. O caricatură reușită poate avea o țintă directă și poate
fi mai elocventă decât multe alte mijloace vizuale sau auditive
complexe și/sau sofisticate. Caricatura de calitate esențializează
într-o singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de
numeroase cuvinte sau discursuri întregi.

Caricatura este o reprezentare intenționat amplificată sau

deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături
caracteristice ale înfățișării fizice sau ale caracterului unei
persoane (chip, trup, caracteristici morale sau psihice), sau a
unei situații. Având variate modalități de expresie, după țelul pe
care îl vizează (șarjă amicală, umoristică, satirică, critică,
atragerea atenției), caricatura se realizează cu mijloace grafice
diferite, în creion, în peniță sau chiar în acuarelă sau guașă,
Caricatura unui echipaj al unei navete spațiale a NASA
respectiv mai rar în pictură sau sculptură.
Desi aparent, caricaturile au invadat destul de recent ziarele, revistele,
internetul si copertile la tot felul de carti, acest tip de arta „moderna” este
mult mai vechi decat am putea crede. Se spune ca prima notatie de tip ironic a
fost creata in urma cu 7000 de ani, evident, pe o foaie tip papirus, si este de
origine egipteana. Apoi au fost descoperite parodii ale scenelor din mitologia
antica ce aveau loc pe vasele grecesti. Toate acestea nu ne indica decat faptul
ca oamenii au fost din cele mai vechi timpuri ironici si plini de farmec si mai
mult decat atat au avut si suporturile necesare din partea societatii, deoarece
fara aceasta si fara erorile umane de-a lungul veacurilor nu puteau porni nici
glumitele inteligente.

Prima caricatura se spune ca ar fi fost a unui politician din Pompei. Evident

clasa politica reprezinta si in ziua de astazi generatorul de idei al artistilor
care isi pun in valoare talentul in jurul ridicolului si absenteismului moral al
clasei politice. In Evul Mediu, caricaturile nu erau facute de oricine ca in Caricatură antică a unui politician din Pompeii
prezent (desi si acum sunt cativa reprezentanti mai celebri ai acestei arte), ci
erau facute de cei mai de seama artisti din acele vremuri. Doar cei cu un spirit
ironic destul de dezvoltat, cu un simt al umorului fin si o cultura vasta, se
poate spune si curati din punct de vedere moral, puteau critica in acest fel.

Deoarece la urma urmei, caricaturile sunt o critica adusa persoanei in cauza.

Motiv pentru care se si hiperbolizeaza trasaturile situatiei sau a persoanei
respective si se rotunjesc trasaturile definitorii pentru a scoate in evidenta ce e
bun (inexistent in majoritatea cazurilor) si ce e rau.
În România caricatura apare și ea odată cu emanciparea unei noi societăți și formarea unei conștiințe naționale pe
la jumătatea secolului XIX, în perioada pașoptistă. Umorul amar dar și atitudinea critică sunt trăsături
reprezentative ale poporului român. "A face haz de necaz" este o sintagmă caracteristică romanului și, adesea,
românul a găsit soluții la problemele sociale și la cele existențiale abordând o atitudine ironică, dar mai ales
autoironică, nu totdeauna demonstrată a fi și constructivă dar, cu siguranță, paliativă și păstrătoare a unei sănătăți
spirituale. Tradiția umorului românesc va fi magistral reprezentată de artiști precum C. Jiquidi, A. Murnu, I. Iser,
N. Tonitza, C. Ressu, F. Sirato, I. Ross.
După 1944, caricatura va deveni un mijloc de propagandă în slujba comuniștilor. Caricaturiștii satirizau (la sarcină
de partid), tare ale societății trecute, astfel încât foștii aristocrați, boieri, nobili, industriași, patroni, să nu poată fi
compătimiți pentru pedepsele pe care noua oligarhie le aplica. Din nefericire, pedepsele nu au fost doar de natură
ironică sau moralizatoare. Cinismul proletcultist a fost fără margini. Râsul a dispărut de pe fața României, fiind
înlocuit de masca roșie a tiraniei încrâncenate, a suferinței și a neputinței.
În acest climat, umorul a suferit însă și un alt avatar, devenind o armă de protest tacit împotriva dictaturii
instaurate. Ca în orice epocă istorică, unii artiști s-au prostituat, alții și-au păstrat coloana vertebrală a demnității,
cu subtilitate furișându-se sub pulpana metaforei, ei au zgâriat cu penița lor dictatura.
În prezent diverse publicații folosesc serviciile caricaturiștilor pentru a da o "notă de culoare" editorialelor sau
unor articole și teme abordate, iar unele au chiar o secțiune dedicată, "Caricatura zilei".
După 2000, a luat avânt și caricatura comercială, prezenta prin numeroase site-uri și blog-uri aparținând artiștilor
care își promovează astfel serviciile sau ale unor firme care colaborează cu aceștia și oferă o multitudine de
servicii clienților.