Cuvintele panromanice

Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent: unelte

gramaticale (de, în, nici, pe, spre), pronume (eu, tu, el, noi, nostru); adjective
(bun, cald, drept, dulce, larg, lung) și adverbe (mai, când, ieri, mâine, nu, unde),
numeralele de la unu la zece și mie, verbe cu valori multiple și generale (a avea, a
fi, a sta).

Cele mai multe cuvinte panromanice sunt substantive referitoare la om (auzi, cap,
deget, dinte, dormi, lacrimă, limbă, mână), la familie (fiu, frate, noră, părinte,
socru, văduv), la îmbrăcăminte, podoabe (cămașă, coase, curea, fașă, pieptene,
veșmânt), la alimentație (cină, coace, crud, făină, must, pâine, sare, seu, vin), la
locuință (casă, curte, fereastră, masă, perete, poartă); sunt panromanici termeni
relativi la: cer și atmosferă (cer, lună, nea, stea, vânt), timp (an, iarnă, mai,
noapte, timp, zi), pământ (apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare,
marmură, munte, piatră, râu, sare, țară „pământ”, undă, val, vale), floră (arbore,
cânepă, fân, floare, frasin, ghindă, grâu, iarbă, iederă, ienupăr, in, lemn, linte, mei,
mesteacăn, nucă, pai, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică), faună (arici, asin,
bou, cal, capră, cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mierlă, muscă, ou, pană,
pădure, păun, pește, porc, purice, șarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe), trei
nume de culori (alb, negru, verde).

Însușirile realității exterioare și perceperea lor de către om sunt denumite prin

termeni panromanici ca aspru, cald, foc, fum, greu, întreg, jos, macru, mărunt,
măsura, miez, moare, nou, parte, părea, plin, sec, tăciune, acțiuni cu caracter
general: ajuta, coperi, face, frânge, întinde, lega, muia, roade, tăia, unge;
transport: car, căpăstru, duce, muta, roată, trage; agricultură, morărit, viticultură:
ara, cerne, culege, furcă, moară, vie; creșterea vitelor, agricultură: ceară, fân, jug,
miere, mulge, păstor; armată: arc, armă, învinge, prăda, săgeată; acțiuni
artizanale: cheie, foale, fus, iță, mai, nod, oală, par, sac, toarce, ramă, țese,urzi,
vas; cultura: carte „scrisoare”, cânta, coardă, joc, scrie, suna; societatea (inclusiv
viața religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat, Paști,
preț, vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu).

Am exemplificat această categorie cu mai multe cuvinte pentru a arăta că este

vorba de cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au
fost însă frecvente și cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce
implică păstrarea lor până astăzi în toate aceste limbi. Unele dintre cuvintele
panromanice nu mai sunt însă folosite azi decât în graiurile românești (ai
„usturoi”, lard „slănină”) sau în dialectele sud-dunărene (arom. căstâñ „castan”,
fauă „linte”, mur „zid”, marț „martie”, mes „lună”, tumbă „mormânt”).

... și excepția românei

În aceeași ordine de idei, semnalez faptul că 200 de cuvinte s-au păstrat în toate
limbile romanice cu excepția românei. Categoria respectivă a fost semnalată de S.
Pușcariu în discursul de recepție la Academia Română (1920) intitulat Locul limbii
române între limbile romanice și ulterior (1964) analizată în profunzime de I.
Fischer. Cum se explică situația din română? Există două cauze: una lingvistică și
alta, mai bine zis altele, de natură externă.

Dacă analizăm ce există în română în locul cuvintelor păstrate în toate limbile

romanice, dar absente în română constatăm că în unele cazuri cuvintele uzuale au
fost înlocuite prin propriile lor derivate latine, tendință specifică ansamblului
Romaniei adică teritoriului în care se vorbesc limbile romanice. Este știut că
diminutivele auricula, genuculum au luat locul, în latina vulgară, vechilor cuvinte
auris „ureche”, genu „genunchi”. Diminutivele stau la baza formelor romanice
(rom. ureche, genunchi).

Latinei dunărene, care stă la baza limbii române, îi sunt specifice o serie de astfel
de cazuri concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor
cuvinte vechi: lat. musculus devenit în română mușchi a preluat și sensul
cuvântului latin nederivat muscus „mușchi” (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit
pe lat. pix „smoală”. În astfel de cazuri, pierderea unor cuvinte latinești nu separă
structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci numai punctual, în realizarea
diferită a acelorași tendințe.

Au existat și unele cazuri determinate de cauze externe, de natură

socioeconomică (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri,
absența unei organizații religioase comparabile cu cea din Occident, dispariția la
un moment dat a învățământului latin etc.) care au acționat mai profund asupra
componenței unor terminologii.

Navigația, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din
lat. lunter, animalele acvatice, numai prin denumirea generică pește din lat. piscis,
toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia marinărească, dispărând
(ancora „ancoră”, navis „corabie”, portus „port”, ostreum „stridie”, puppis
„pupă”, velum „velă” sunt cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepția
românei).
La fel stau lucrurile și cu unii termeni din lexicul creștin: se păstrează cuvintele
fundamentale (lat. crucem > cruce, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom.
lege, lat. credentia > rom. credință), dar dispar cei care denumesc mai ales
organizarea bisericească (abbas „stareț”, monachus „călugăr”, ambii panromanici;
de precizat că monah vine la noi din slavonă).

Au dispărut numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizație, în condițiile

rusticizării vieții din Dacia (lat. purpura – termenul românesc purpură este
împrumutat în secolul 19 din latină, termenul curent era înainte de acest
împrumut porfiră luat din greacă -, lat. lampas „lampă”, lat. lima „pilă”).

Majoritatea acestor cuvinte panromanice cu excepția românei sunt termeni

tehnici ai diverselor profesiuni: marină, armată (hasta „suliță”, lancea), comerț:
(alumen „alaun”, saeta „păr țepos”) sau termeni de civilizație (ars, lectus „pat”,
littera), absența lor din română reflectând schimbarea îndeletnicirilor, precum și
întreruperea contactului cu lumea occidentală.

Izolarea de Imperiu a făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent transmise

celorlalte limbi romanice să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater
/ tata) sau să fie compensate prin perifraze (negare / a spune (că) nu, nullus /
niciun (ul).

Nu există totdeauna explicații pentru dispariția unor cuvinte latinești din română.
Probabil că în condițiile izolării latinei dunărene de restul României, tendința de
sărăcire și de simplificare observată pe tot teritoriul României să fi fost mai
profundă aici, ceea ce a putut duce la eliminarea mai rapidă a elementelor literare
din vocabularul latin. De exemplu, două cuvinte ce denumeau noțiunea de „mare”
transmise tuturor limbilor romanice (amplus și grandis) sunt eliminate, la fel ca
termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice. Se pare că mare
provine din lat. mas, maris „mascul”, evoluția fie de origine expresivă (posibilă
echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime sau ca folosire inițială a
adjectivului în limbajul crescătorilor de animale), fie datorită paronimiei cu un
cuvânt din limba traco-dacă.