STRATUL

Latina vulgară

Latina vulgară se opunea latinei literare prin diverse abateri de la normă. Abaterile respective
cunoșteau grade diferite, în raport cu nivelul de cultură al vorbitorilor. Existau unele, nu puține, care
erau tolerate de majoritatea populației și erau răspândite pe întregul teritoriu al Imperiului Roman.
Se poate considera că latina vorbită era o limbă comună de civilizație, mijlocul de comunicare
orală între locuitorii statului roman. Ea era relativ unitară, așa cum o dovedește limba inscripțiilor de
pe întregul teritoriu al Imperiului Roman. Elementele de variație locală sunt mult mai puțin numeroase
decât cele de unitate și se reflectă în foarte mică măsură în sursele scrise anterioare sec. VII.
Latina vulgară nu avea un sistem sau o normă autonomă. Ea este cunoscută numai prin texte care
conțin abateri de la limba literară, așa-numitele vulgarisme. Astfel de abateri apar în inscripții
provenind, de obicei, de la vorbitori cu puțină știință de carte, mai rar în scrisori și acte consemnate pe
papirus sau pe tăblițe cerate. Există și texte de o întindere mai mare, care provin însă dintr-o epocă mai
târzie. Acestea sunt tratate de medicină umană și veterinară (Marcellus Empiricus, De medicamentis,
din sec. V, sau Mulomedicina Chironis din sec. IV, o lucrare despre bolile cailor, semnată cu
pseudonimul Chiron Centaurus), cărți de bucate (Apicius, De re coquinaria, din sec. IV, care conține
numeroase rețete culinare, sau Anthimus, De observatione ciborum, din sec. VI, un tratat de dietetică),
cărți de agricultură (Palladius, Opus agriculturae, din sec. V).
Uneori, astfel de abateri apar și în cărți cu pretenții literare: la poetul Commodianus (sec. III), la
istoricii Gregorius din Tours (Decem libri historiarum, sec. VI) Iordanes (De origine actibusque
Getarum, din sec. VI), la autoarea descrierii unei călătorii la Ierusalim, Itinerarium
Egeriae sau Peregranatio Aetheriae (sec. IV-V).
Cel mai cunoscut text literar cu multe vulgarisme voite este Cena Trimalchionis, un fragment din
romanul Satyricon al scriitorului Petronius (sec. I): Trimalchio, un libert bogat de origine orientală,
oferă o masă copioasă semenilor săi, la care vorbitorii, oameni cu o cultură rudimentară, foloseau
limbajul cotidian, satirizat de Petronius. De reținut că multe vulgarisme apar intenționat și în
traducerile Bibliei, pentru ca textul să fie înțeles de un public care folosea limba cotidiană (Vulgata,
sec. IV-V, este numele dat unei traduceri complete a Bibliei, datorată lui Hieronymus).
Faptele de limbă vorbită apar și în scrierile doctrinare creștine, cunoscutele Predici ale Sf.
Augustin, din sec. V. Observațiile și recomandările gramaticilor latini (Appendix Probi, sec. III,
conține o listă de abateri de la regulile fonetice și gramaticale ale latinei clasice, pe care autorul le
combate arătând forma corectă, recomandabilă, a cuvintelor, de ex. vetulus non veclus; viridis non
virdis; passer non passar; nurus non nura; rivus non rius), precum și remarcile unor scriitori atenți la
faptele lingvistice (Cicero, Quintilian) completează informațiile despre latina vulgară.
În sfârșit, latina vulgară este uneori reconstruită pornind de la comparația limbilor romanice, care
o continuă.
Un astfel de cuvânt moștenit de toate limbile romanice, neatestat în latină, a fost reconstituit sub
forma *oblitare „a uita”, pentru că există fr. oublier, rom. a uita, sp. olvidar; în latina clasică era un
verb deponent, oblivisci, care nu s-a transmis în nicio limbă romanică. La fel, în loc de pluere „a
ploua”, forma clasică, s-a reconstituit o formă *plovere.
În sfârșit, uneori s-a reconstituit sensul pe care îl avea un cuvânt în latina vulgară: focus, care
înseamnă „vatră” în limba clasică, trebuie să fi avut în latina vulgară sensul de „foc”, fiindcă în toate
limbile romanice continuatorii lui focus înseamnă „foc”. Focus „foc”, termen mai concret, a înlocuit
cuvântul clasic ignis. Dintre toate limbile romanice, numai în română s-au păstrat urme ale lui ignis, și
anume derivatul neatestat în latină *ignitia > miață „febră, fierbințeală”, cuvânt învechit și dialectal.
Termenii clasici genu „genunche” sau auris „ureche” au fost înlocuiți cu
diminutivele genuculum, respectiv auricula, transmise tuturor limbilor romanice. De asemenea,
cuvinte ca os „gură”, edere „a mânca”, care aparțineau stilului înalt al latinei clasice, sunt înlocuite cu
cuvinte mai expresive, ca bucca, gula, respectiv comedere, manducare, transmise limbilor romanice
(rom. bucă, gură, a mânca; fr. bouche, gueule, manger, sp. comer).
Câte cuvinte am moștenit din latină?

Aproximativ 2000 (S. Pușcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache, 1905,

înregistrează 1947 de intrări).

Cum știm că acestea sunt cuvinte latinești?

Există cuvinte despre care putem spune cu certitudine că provin din latină, dar altele despre care
nu avem siguranța că sunt moștenite din latină.
Știm sigur că un număr de cuvinte provin din latină. Pentru a elimina orice umbră de îndoială în
stabilirea originii unor cuvinte, lingviștii țin seama de două criterii fundamentale: concordanța
fonetică și concordanța semantică.
Concordanță fonetică înseamnă că trebuie să existe o corespondență între forma cuvântului
românesc și cea a cuvântului latinesc presupus a sta la baza sa.
În unele cazuri, de felul cuvântului crud, lucrurile sunt evidente, dacă vedem că în latină
exista crudus. În alte cazuri, există nepotriviri. Lingviștii însă au observat că aceste nepotriviri se
repetă în mai multe situații, ceea ce le-a permis să stabilească o serie de reguli de transformări
fonetice, pe care le-au numit chiar legi fonetice.
O astfel de lege este transformarea lui l intervocalic din latină în r în română (lat. solem >
rom. soare, lat. mola > rom. moară). De aceea putem spune că (a) săruta este moștenit din
lat. salutare, iar (a) saluta este un împrumut din latină, făcut după ce legea fonetică și-a încetat
activitatea.
Concordanța semantică presupune o identitate sau o relație justificabilă între sensurile celor două
cuvinte: cel latinesc și cel românesc. În marea lor majoritate, cuvintele transmise din latină limbilor
romanice au același sens de bază ca în latină: facere „a face”, ridere „a râde”; dar anima „suflet” și-a
schimbat sensul în română ajungând la „inimă” (celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv).
Când demonstrația care explică evoluția de sens de la latină la română nu este convingătoare,
etimologia nu este acceptată, deci nu avem un cuvânt ce poate fi considerat sigur moștenit din latină.
În lista de circa 2.000 de cuvinte-bază (în calcul nu intră derivatele) sunt incluse nu numai
cuvintele din limba română literară actuală (apă, om, cap, iarnă, a plânge etc.), ci și cele păstrate
dialectal: doar în graiurile daco-române (ai ,,usturoi” < lat. allium, lard ,,slănină” < lat. lar(i)dum) sau
în dialectele sud-dunărene (arom. fauă ,,linte” < lat. faba, arom., megl. tumbă ,,mormânt” < lat.
tumba).
La acestea se adaugă unele care existau în limba veche (a deșidera < lat.
desiderare, rost ,,gură” < rostrum, păstrat azi în expresii ca pe de rost sau a lua la rost).
Există cuvinte moștenite de română numai sub forma unor derivate formate cu ajutorul sufixului
-uș(ă) de origine traco-dacă: auș ,,moș” < lat. avus + -uș, cătușă ,,pisică” < lat. cattus + -
ușă, mătușă < lat. amita + -ușă, păpușă < lat. pupa + -ușă.

Panromanic și românesc

cuvinte panromanice

Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent:

- unelte gramaticale (de, în, nici, pe, spre);
- pronume (eu, tu, el, noi, nostru);
- adjective (bun, cald, dulce, drept, larg, lung); trei nume de culori (alb, negru, verde);
- adverbe (când, ieri, mâine, nu, mai, unde);
- numeralele de la 1 la 10 și mie;
- verbe cu valori multiple și generale (a avea, a fi, a sta).
Cele mai multe cuvinte panromanice se referă la:
- corp și simțuri (cap, deget, dinte, limbă, lacrimă, mână, auzi, dormi);
- familie (fiu, frate, noră, părinte, socru, văduv);
- îmbrăcăminte (cămașă, coase, curea, veșmânt);
- alimentație (cină, coace, crud, făină, pâine, sare, seu, must, vin);
 - locuință (casă, masă, fereastră, perete, curte, poartă);
- cer și atmosferă (cer, lună, stea, nea, vânt);
- timp (an, mai, zi, noapte, iarnă, timp);
- pământ (apă, lac, mare, râu, undă, val, munte, creastă, vale, câmp, piatră, țară „pământ”, aur,
argint, fier, sare);
- floră (arbore, lemn, frasin, mesteacăn, ulm, pin, ienupăr, tei, soc, piersic, ghindă, nucă, floare,
iarbă, grâu, spic, pai, fân, cânepă, in, linte, mei, urzică);
- faună (asin, cal, bou, vacă, taur, capră, porc, vier, cerb, corn, lup, urs, arici, iepure, șarpe,
corb, mierlă, furnică, viespe, muscă, vierme, purice, pește);
- agricultură, morărit, viticultură: ara, cerne, culege, furcă, moară, vie;
- creșterea animalelor: ceară, miere, jug, mulge, păstor;
- cultură: carte „scrisoare”, cânta, joc, scrie, suna;
- viață religioasă: ajuna, înger, păcat, Paști, zeu;
- acțiuni cu caracter general: face, ajuta, lega, tăia, coperi, unge, frânge, întinde, muia, roade.
Este vorba de cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au fost însă
frecvente și cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce implică păstrarea lor până astăzi
în toate aceste limbi.

păstrate în Romania occidentală, dar nu și în română:

Nu știm care cuvinte au fost moștenite, dar au dispărut în primele secole ale existenței limbii române.
Unele cuvinte s-au păstrat în toate limbile romanice, cu excepția românei. Iancu Fischer a dat o listă cu
200 de astfel de termeni. În unele cazuri se pot invoca explicații de natură istorică: felul de trai al
românilor, departe de mare, ar explica absența unor cuvinte din terminologia navigației. Mai greu de
spus este de ce româna nu a păstrat termeni latinești, moșteniți de toate limbile romanice, de felul
lui amare „iubi”, avarus „zgârcit”, centum „sută”, errare „greși”, hortus „grădină”, latro „hoț”, nudu
s „gol”, pavor „frică”, pauper „sărac”. Ce vorbe foloseau românii, înainte de a împrumuta cuvintele
slave sau grecești?

– cuvinte care desemnau realități urbane:

• unele pierdute în română: urbs, villa, via, strata, platea (> it. Urbe „Roma”, sp. urbe „metropolă,
oraș”; fr. ville, it. villa; fr. voie; it. strada; fr. place, it. piazza);
• altele păstrate cu sens modificat: pons, monumentum, civitas, pavimentum, ruga;
– terminologia culturală:
• unele pierdute în română: littera, opera, regula, sapere, textus (fr. lettre, oeuvre, savoir) (s-au păstrat
charta și scribere);
• altele păstrate cu sens modificat: notare (> arom. nutare „a cresta, pentru a face un semn”);
nominare (> număra „a citi”); alegere (> arom. alegu „a citi”);
– terminologia navigației: ancora, portus, puppis „pupă”, ballaena, ostreum „scoică”, velum „velă”;
– terminologia pescuitului: s-a păstrat doar piscis „pește” (termenul generic, toate numele românești de
pești vin din slavă (crap, caras, știucă, somn, plătică, biban, nisetru, morun, cegă, lin, scobar,
mreană, păstrăv), maghiară (șalău) sau neogreacă (guvid, hamsie).
– terminologia referitoare la organizarea bisericească: abbas „stareț”, monachus „călugăr”, ambii
panromanici; rom. monah vine din slavonă. În română se păstrează cuvintele fundamentale
(lat. crucem > cruce, lat. paganus > păgân, lat. legem > lege, lat. credentia > credință, lat. altar >
altar, lat. basilica > biserică, lat. baptizare > boteza, lat. christianus > creștin, lat. Domine Deus >
Dumnezeu, lat. angelus > înger, lat. draco > drac, lat. *prebiter > preot, lat. Paschae > Paște, lat.
sanctus > sânt, lat. peccatum > păcat).

cuvinte latinești păstrate numai în română:

moștenite din latina vulgară, în română (dar împrumutate din latina cultă, în alte limbi romanice):
împărat (< imperator)/ fr. empereur, it. imperatore
ospăț (< hospitium)/fr. hospice, it. ospizio
județ (< iudicium)/it. giudizio, sp. juicio
plimba (< perambulare)/pg. perambular
viers „melodie, cântec” (< versus)/fr. vers, it. verso
ferice (< felicem)/it. felice, sp. feliz
putred (< putridus) /fr. putride, pg. pútrido

cuvinte latinești diferite

limbile din Romania occidentală și româna folosesc cuvinte latinești diferite pentru același obiect sau
aceeași noțiune:
cochlearium (> fr. cuillère, it. cucchiaio, sp. cuchara) — lingula > rom. lingură
*perdonare (> fr. pardonner, it. perdonare) — libertare > rom. iertare
partire (> fr. sp. pg. partir, it. partire) — plicare > rom. plecare
plorare (> fr. pleurer, sp. llorar) — plangere > rom. plângere
firmus (> fr. ferme, it. fermo) — talis > rom. tare
lentus (> fr. lent, it. lento) — quietus > rom. cet (în + cet > încet)
malus (> fr. mal, sp. it. malo) — reus > rom. rău
sine, minus (> fr. sans, sp. sin, it. senza; fr. moins, sp. menos, it. meno) — foras > rom. fără
liber (> fr. livre, it. sp. libro) — charta > rom. carte (refăcut din cărți, pl. lui *cartă < lat. charta
„hârtie, scrisoare” < gr. χάρτης)

cuvinte diferite

româna folosește cuvinte diferite (frecvent non-latine) pentru aceeași noțiune (situație explicată prin
orientarea spre Constantinopol începând cu sec. IV-V; infl. slavă din sec. VIII; infl. slavona din sec.
X; infl. turcă; infl. maghiară; infl. neogreacă):
amare (> fr. aimer, it. amare, sp. pg. amar) — iubi (< sl.)
amicus (> fr. ami, it. amico, sp. amigo) — prieten (< sl.)
inimicus (> fr. ennemi, it. nimico) — dușman (< tc.)
carus (> fr. cher, it. sp. pg. caro) — drag (< sl.)
infans (> fr. enfant, it. sp. pg. infante) — copil (< tr.-dacă)
centum (> fr. cent, it. cento, sp. ciento) — sută (< sl.)
certus (> fr. certain, it. certo) — sigur (< ngr.)
falsus (> it. falso, fr. faux) — greșit (< sl.)
forma (> it. forma, sp. horma) — chip (< magh.)
negare (> fr. nier, it. negare, sp. negar) — tăgădui (< magh.)
pauper (> fr. pauvre, it. povero) — sărac (< sl.)

Evoluții semantice romanice

Cea mai mare parte a lexicului moștenit păstrează sensul din latină: funcțiile corpului omenesc,
aspectul exterior al corpului, principalele băuturi, metalele, apele, cerealele, unele plante necultivate
nu și-au schimbat sensul.
Există însă și cuvinte care și-au modificat sensul.
Astfel caballus, utilizat în operele scriitorilor clasici, cu sensul de „cal de puțin preț, mârțoagă”,
apare încă la Horațiu și Juvenal și cu sensul general de „cal”, existent în toate limbile romanice
(rom. cal); caballus cu noul sens a înlocuit pe equus, vechiul termen latinesc pentru „cal”; s-a păstrat
femininul equua numai în rom. și sardă (rom. iapă, sard. ebba).
Un caz interesant este cel al lui paganus; la început însemna locuitor al unui pagus „sat” dar în
epoca creștină ajunge să însemne „păgân”. Evoluția semantică a fost explicată în mai multe feluri. Una
pornește de la sensul de „civil”, pe care-l avea paganus în vorbirea soldaților și care, prin sec. I–III d.
Hr., a intrat în limba comună: cum creștinii erau milites (Christi) „soldați ai lui Cristos”, necreștinii au
fost numiți păgâni, adică „civili”, în opoziție cu „soldații lui Cristos”.
Există și o altă explicație, care pornește de la civitas dei „comunitate creștină” (cetatea sau orașul
lui Dumnezeu): lui civitas „oraș” i se opunea pagus „sat” și, prin urmare creștinii erau „cetățeni ai lui
Dumnezeu”, în timp ce necreștinii erau „săteni, locuitori ai unui pagus”.
 În sfârșit sensul „idolatru” al lui paganus a fost explicat și ca o evoluție care a pornit din epoca lui
Constantin cel Mare, împăratul roman care în sec. al IV-lea a oficializat creștinismul. Atunci cei care
nu voiau să accepte creștinismul au căutat adăpost prin sate, pentru a scăpa de influența noii religii,
care triumfase în orașe.
Verbul currere „a fugi”, în latina clasică, începe să capete și sensul „a curge” la Ovidiu și
Virgiliu, sens existent astăzi în retoromană, italiană, vechea franceză și în română curge, în timp ce în
celelalte limbi romanice se păstrează cu sensul inițial „a fugi”. Sensul de „a alerga” este păstrat în
limba vecche, unde verbul avea formele a cure/a cura.
Ultimul exemplu arată că în unele cazuri noul sens din română se regăsește numai parțial în
celelalte limbi romanice, așa cum este cazul și altor cuvinte: afla < lat. afflare are în latina clasică
numai sensul „a sufla, a inspira”, dar o serie de limbi romanice, printre care și româna, prezintă sensul
„a găsi”.
Datorită răspândirii acestui nou sens în mai multe idiomuri romanice, trebuie să presupunem că el
a apărut încă în latina vulgară: orbus „care e lipsit (de ceva), orfan” și-a schimbat sensul în „lipsit de
vedere, orb”, așa cum arată româna, retoromana, italiana, vechea franceză; noul sens apare în secolul
al II-lea la Apuleius. Fenomenul s-a produs pornind de la expresia (orbus) oculis „lipsit de vedere”,
adjectiv ce a preluat sensul întregii expresii și, de aceea, orbus a ajuns să însemne „lipsit de vedere”.
Vechiul termen clasic pentru „orb”, caecus s-a păstrat în limbile ibero-romanice.

Evoluții semantice românești

Există în română o serie de evoluții semantice necunoscute în celelalte limbi romanice, care sunt
inovații românești.
Albastru < lat. *albaster „alburiu, albicios” păstrează în dialectele meridionale italienești sensul
inițial; cuvântul românesc făcea probabil la început referire la culoarea albă a cerului acoperit ușor cu
nori.
Cuvântul inimă vine din lat. anima „suflet, suflare”, păstrat în toate limbile romanice cu acest
sens. Vechiul sens, „suflet”, există în derivatul inimos „care pune la suflet” și în expresiile om fără
inimă și nu-ți face inimă rea.
Bărbat < lat. barbatus „bărbos” are sensul „persoană de sex masculin; soț” numai în română,
celelalte limbi romanice păstrează sensul originar (sp., pg. barbado „bărbos”).
Mergo, mergere însemna în latină „a se scufunda” (sens păstrat în it. mergere), în timp ce în
română a merge înseamnă „a se deplasa”. A. Scriban explică evoluția sensului astfel: „a se cufunda
într-un desiș ori în întuneric, a înainta, a merge”.
Recens („nou, recent, proaspăt”) și-a păstrat sensul în limbile neolatine occidentale (fr. récent, it.
recente, sp. reciente); termenul moștenit în română, rece, are sensul „cu temperatură scăzută”. S.
Pușcariu crede că evoluția se datorează faptului că vorbitorii foloseau cuvântul cu referire la apa
proaspăt scoasă din fântână, care avea temperatura scăzută.
Lat. talis „astfel, de acest fel” a devenit numai în română tare „puternic”. Sensul de „atât de
(mare, excelent etc.)” din latină a ajuns probabil „puternic” în româna comună („mi-a plăcut așa de
mult = mi-a plăcut tare mult”), luând în sfârșit sensul de „greu” sau „dur”. Sensul originar este păstrat
în rom. atare „astfel de” (lat. eccum-talem); ca atare „în această calitate”.
Tânăr continuă lat. tener „fraged, gingaș”; cuvântul latinesc s-a păstrat cu acest sens în limbile
romanice occidentale (fr. tendre), sensul etimologic se păstrează și în tinir din aromână. Româna
păstrează un sens secundar, pe acela de „care nu este încă matur”.

În multe cazuri, româna pare a face trecerea de la sensul abstract la unul concret:
anima „suflet” (fr. âme, it. sp. alma) vs rom. inimă;
constare (fr. coûter, it. costare, sp. costar) „a costa” vs rom. a custa „a trăi”;
reponere (it. riporre, sp. reponer, pg. repor) „a pune deoparte, a înlocui” vs rom. a răpune „a omorî”;
insignare (fr. enseigner, it. insegnare, sp. enseñar) „a învăța” vs rom. a însemna;
tener (fr. tendre, it. tenero, sp. tierno) „gingaș” vs rom. tânăr;
virtus (fr. vertu, it. virtù, sp. virtud) „virtute” vs rom. vârtute „putere, tărie”.
 O serie de evoluții semantice din română au fost explicate prin rusticizarea vieții în Dacia după
părăsirea provinciei de către armatele romane. V. Pârvan a explicat evoluția lat. pavimentum „pavaj,
mozaic” la sensul cuvântului românesc pământ prin faptul că populația orășenească a fost obligată, în
urma distrugerii vieții urbane, să trăiască în așezări neamenajate după modelul roman și a aplicat
terminologia orășenească la aceste realități rustice. Din cauză că pavimentum a căpătat sensul de
„pământ”, lat. terra și-a restrâns sensul la cel de „țară” (în aromână și meglenoromână țară înseamnă
atât „țară”, cât și „pământ, argilă”).
Pădure „loc acoperit cu arbori” < lat. paludem „mlaștină”, explicat încă de B.P. Hasdeu prin
faptul că regiunile inundabile ale Dunării erau acoperite cu codri deși.
Lat. pons „pod” devenit punte în română în opoziție cu celelalte limbi romanice, care păstrează
sensul originar de pod (fr. pont, sp. puente), a fost explicat de S. Pușcariu prin faptul că în munții în
care trăiau strămoșii românilor nu curgeau ape mari, peste care să se construiască poduri, ci pâraie
sălbatice pe care le treceau pe câte un copac răsturnat de pe un țărm pe altul (puntea). Când au început
să se construiască poduri mai solide, românii au luat termenul slav pod.
Nu toate evoluțiile semantice ale cuvintelor moștenite sunt ușor de explicat. Lucrurile se complică
în cazul când sensul din română există și în unele limbi învecinate. Astfel, cuvântul  lege, care are în
româna veche sensul „religie” a fost considerat de mulți lingviști un calc semantic, adică o copiere a
sensului în traducerile cărților sfinte din slavonă, unde zakona însemna „lege” și „religie”. Aceștia nu
au observat însă că acest sens există în texte latinești târzii și într-o serie de limbi romanice (v. fr.
la crestiene lei, la paienne lei, sp. ley „religie, credință, fidelitate”).
În aceeași situație este limbă cu sensul de „neam, popor”, din limba veche, considerat de obicei
calc semantic după vechiul sl. jazyka, deși el există și în vechea italiană. Chestiunea de mai sus a fost
discutată și pentru alte limbi romanice. E. Coșeriu a discutat o serie de cuvinte spaniole ce prezintă
inovații semantice explicate până la el ca sensuri calchiate după arabă. Coșeriu le explică prin evoluții
interne romanice, fiindcă le-a găsit în limbi romanice neinfluențate de arabă.

Frecvența cuvintelor moștenite

Importanța frecvenței ca factor component al valorii cuvintelor a fost subliniată pentru prima dată
de B.P. Hasdeu prin teoria circulației cuvintelor. Hasdeu a arătat că valoarea cuvintelor stă în
„circulația”, frecvența lor, mai exact în apariția lor în lanțul vorbirii. Cuvinte întrebuințate zilnic (și cu
valori multiple) sunt, așa cum spunea mitropolitul Simion Ștefan în prefața la Noul Testament de la
Bălgrad din 1648, ca banii.
Cuvintele cu o întrebuințare zilnică multiplă sunt ,,banii buni” ai limbii, ele formează ,,stocul de
aur care ridică valuta” (S. Pușcariu). Ele sunt, în cele mai multe cazuri, moștenite din latină. S.
Pușcariu a reluat teoria lui B.P. Hasdeu în cunoscuta sa carte Limba română. vol. I. Privire
generală (1940). Pușcariu a consultat volumul Balade și idile al lui G. Coșbuc și, pe o pagină deschisă
la întâmplare, dintre cele 117 cuvinte existente, 102, deci 88 %, erau de proveniență latină.
O situație identică a întâlnit pe o pagină din Legendele sau basmele românilor ale lui P. Ispirescu
(din 363 de cuvinte, numai 30, deci 9%, erau străine). Chiar în Poveștile lui I. Creangă se păstrează
aceeași proporție (din 233 de termeni, numai 18, adică 8%, nu sunt latinești). S. Pușcariu a făcut un
sondaj similar și pentru franceză, la o pagină din Le crime de Sylvester Bonnard a lui Anatole France
unde a găsit același raport între elementul latin moștenit și împrumuturi.
D. Mazilu a analizat cele 98 de strofe ale capodoperei eminesciene Luceafărul. Din cele 1907
cuvinte ale acestei poezii, 1658 sunt de origine latină, deci 88,60%; 13 strofe au numai cuvinte
moștenite din latină, iar în strofele care conțin momentul culminant al poemului proporția este de 95%.
Experiențe similare au făcut și alții: B.P. Hasdeu a publicat două poezii populare, Th. Capidan, o
poezie aromână, S. Pușcariu un fragment de 120 de cuvinte din Palia de la Orăștie (1582), în care
toate cuvintele erau moștenite din latină.