Unirea noilor provincii nu modifică semnificativ structura populaţiei.

În 1930, populaţia
rurală era de 79, 9%, cea urbană de 20, 1%. Oraşe mai mari erau în 1930:Bucureşti, cu 639
040 de locuitori, apoi Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi, cu peste 100 000, şi alte nouă cu
peste 50 000 de locuitori. Nivelul de trai al populaţiei acestor oraşe se îmbunătăţeşte,
veniturile crescând simţitor. Dupa calcule lui Mihail Monoilescu, în cartea sa „Rostul şi
destinul burgheziei româneşti”, România avea, în 1938, 716 milionari (dintre care 7 cu un
venit de peste 10 milioane), 70 529 de cotribuabili cu un venit de peste 100 000 de lei, 304
400 de contribuabili cu un venit între 20 000 şi 40 000 de lei. Relativa bunăstare a lucrătorilor
poate fi o explicaţie pentru preocuparea locuitorilor oraşelor mari pentru modă.

Moda reprezintă totalitatea practicilor care definesc, la un moment dat, un grup social:atunci
când se referă la corpul uman se iau în considerare practici sociale precum:mişcări ale
corpului, gesturi de muncă, îngrijirile corporale, în final sunt create reprezentările legate de
corpul uman.

Fiinţă social, omul are nevoie de îmbrăcăminte. În perioada interbelică, portul

(îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie de situaţia materială şi
de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru
unii, îmbrăcămitea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau, mai ales, pentru altele),
hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie;din in sau cânepă (cămăşi,

izmene) lână (pantaloni, fuste, flanele), blană (cojoace, căciuli), piele (opinci). Costumele
naţionale erau purtate cu mândrie mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau hainele făcute
mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate
categoriile de vârstă.

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în

evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul
ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în
costume naţionale;era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să
aibă coroniţă făcută la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.

La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era
mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei,
precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate ş de ocaziile la care participau
persoanele respective. Caracterista generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de
a deveni tot mai comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii (serviciu,
plimbare, activităţi casnice, etc.).

Grija pentru vestimentaţie, etalon al modernitatii s-a nascut o data cu lumea bună
care îşi dădea întalnire “într-o cârciumioară la şosea”, cu vremea seratelor muzicale şi
literare unde luxul se exhiba, a iubirilor interzise rămase prin scrisori ori jurnale interbelice
sau rostite pe furiş, între etaje de flori.

Bărbaţii din “lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete
de catifea, cu poale lungi, la vestă, monocle, baston de bambus şi la ceasul purtat la brâu.
Preferinţele se îndreptau spre hainele mai comode:costum, pantofi sau ghete, pălărie sau
căciulă, în funcţie de anotimp.
 Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era
vară şi foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare;primăvara şi toamna se
purtau pălării mai groase, iar vara pălării de pai.

Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă, aveau
papuci comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora.

După război, barbaţii au început să-şi tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea,
părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi.

Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au
rămas la vestimentaţia antebelică:rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de
dantele, funde şi alte accesorii;nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu
pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul
într-o vestimentaţie luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În
Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară existau “magazine de modă”, unde se confecţiona
îmbrăcăminte sau încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a gata”. Rochiile au
devenit mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste
şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales
pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii. Pălăriile au devenit mai mici,
fără multe accesorii.Vopsitul podoabei capilare ascunsă de palarii cu numeroase accesorii
tip voalete si aplicaţii viu colorate avea un succes nebun;tot atunci se inventează ondulatorul
cu aburi, care nu dauna părului.

In lumea bună se poartă rochiile cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene,

mantouri. Blana era regina ţinutelor de gala:vulpe argintie, astrahan, asortate bijuteriilor cu
aur şi pietre preţioase. Din recuzita nu lipseau nici perlele, brosele în forma de flori evantaiul
decorat, umbreluţa si poşeta, decupate in acelasi ton. Damele îşi ascundeau albeaţa tenului
străveziu de razele soarelui sub umbrele japoneze sau pălării de pai cu borurile foarte largi.
Pudra alba era accesoriu de neînlocuit acolo unde natura nu era in acord cu tonul epocii.

Odată cu noul “tipar”perfect, femeia reinventează eleganţa. Pe val e silueta tip

scândură, fără curbe dar nu chiar anorexică, cum se poarta in zilele noastre, parul tuns scurt,
tip tunsoare “bob” fara manusi dar cu ţigaretele ordonate in porturi, semn al emanciparii
femeii. Corsetele, nu accentuau sânii, ci îi aplatizau. Se reinventează modelul
androgin:femeile îşi strâng bustul cu fâşii de pânză sau corset, deşi acesta e pe cale de
disparitie, pentru ca sânii lor să fie cât mai mic.

Parfumul folosit diferea în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se

parfumau şi se pudrau din belşug. Tinerile foloseau cu mai multă distrecţie parfumul şi pudra,
dar puneau accentul pe ruj şi rimel.

În lumea mahalalelor grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-
şi crească plozii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejur unor festivităţi – nuntă, botez –
se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de caşmir. În zilele de lucru
purtau rochii din materiale proaste, papuci, batic din pânză colorată. Bărbaţii aveau costum,
cravată, cămasă albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru, aveau
salopetă, iar acasă pantaloni de stofă, cămaşă în carouri, pantofi sau bocanci uzaţi. Pijamaua
era o raritate, bărbatul dormind, de regulă, în izmene şi cu cămaşa de acasă, iar femeia cu o
camasă lungă.

Moda nouă a trezit şi reacţii negative. „Revista funcţionarilor publici” scria în iulie
1927:„Păpuşile vopsite şi împopoţonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai
tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc şi scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de
culoarea pielii, cu pulpele goale purtând şosete spre a ispiti şi a atrage mai mult, fără cea mai
mică jenă, privirile trecătorilor, cu obrazul grimat şi buzele şi unghiile roşite, cu părul – care e
cea mai frumoasă podoabă a femeii – tuns. Ele fac parte din nenorocire de toate clasele
sociale”.

Revoltător era faptul că locul de etalare a modei devenise biserica. O revistă din
Ploieşti scria cu indignare:„ Cuconiţe ce poartă rochii scandalos de scurte şi umblă cu
picioarele goale în sandale, cu braţele şi umerii goi, cu pieptănătura teatreală, cu piepteni şi
agrafe de toate culorile şi buzele vopsite violet nu au pic de sfială, un pic de obraz când vin la
biserică”. După părerea revistei, ele ar trebui „să fie încălţate şi îmbrăcate cu rochii serioase,
mai puţin vopsite şi fasonate şi mai ales să evite a mânji chipul sfânt al icoanelor cu vopseaua
gurii lor”.

În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor

din „lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei,
însă acestă preocupare este prezentă doar în această această clasă a societăţii, cei din lumea
satelor şi a mahalalelor fiind lipsiţi de aceast interes.

În aceste condiţii, pentru occidentul interbelic, România era un fel de prim cerc al
alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru
totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă cotidiană modernă şi de primitivism
rustic.