Originea latină a limbii române

Pe scurt
Structura gramaticală a limbii noastre este moştenită din latină.
Majoritatea cuvintelor importante (adică cele care fac parte din fondul principal lexical) au origine
latinească.
Pe larg
După războaiele din anii 101-102, 105-106, Dacia este cucerită de către romani şi transformată în provincie a
imperiului; procesul de romanizare a dacilor este rapid, datorită superiorităţii covârşitoare a civilizaţiei
cuceritorilor. Administraţia romană întemeiază aşezări, canalizează cetăţile, ridică monumente, terme, aduce o
lume seducătoare şi către care unicul drum de acces era limba latină. Din perioada stăpânirii romane există
inscripţii, dar mai ales dovezi arheologice, despre romanizarea Daciei şi despre adoptarea limbii latine pe întreg
teritoriul colonizat.
Evoluând din latina populară, limba română a primit după anul 600 numeroase influenţe, care însă nu i-au
alterat nucleul latin; limba constituie o ilustrare fidelă a istoriei generale, iar pentru români, ea este principala
sursă în reconstituirea unor epoci importante (cum ar fi perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al VII-lea),
dar şi a substratului dacic sau în stabilirea tipului de relaţii pe care le-au avut strămoşii noştri cu diferitele
populaţii care s-au perindat pe acest teritoriu. Izolată cultural, întemeiată exclusiv prin comunicare orală, limba
română are la bază latina vorbită, care de-a lungul timpului a suportat numeroase modificări, mai ales la nivel
fonetic.
Dintre acestea menţionăm schimbarea accentului şi dispariţia consoanelor finale (latinescul densus a devenit în
română - des); de asemenea, vocalele neaccentuate au dispărut ori s-au închis: calidus a devenit cald,
iar oculus a evoluat la forma ochi. Structura morfologică a limbii noastre păstrează cu fidelitate modelul latinei
colocviale; dintre cele cinci declinări cunoscute în latina cultă, primele trei erau folosite în limbajul comun şi
acestea s-au păstrat şi în limba noastră: substantivele de declinarea I, de genul casa-casae, s-au conservat în
română în forma casă-case; declinarea a II-a a pierdut doar consoana finală de la nominativ singular, aşa încât
un substantiv de genul lupus-lupi a devenit lup-lupi, iar substantivele de declinarea a III-a respectă şi de schema
originară: frater>frate. Foarte bine s-au păstrat formele de genitiv şi vocativ: casae>case, domine> doamne.
Pronumele personal descinde, de asemenea, din cel latinesc: ego>eu, mihi>mie, me>mă etc.
Consecinţă a comunicării orale, pronumele demonstrativ iile post-pus substantivelor şi adjectivelor a devenit
articol enclitic, preferându-se alte pronume demonstrative, probabil mai sugestive, cum ar fi iste, devenit ăsta.
În latina vorbită, încă înainte de secolul al II-lea se înlocuise forma cultă a comparativului adjectivelor - altior -
cu forma magis altus, preluată şi în româneşte - mai înalt. Şi conjugarea verbelor este moştenită integral din
latina; exemplificăm prin perfectul simplu al verbului a fi, care dovedeşte cel mai bine latinitatea limbii noastre,
conservând fidel indicativul perfect latinesc: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt. De asemenea, sub raport
sintactic, româna continuă latina comună, în latina cultă locul subiectului nu era stabil, pentru că era imposibilă
o confuzie a lui, atâta timp cât desinenţele cazuale erau auzite bine. După ce consoanele finale încep să dispară,
doar locul cuvintelor în frază mai poate fixa funcţia lor sintactică; aşa se face că în latina vorbită se respecta
următoarea ordine, valabilă şi pentru limba noastră: subiect, predicat, complement direct.
În ceea ce priveşte vocabularul, se poate urmări şi mai clar povestea limbii noastre. Studierea cuvintelor
moştenite din latină a condus pe mulţi cercetători la concluzia că Dacia a fost colonizată cu o populaţie
orăşenească; astfel, un cuvânt citadin, precum pavimentum, care însemna pardoseală, pavaj, a dat în
româneşte pământ, iar cuvântul terra care avea sensul de ţinut şi care era folosit într-un limbaj semi-oficial a
creat în româneşte ţară. Mai multe cuvinte par să se fi născut într-o perioadă de confluenţă între ritualuri păgâne
şi creştinism; aşa de pildă, cuvântul drac (dracco) are doar în româneşte sensul de duh rău, demon, iar prin
forma zănatic creştinii îi desemnau iniţial pe idolatrii zeiţei Diana - nume de la care s-au mai format şi
cuvintele zână şi sânziene.
Tot vechi (înainte de secolul al IV-lea) sunt şi cuvintele mormânt, comand, priveghi, lună, iar după
generalizarea creştinismului (după anul 350) vor mai apărea şi alţi termeni
precum ajun, altar, duminică, botez, câşlegi, creştin etc. Dar moştenirea latină este cu mult mai importantă în
ceea ce priveşte lexicul. Cele mai multe dintre cuvintele uzuale, adică cele care constituie fondul principal
lexical, sunt de origine latină. Astfel, elementele universului înconjurător sunt desemnate în bună parte prin
cuvinte care provin din limba latină: cer (din coelum,i), soare (sol,is), stea (stella,ae); de asemenea,
terminologia familiei (mamă, tată, fiu, soacră, cumnat, noră), cuvintele care definesc părţile corpului
(cap, ochi, mână, păr, nas etc.) sau alimentele indispensabile vieţii (lapte, carne, pâine) sunt toate de origine
latină.
Structura etimologică a vocabularului român este dominată de cuvinte moştenite sau venite de-a lungul
timpului, pe cale cultă, din latină. Una dintre cele mai bune statistici a cuvintelor din limba română este cea a
lui Dimitrie Macrea, pe care o transcriem aici: 20,02% din vocabularul actual al românei este compus din
cuvinte de origine latină; restul cuvintelor provin din slava veche (7,98%), din bulgară (1,78%), din sârbă
(1,51%), din turcă (3,62%), din maghiară (2,17%), din neogreacă (2,37%), din franceză (38,42%), din latina
literară (2,39%), din italiană (1,72%), din germană (1,77%); în afară de acestea, mai există cuvinte
onomatopeice (2,24%), de origine nesigură (2,73) sau de origine necunoscută (5,58%).

 Carpe diem. (Traieste clipa; Profita de aceasta zi) Horatius

 Cave canem (Pazeste-te de caine)
 Conditio sine qua non. (Conditia necesara)
 De gustibus et coloribus, non disputandum. (Gusturile si culorile nu se discuta)
 Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. (Ma indoiesc, deci cuget; cuget, deci exist)
 De mortuis nihil nisi bene. (Despre morti numai de bine)
 Dum spiro, spero. (Cat timp respir, sper)
 Dura lex, sed lex. (Legea e dura, dar e lege)
 Festina lente! (Grabeste-te incet!)
 Fiat lux! (Sa se faca lumina!)
 Gaudeamus igitur (Sa ne bucuram, deci)
 Hic et nunc. (Aici si acum)
 Laborare omnia vincit. (Lucrul invinge tot
 Mens sana in corpore sano. (Minte sanatoasa in corp sanatos)
 Modus vivendi (Mod de a trai)
 Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt rusinoase)
 Nosce te ipsum! (Cunoaste-te pe tine insuti!) Era scris pe frontonul templului din
Delphi. Tot acolo era scris si "Est modus in rebus."
 Omnia vincit amor. (Iubirea invinge orice)
 Persona (non) grata. (Persoana (ne)agreata)
 Pia mater (Mama iubitoare)
 Post mortem. (Dupa moarte)
 Qui rogat, non errat. (Cine roaga, nu greseste sau Incercarea moarte n-are)
 Quot capita, tot sententiae. (Atatea pareri, cate capete)
 Ridendo castigat mores. (Razand infranezi moravurile)
 Semper idem. (Mereu acelasi)
 Veni, vidi, vici (am venit, am vazut, am invins) Iulius Caesar
 Verba volant, scripta manent. (Vorbele zboara, scrisul ramane)
 Vox populi, vox dei. (Vocea poporului, vocea zeilor)