Sticla

Scurt istoric

Sticla, ca si focul, a fost decoperita intamplator de om. Se spune ca pentru prima data un grup de fenicieni
a produs, fara intentie, cateva bucatele de sticla. Dupa ce au ancorat vasul cu care calatoreau pe o plaja,
marinarii au vrut sa faca focul pentru a pregati ceva de mancare, dar nu au gasit nicun bolovan pe care sa
sprijine vasul de gatit si astfel au pus in loc cativa bulgari de soda. A doua zi, unul dintre ei a descoperit in
cenusa ramasa de la foc niste pietricele lucioase, care pe vremea aceea nu erau cunoscute sub nici o
denumire.Istoricii arata ca in Egiptul Antic au fost produse primele bucati de sticla de culoare verde
maronie printr-un proces chimic complicat la vremea aceea. In decurs de mai bine de 2000 de ani s-a trecut
de la margelele confectionate din sticla opaca la diverse obiecte de uz casnic.Aceasta metoda de obtinere a
sticlei a fost preluata de romani si dezvoltata, rezultatele fiind uimitoare.De la sticla opaca egipteana s-a
ajuns la una incolora si translucida, fiind folosita pentru diverse ornamente pretioase.Tot in acea perioada
au fost descoperite si cuptoarele in care sticla putea fi incalzita la temperaturi inalte, obtinandu-se astfel un
material aproape lichid, care putea fi prelucrat mult mai usor.In istorie unul din tipurile de sticla care s-a
remarcat prin maestrie si stil este sticla de murano.Numele vine de la orasul port din Republica Venetiana,
in care s-a obtinut pentru prima data acest material. Datorita faimei produselor faurite, maestrii au
dobandit drepturi asemanatoare nobililor. Tot ei au fost cei care pentru prima data au reusit sa transforme
sticla in oglinda. Iar pana la a se obtine cristaluri, sticla multicolora sau imitatii ale pietrelor pretioase a mai
fost doar un singer pas.Adevarata industrie in acest domeniu a fost dezvoltata insa de catre englezi in
epoca moderna, care au introdus in tot acest proces carbunele, ridicandu-se astfel rezistenta sticlei.Si
cuptorul recuperator de caldura a fost descoperit tot de europeni. Germanul Friederic Siemens a realizat
acest aparat care nu mai mergea pe carbune, ci pe gaz.

Primele forme de sticlă

Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari
fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la țărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip,
dar nici un bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câțiva bulgări de sodă
de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi dormind. Dimineață, scormonind din
întâmplare prin cenușa focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un
material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.

Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar și pe bază
de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima
condiție pentru apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Acest lucru este însă
greșit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile
nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăsnete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală,
formată de temperatura ridicată a trăsnetului. În anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea
se comercializează, fiind vândute turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.

Sticla naturală, creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereții
unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o
peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta
devenind un element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier,
cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc).
Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât subțirea
pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă -
mărgelele. Tot egiptenii au meritul în a fi fost primii a realiza proteze oculare. Se apreciază că cele mai vechi
mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte din sticlă,
de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru
îmbălsămare etc.

Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără
adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre.
Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce
nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de
lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă
vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească de ea, luând forma
dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era apropiat de cel al pietrelor prețioase.

Definiția sticlei

Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu si silicatii ai diferitelor metale. Sunt materiale necristalizate
(amorfe), cu rezistenta mecanica si duritate mare, cu coeficient de dilatare mic. La temperaturi mai inalte
se comporta ca lichidele subracite cu vascozitate mare. Nu au punct de topire definit. Prin încălzire se
înmoaie treptat, ceea ce permite prelucrarea sticlei prin suflare, presare, turnare, laminare. Sticlele se
obțin, în general, prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec format din nisip de cuarț, piatră de var,
carbonat de sodiu (sau de potasiu) și materiale auxiliare. Proprietățile fizice ale sticlelor sunt determinate
de compoziția lor.

Obţinerea

Sticlele se obţin, în general, prin topirea în cuptoare speciale, a unui amestec format din nisip de
coarţ, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) şi materialele auxiliare.

Proprietăţile fizice ale sticlelor sunt determinate de compoziţia lor. Sticla obişnuită, sticla de sodiu
are compoziţia aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se întrebuinţeazã la fabricarea geamurilor şi a ambalajelor
de sticlă. Sticla de potasiu are compoziţia 6SiO2·CaO·K2O şi este rezistentă la variaţii de temperatură. Se
foloseşte la fabricarea vaselor de laborator. Cristalul (sticla de plumb) este o sticlă în care sodiu şi calciul au
fost înlocuiţi cu potasiu şi plumb (6SiO2·PbO·K2O) şi se caracaterizeaza prin proprietăţi de refracţie bune şi
densitate mare. Flintul şi ştrasul conţin un procent de plumb mai mare decât cristalul. Flintul se foloseşte
pentru prisme şi lentile optice. Prin adăugarea unor cantităţi mici de Al2O3 sau B2O3 se obţin sticle
rezistente la variaţii bruşte de temperatură care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator (sticla Jena,
Pirex sau Duran). Au o rezistenţă chimică mare şi coeficient de dilataţie mic.Sticlele colorate se obţin dacă,
în topitură, se adaugă unii oxizi metalici de (Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formează silicaţii coloraţi. În industria
sticlei se utilizează drept coloranți un număr foarte mare de substanţe care se încadrează de obicei în trei
categorii: coloranţi ionici, coloranţi moleculari şi coloranţi coloidali.

Coloranţi ionici sunt în general oxizii metalici. Aşa de exemplu sticla roşie conţine şi oxid de cupru I, sticla
galbenă sulfat de cadmiu, sticla albastră oxid de cobalt (II), sticla verde oxid de crom (III), sticla violetă oxid
de mangan. Trioxidul de uraniu dă o culoare galben-verde însoţită de o frumoasă fluorescenţă verde.

Coloranţi moleculari sunt reprezentaţi de seleniu care dă o culoare roz, de sulf care dă o culoare galbenă
sau galbenă-cafenie şi mai ales de sulfurile şi seleniurile diferitelor elemente. Foarte utilizat este amestecul
CdS + CdSe care dă o culoare roşie-rubinie a cărei nuanţă depinde de raportul dintre cei doi componenţi.

Coloranţi coloidali sunt de fapt metalele care, prin tratamente termice adecvate, sunt dispersate
sub formă de soluţie coloidala imprimând sticlei culori ce depind de dimensiunile particulelor coloidale.
Astfel, aurul fin dispersat în sticlă dă o culoare roşie-rubinie foarte frumoasă. Argintul dă nuanţe de la
galben la cafeniu.

Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capcitǎţi de ordinul sutelor de liri sau în cuptoare mici în care
temperatura, şi mai ales caracterul mediului, se pot controla riguros. Sticlele colorate se utilizează în afara
obiectelor de menaj, în numeroase domenii importante. Mari consumatori de sticlă colorată sunt
transporturile aeriene, navele, terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită importantă,
culorile utilizate deobicei, fiind roşul, verde, albastru şi galben.

Sticlele colorate se utilizează şi drept filtre penru anumite radisţii, pentru protejarea ochilor,
sudorilor sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se utilizează aşa-numitele sticle de cobalt dar şi
alte sticle care pot reţine radicali calorici sau ultraviolete. Filtrele colorate intră în componenţa unor
aparate optice sau de analiză, utilizate în laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.
 Compoziţia chimicã a unor sticle mai cunoscute:

laborator
Sticla de
laborator
Sticla de

Sticla de

Sticla de
butelii
geam

Sticla cristal

Srical opticã

Sticla opticã
Componenţii

Lindeman

cron greu
Sticla

flint
Jena
% % % % % % % %

SiO2 71,5 72,4 55,5 66 76 - 32,70 47

B2O3 - - - - 16 64 13,20 -

BeO - - - - - 15,3 - -

CaO 7,9 9,3 - 8 0,2 - - -

MgO 3,6 1,l - 4,5 - - - -

BaO - - - - - - 45,90 -

PbO - - 30 - - - - 46,40

ZnO - - - - - - 3,50 -

Li2O - - - - - 20,7 - -

Na2O 15,6 15,3 - 11 5,4 - - -

K2O - - 14,5 3 0,6 - - 6,35

Al2O3 1,20 1,79 - 7,5 1,7 - 3,15 -

Fe2O3 0,20 0,2 - - - - - -

As2O3 - - - - - - 1,60 0,20

 2.2 Materii prime utilizate la obţinerea sticlei
Materiile prime utilizate la fabricarea sticlei se împart în două grupe (fig. 2.1):

 materii prime principale, care determină proprietăţile fundamentale ale sticlei;

 materii prime secundare, care sunt adăugate în cantităţi foarte mici pentru a conferi sticlei anumite
proprietăţi: culoare, caracter translucid sau opac etc.

vitrifianţi
fondanţi
principale
stabilizanţi

Materii
prime afânanţi
opacizanţi
secundare decoloranţi
coloranţi

Materiile prime utilizate la obţinerea sticlei

Materii prime principale

Materiile prime principale sunt:

 vitrifianţii
 fondanţii
 stabilizanţii.
Vitrifianţii sunt substanţe care se transformă printr-un proces de topire şi răcire în masă vitroasă,
conferind sticlei caracterul de corp solid transparent. Au rolul principal în formarea sticlei şi, de aceea, au
cea mai mare pondere în amestecul de materii prime utilizate. Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt
nisipul, boraxul (Na2B4O7·10H2O) şi rar bioxidul de germaniu (GeO2).

Nisipul este principalul component al sticlei, în compoziţia căreia intră în proporţie de 25% până la
80%. Nisipurile utilizate la fabricarea sticlei sunt nisipuri cuarţoase şi conţin peste 95% bioxid de siliciu
(SiO2) şi mici cantităţi de oxid de aluminiu (Al 2O3), oxid feric (Fe2O3), oxid feros (FeO) etc. Calitatea nisipului
dictează tipul de sticlă produs. Astfel, pentru sticla semi-albă nisipul poate avea până la 0,2% oxizi de fier, în
timp ce pentru sticla albă numai până la 0,06%, iar pentru sticla optică maximum 0,02%. Nisipul cu un
conţinut de oxizi de fier mai mare de 0,2% poate fi folosit numai la producerea sticlei de culoare verde.

Boraxul sau tetraboratul de sodiu (Na2B4O7·10H2O) se introduce în amestecul de materii prime

pentru a mări fluiditatea sticlei, rezistenţa chimică şi rezistenţa termică. Din cantitatea introdusă în
amestec, numai 53% intră în compoziţia sticlei ca anhidridă borică, restul fiind eliminat sub formă de
vapori. Uneori în locul boraxului şi pentru aceleaşi scopuri se întrebuinţează acidul boric (H 3BO3).
 Pentaoxidul de fosfor (P2O5) este constituentul principal pentru sticlele fosfatice cu proprietăţi
electrice şi chimice deosebite. În cantităţi mici este folosit şi ca opacizant al sticlei. Ca materii prime ce
conţin pentaoxid de fosfor se utilizează apatita şi cenuşa de oase.

Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor sub 1200 °C. Din grupa fondanţilor
fac parte următoarele materii prime: soda calcinată (Na 2CO3), carbonatul de potasiu (K2CO3) şi sulfatul de
sodiu (sarea Glauber – Na2SO4).

Soda calcinată (Na2CO3) este folosită în general pentru obţinerea sticlei comune de menaj, a sticlei
pentru ambalaje şi a sticlelor tehnice uzuale. Cu cât procentul de sodă calcinată din sticlă este mai mare cu
atât rezistenţa sticlei scade.

Carbonatul de potasiu (K2CO3) contribuie la îmbunătăţirea luciului şi transparenţei sticlei. De aceea,

el este utilizat în exclusivitate ca fondant la sticla cristal. În cazul sticlei comune poate fi utilizat în amestec
cu soda calcinată. Sulfatul de sodiu (Na2SO4) poate înlocui soda calcinată la sticlele inferioare.

Stabilizanţii au în primul rând rolul de a îmbunătăţi stabilitatea chimică a sticlei. Silicatul de sodiu sau
de potasiu, rezultat în urma reacţiilor dintre vitrifianţi şi fondanţi, este solubil în apă. Pentru a se obţine o
sticlă insolubilă se adaugă stabilizanţi. Aceştia mai au şi rolul de a îmbunătăţi unele proprietăţi fizice şi
mecanice precum: reducerea coeficientului de dilatare, creşterea indicelui de refracţie, creşterea
rezistenţei mecanice şi a durităţii etc.

Materiile prime cu rolul de stabilizanţi sunt: calcarul (CaCO3), dolomita (CaMg(CO3)2), compuşi ai
bariului precum: veteritul (BaCO3), baritina (BaSO4), miniul de plumb (Pb3O4), oxidul de zinc (ZnO), compuşi
ai aluminiului precum: feldspatul, argila şi bauxita care conţin oxid de aluminiu (Al 2O3) şi compuşi ai
stronţiului precum: stronţianit (SrCO3) şi celestina (SrSO4).

Calcarul (CaCO3) eliberează în masa sticlei oxid de calciu (CaO). Acest oxid, împreună cu bioxidul de
siliciu (SiO2) şi oxidul de sodiu (Na2O), constituie componentul de bază al sticlei comune (sticlă calcosodică).
Oxidul de calciu poate fi găsit în masa sticlei în proporţie de 5 – 20%, conferindu-i acesteia strălucire,
rezistenţă şi duritate.

Dolomita (CaMg(CO3)2) prin descompunere eliberează 30% oxid de calciu şi 22% oxid de magneziu.
Oxidul de magneziu intră în compoziţia sticlei în proporţie de 1 – 5,78%, contribuind la coborârea
temperaturii de recoacere, reducerea coeficientului de dilatare şi a tendinţei de cristalizare; măreşte
totodată şi rezistenţa la apă.

Compuşii bariului – baritina (BaSO4) şi veteritul (BaCO3) – introduc în masa sticlei oxidul de bariu.
Acesta creşte indicele de refracţie, conferind produsului un luciu puternic. Compuşii bariului sunt folosiţi
pentru obţinerea sticlei optice şi a sticlei cristal.

Miniul de plumb (Pb3O4) introduce în masa sticlei oxidul de plumb (PbO). Oxidul de plumb intră în
compoziţia sticlei în proporţie de 5 – 30%, conferindu-i acesteia un luciu şi o transparenţă ridicată, o
densitate mare şi o sonoritate specifică (sunet prelung la lovire). Sticla cu plumb, folosită la obţinerea
produselor din cristal şi a instrumentelor optice, are o duritate redusă, se zgârie uşor şi are o stabilitate
redusă la acţiunea acizilor.
 Oxidul de zinc (ZnO) intră în compoziţia sticlei în proporţie de 1 – 15 %. Este utilizat la obţinerea
sticlelor de laborator, a sticlei pentru termometre şi a sticlelor optice. Oxidul de zinc măreşte rezistenţa la
tracţiune, la compresiune şi la şoc termic; reduce dilatarea şi conferă sticlei luciu într-o mai mică măsură
decât oxidul de bariu şi oxidul de plumb.

Compuşii stronţianitului – stronţianitul (SrCO3) şi celestina (SrSO4) – aduc în masa sticlei oxidul de
stronţiu care măreşte indicele de refracţie.

Materii prime secundare

Din grupa materiilor prime secundare fac parte:

 afânanţii
 opacizanţii
 decoloranţii
 coloranţii.
Afânanţii (agenţii de limpezire) au rolul de a antrena spre suprafaţa topiturii bulele de gaze rezultate
în urma reacţiilor chimice dintre componenţi, contribuind la limpezirea sticlei. În acest scop se utilizează:
trioxidul de arsen (AsO3), nitraţii alcalini precum azotatul de sodiu (NaNO 3) sau de potasiu (KNO3), sulfaţii
de sodiu (NaSO4), de calciu (CaSO4) sau bariu (BaSO4) şi trioxidul de antimoniu (Sb2O3).

Opacizanţii sunt substanţe cu indici de refracţie diferiţi de cei ai sticlei. Datorită acestei proprietăţi, ei
difuzează razele de lumină conferind sticlei un aspect translucid sau opac (opalescent). Opacizarea sticlei se
datorează cristalelor de mici dimensiuni (0,3 – 1,3 μm) care se formează în mod uniform în masa sticlei.
Gradul de difuzie a luminii este direct proporţional cu numărul cristalelor formate şi diferenţa dintre indicii
lor de refracţie şi cei ai sticlei. Rol de opacizanţi îl au următoarele materii prime: criolitul (Na 3AlF6), fluorina
(CaF2), bioxidul de staniu (SnO2), fosfaţi di- şi tricalcici, talcul (Mg3(HO)2(Si2O5)2), oxidul de zirconiu (ZrO2).

Decoloranţii au rolul de a elimina culoarea verzuie imprimată sticlei de oxizii de fier existenţi ca
impurităţi în materiile prime principale. Decolorarea se poate obţine:

 pe cale chimică, prin oxidarea oxidului feros (FeO) care colorează sticla intens în verde albăstrui la oxid
feric (Fe2O3) cu o acţiune colorantă mai slabă;
 pe cale fizică, prin folosirea unor substanţe care colorează sticla în culori complementare celor produse
de oxizii de fier; culorile complementare, compunându-se optic cu culoarea verde a sticlei, determină
obţinerea unei sticle incolore.
Din categoria decoloranţilor chimici fac parte trioxidul de arsen (As 2O3), trioxidul de antimoniu
(Sb2O3), azotatul de sodiu (NaNO3), sulfatul de sodiu (Na2SO4) etc. Pentru decolorarea prin metode fizice a
sticlei se folosesc oxidul de cobalt (CoO), oxidul de nichel (NiO), bioxidul de mangan (MnO 2) şi alţi compuşi
chimici care conferă sticlei o culoare violet-albastră complementară culorii galben-verzuie generată de
oxizii de fier.

Coloranţii sunt folosiţi pentru obţinerea unor varietăţi de sticlă parţial sau total colorate. În tabelul
2.1 sunt prezentate principalele materii prime cu rol de coloranţi şi culoarea pe care aceştia o conferă
sticlei.

Tabelul de Coloranţi
 Materia primă Culoarea conferită sticlei

Oxidul feros (FeO) Verde – albăstruie

Oxidul feric (Fe2O3) Galben – verzuie

Oxidul de cobalt (CoO) Albastru

Oxizii de cupru (CuO şi Cu2O) Acvamarin

Oxidul manganic (Mn2O3) Roz – gălbui

Dioxidul de mangan (MnO2) Violet

Protoxidul de nichel (NiO) Albastru – cenuşiu

Dioxidul de uraniu (UO2) Galben, cu fluorescenţă verde

Oxidul cromic (Cr2O3) Verde

Clorura de aur (AuCl3) Roşu – rubiniu

Seleniul (Se) Roşu – rubiniu

Amestecul în diverse proporţii al coloranţilor conduce la obţinerea unor combinaţii de culori. Astfel,
culoarea roşu-brun se obţine cu un amestec de oxizi de mangan şi de fier, culoarea neagră va rezulta dintr-
un amestec de oxid de cobalt, bioxid de mangan şi oxid feric. Nuanţa culorii este determinată de cantitatea
de colorant introdusă în amestecul de materii prime.

Procesul tehnic de executare a sticlei

 Proprietãţile sticlei:

Sticla este o substanţă amorfă obţinută din topituri subrăcite al căror component principal este SiO2,
celălalte componente fiind în majoritate oxizi: MgO, Al2O3, Fe2O3, CaO, BaO etc.
Conţinutul în componente al sticlei.

Deşi concurată de materialele plastice, sticla îşi menţine locul în producţia de ambalaje datorită
calităţilor sale:
- este rezistentă la acţiunea acizilor şi a bazelor, fiind chimic inertă faţă de produsele alimentare;
- este impermeabilă la gaze, vapori şi lichide;
- nu are miros şi nu reţine mirosurile;
- este rigidă;
- este transparentă;
- suportă relativ bine şocurile termice la operaţiile de pasteurizare - sterilizare.
- este igienică şi poate fi spălată uşor;
- se poate colora;
- se poate închide ermetic;
- poate fi fasonată în diferite forme şi dimensiuni;
- se poate marca prin gravare, inscripţionare în culori rezistente;
- este relativ ieftină;
- are rezistenţă medie la manipulare.
Sticlele se pot fabrica din topituri cu compoziţii extrem de variate. Grupa sticlelor silicatice calco-
sodice (SiO2-CaO-Na2O) cuprinde aproape toate sticlele de larg consum, inclusiv sticlele de ambalaj, având
cele mai ieftine materii prime: nisipul, calcarul şi soda.
Din punct de vedere al ambalării în sticlă acest material are câteva caracteristici principale: culoarea,
fragilitatea, rigiditatea, rezistenţa chimică, rezistenţa la presiunea internă la încălzire şi greutatea
ambalajului.
Datorită faptului că sticla este un material energofag, este bine ca proporţia de sticlă reciclată să fie
cât mai mare.

Schema folosirii, refolosirii şi reciclării sticlei

Proprietăţi fizice
Starea de agregare. La temperatura ambiantă sticla se află în stare solidă. Sticla nu posedă un punct
de topire; trecerea din stare solidă în stare lichidă se realizează într-un interval de temperatură.

Culoarea. Sticla este un material care se poate prezenta în diverse culori, în funcţie de compoziţia sa
chimică. În mod obişnuit, sticla este incoloră sau cu o nuanţă verzuie, dar prin introducerea unor oxizi sau
săruri poate lua culori precum: galben, roşu, purpuriu, roşu rubiniu, verde, albastru, acvamarin etc.

Densitatea sticlei variază în funcţie de compoziţia sa chimică, fiind cuprinsă între 2,2 şi 6 g/cm 3. Cele
mai grele sticle sunt cele cu un conţinut ridicat de plumb, bariu, zinc sau alte metale grele. Astfel, sticla
pentru geamuri are densitatea de aproximativ 2,5 g/cm 3, sticla cristal uşoară 3,3 g/cm 3, iar sticla cristal
grea peste 4 g/cm3.

Dilatarea sticlei este descrisă de coeficientul de dilatare termică. Sticla are un coeficient de dilatare
mai redus decât cel al metalelor şi este influenţat de compoziţia sa chimică. Astfel, coeficientul de dilatare
este mai redus când sticla are un conţinut bogat în bioxid de siliciu şi anhidridă borică şi creşte o dată cu
mărirea conţinutului de oxizi de sodiu sau de potasiu. Coeficientul de dilatare termică al sticlei variază între
0,3 – 0,9·10-5 1/°C pentru sticla comună, respectiv 0,05·10-5 1/°C pentru sticlele de cuarţ.

Dilatarea liniară a sticlei are un rol important în rezistenţa la şoc termic. Sticla rezistă la această
solicitare cu atât mai bine cu cât are un coeficient de dilatare mai mic.

Conductibilitatea termică a sticlei este foarte redusă, sticla fiind un izolator termic. În general, este
cuprinsă între 0,4 – 0,9 kcal/m·h·grd, variaţia datorându-se compoziţiei chimice. Conductibilitatea termică
creşte o dată cu creşterea conţinutului de anhidridă borică, oxid de magneziu, oxid de calciu şi oxid de
sodiu.

Capacitatea calorică este proprietatea sticlei de a acumula căldură; este o proprietate termică
importantă, întrucât de ea depinde rezistenţa la şoc termic. Pentru a caracteriza capacitatea calorică a
sticlei se foloseşte căldura specifică. Aceasta poate fi definită ca fiind căldura necesară pentru a modifica
temperatura unităţii de masă cu un grad Celsius.

Stabilitatea termică reprezintă capacitatea sticlei de a rezista la şocuri termice fără a suferi
deteriorări. Conductibilitatea termică şi capacitatea calorică au o influenţă majoră asupra stabilităţii
termice a sticlei. Această proprietate este direct proporţională cu conductibilitatea termică şi invers
proporţională cu dilatarea şi capacitatea calorică. Produsele din sticlă caracterizate de pereţi subţiri sunt
mai rezistente la şoc termic decât cele cu pereţi groşi.

Transparenţa este proprietatea sticlei de a permite trecerea radiaţiilor electromagnetice, în special

din spectrul vizibil, fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate. Ea este determinată deci de factorii de
transmisie, absorbţie, reflexie şi de indicele de refracţie.

Sticla comună pentru geamuri cu grosimea de 2 mm lasă să treacă 90 %, reflectă 8 % şi absoarbe 4 % din
fluxul luminos incident.

Transparenţa sticlei variază cu lungimea de undă a radiaţiei incidente. De exemplu, sticla comună
este transparentă pentru radiaţiile vizibile şi opacă pentru radiaţiile ultraviolete şi infraroşii. Există unele
varietăţi de sticlă specială care sunt transparente şi pentru aceste tipuri de radiaţii.

Indicele de refracţie (n). Sticla generează fenomenul de refracţie care constă în schimbarea direcţiei
razelor de lumină la trecerea dintr-un mediu transparent (care este aerul) în altul (din sticlă). Această
proprietate, care se exprimă prin indicele de refracţie (n), are o importanţă deosebită, mai ales pentru
sticla optică. Refracţia favorizează şi aspectul plăcut al obiectelor din sticlă, întrucât sticla cu indice de
refracţie ridicat prezintă un luciu puternic. Astfel, sticla cristal cu un conţinut de 82 % plumb are indicele de
refracţie 1,86, iar sticla comună are indicele de refracţie cuprins între 1,5 – 1,6.

Conductibilitatea electrică. Din acest punct de vedere sticla este un bun material izolator, fiind
folosită în electrotehnică. Inversul mărimii asociate acestei proprietăţi, rezistivitatea electrică, este în cazul
sticlei de 1013 Ω·cm. Rezistivitatea este influenţată de compoziţia chimică a sticlei. Oxizii metalelor alcaline
micşorează, iar oxizii metalelor alcalino-pământoase măresc rezistivitatea electrică a sticlei.
 Proprietăţi mecanice
Proprietăţile mecanice determină durabilitatea mărfurilor din sticlă. Cele mai importante sunt
fragilitatea, duritatea, rezistenţa la solicitări precum: tracţiune, compresiune, încovoiere.

Fragilitatea. Sticla este un material foarte fragil la temperatura ambiantă. Fragilitatea se datorează pe
de o parte compoziţiei chimice a sticlei, iar pe de alta existenţei în masa sticlei a unor puncte sau zone cu
tensiuni interne. Fragilitatea, care este o proprietate negativă a sticlei, poate fi ameliorată prin utilizarea
unor tratamente termice. Sticla care este supusă unui tratament de călire, fiind răcită brusc, are o
fragilitate de 5 – 7 ori mai mică decât sticla obişnuită, care este răcită lent.

Duritatea sticlei este de 4,5 – 7,5 unităţi pe scara Mohs. Este o proprietate importantă, deoarece în
timpul utilizării lor mărfurile din sticlă pot suferi unele zgârieturi, ceea ce le micşorează rezistenţa mecanică
şi le influenţează negativ aspectul. Oxizii alcalini, precum oxidul de sodiu şi oxidul de potasiu, micşorează
duritatea sticlei, iar oxizii alcalino-pământoşi cum sunt oxidul de magneziu, oxidul de bariu şi oxidul de zinc
măresc considerabil duritatea ei. Sticla cristal şi sticla optică, având un conţinut bogat în oxid de plumb, au
o duritate redusă.

Rezistenţa la tracţiune a sticlei variază între 4–12 daN/mm 2. Depinde de compoziţia chimică a sticlei
şi de tratamentele termice la care aceasta este supusă. Oxizii alcalino-pământoşi influenţează în sens
pozitiv rezistenţa la tracţiune, cel mai important rol în acest sens avându-l oxizii de calciu şi de bariu. Pe de
altă parte, sticla călită are rezistenţa la tracţiune de 4 – 6 ori mai mare decât sticla obişnuită.

Rezistenţa la compresiune prezintă o importanţă deosebită, în special în cazul sticlei pentru

construcţii. Valorile uzuale sunt cuprinse între 60 – 160 daN/mm 2. În general, rezistenţa la compresiune a
sticlei este de 15 – 16 ori mai mare decât rezistenţa la tracţiune. Prezenţa bioxidului de siliciu, a oxidului de
magneziu şi oxidului de aluminiu influenţează favorabil rezistenţa la compresiune, iar oxizii alcalini o
micşorează.

Rezistenţa la presiunea interioară Este o proprietate importantă pentru ambalarea produselor de

genul băuturilor carbogazoase şi aerosoli. Sticla este foarte potrivită pentru astfel de produse, deşi se
întâmplă ca unele recipiente să se spargă. Aceasta se datorează fisurilor apărute în faza de formare sau
determinate de frecările din timpul utilizării şi manipulării. Forma ideală pentru a rezista la presiunea
interioară este cea sferică dar această formă nu este potrivită pentru ambalaje. O altă formă care rezistă
presiunii interioare este cea cilindrică, cea mai larg răspândită în domeniul ambalărilor în sticlă.
Testarea la presiune interioară se poate face cu o serie de aparate performante:
- Bottle Pressure Tester (AGR);
- Ramp Pressure Tester (AGR); Borchard, Haffmans

Rezistenţa la încălzire este o proprietate importantă în mai multe domenii ale ambalării. Pentru că
sticla rezistă la temperaturi de până la 500C, ea este adecvată oricărui tip de ambalare:
- umplerea la cald;
- sterilizarea în ambalaj;
- sterilizarea ambalajelor goale şi umplerea ulterioară.
Umplerea la cald poate fi necesară dacă produsul este vâscos la temperaturi normale sau pentru
păstrarea sterilităţii lui. Temperaturile de umplere nu depăşesc 100C şi pot fi chiar mai joase. Spre
deosebire de alte materiale, de exemplu cele plastice care chiar dacă nu se topesc se pot deforma, sticla îşi
păstrează forma la încălzire.
 Sterilizarea(pasteurizarea) în ambalaj este tipică pentru ambalaje de sticlă la conservarea sucurilor
de legume şi fructe sau pentru bere.

Rezistenţa la încovoiere prezintă interes în special în cazul geamurilor. Sticla pentru geamuri are o
rezistenţă la încovoiere de 6 – 8 daN/mm 2. Această proprietate este influenţată de asemenea de
compoziţia chimică a sticlei.

Proprietăţi chimice
Proprietăţile chimice determină stabilitatea sticlei faţă de apă, acizi şi baze. Sticla conţine un procent
ridicat de oxizi alcalini, care sunt atacaţi de apă. Prin dizolvarea acestor oxizi în apă rezultă hidroxizii
respectivi, care, disociindu-se în soluţie apoasă, continuă să acţioneze asupra sticlei. Ca rezultat al acestui
fenomen, sticla prezintă la suprafaţă un strat sau pete cu o transparenţă mai redusă ca restul suprafeţei
neatacate, ceea ce afectează în sens negativ aspectul produsului.

Stabilitatea sticlei faţă de apă este influenţată de compoziţia chimică a sticlei. Ea poate fi mărită prin
creşterea conţinutului de dioxid de siliciu, prin adăugarea de oxid de aluminiu care favorizează formarea de
alumino-silicaţi insolubili, prin mărirea conţinutului de oxid de calciu care formează un silicat de calciu greu
solubil sau prin înlocuirea parţială a oxidului de calciu cu oxid de magneziu care formează compuşi
insolubili. De asemenea, înlocuirea oxidului de sodiu cu oxid de potasiu şi introducerea unei mici cantităţi
de anhidridă borică (până la 12 %) influenţează în mod pozitiv stabilitatea sticlei faţă de apă. Din punctul de
vedere al stabilităţii faţă de apă, sticla se clasifică în cinci clase de stabilitate, diferenţiate prin cantitatea de
substanţă alcalină extrasă, exprimată în miligrame oxid de sodiu pentru 1 g de sticlă.

Stabilitatea sticlei faţă de acizi. Sticla este atacată numai de acidul fluorhidric. Acizii tari care vin în
contact cu ea o perioadă mai îndelungată o atacă, având o acţiune asemănătoare apei. Foarte sensibilă la
acţiunea acizilor este sticla cu un conţinut ridicat de substanţe alcaline. Din punct de vedere al stabilităţii
faţă de acizi, sticla se împarte în trei clase diferenţiate prin pierderea de masă pe unitatea de suprafaţă,
exprimată în mg/dm2.

Stabilitatea sticlei faţă de baze. Bazele solubile atacă de asemenea sticla. Rezistenţa la acţiunea
bazelor creşte o dată cu mărirea proporţiei de oxid de calciu. Din punct de vedere al stabilităţii faţă de
baze, sticla se clasifică în trei clase de stabilitate, diferenţiate prin pierderea de masă pe unitatea de
suprafaţă, exprimată în mg/dm2.Cunoaşterea proprietăţilor chimice este importantă mai ales pentru sticla
de ambalaj şi sticla de laborator.

Clasificarea sticlei:
Sticla poate fi de două mari categorii : sticla obişnuită şi sticla tehnică. Din prima categorie face
parte sticla pentru geamuri, oglinzi şi pentru unele obiecte casnice.
 Sticla tehnică prezintă o diversitate mai largă funcţie de întrebuinţări : optică, filtrantă, pentru
aparatură de laborator, pentru variaţii în limite largi a temperaturii, pentru industria de automobile şi
instalaţii etc.

Sticlele se clasifica după mai multe criterii, unele din ele binecunoscute.

După natura punţilor de legătura, sticlele se împart în:

- Sticle oxidice, la care punţile de legătura în structura sticlei între doi cationi formatori de reţea sunt
formate din atomi de oxigen; marea majoritate a sticlelor comerciale intră în aceasta grupă;

- Sticlele calcogenidice, la care punţile de legătura sunt formate din sulf, selen sau telur;
- Sticle halogenidice, la care punţile care leagă diferitele elemente structurale sunt formate din
elementele grupei a şaptea din sistemul periodic (halogenii);
- Sticle salinogenidice, ce se obţin din diferite săruri, în general azotaţi ai metalelor alcalino-
îeroase;
- Sticle hidrogerudice, ce se caracterizează prin existenţa unor punţi dehidrogen;
- Sticle metalice, care se obţin dm metale răcite ultrarapid;
- Sticle cu legaturi mixte (halogen-oxidice, calco-salinogenidice, &a).

După natura oxidului vitrifiant (formator de reţea) se deosebesc următoarele sticle:

- Sticle silicatice, la care componentul vitrifiant este SiO2 şi care sunt cele mai răspândite sticle;
- Sticle boratice, la care componentul vitrifiant este B2O3, sunt rar utilizate;
- Sticlele borosilicatice, la care componentul vitrifiant este SiO 2 şi B2O3; se utilizează când se cere
un coeficient de dilatare redus şi o rezistenţa chimica mare;
- Sticlele fosfatice, la care componentul vitrifiant este P2O5; sunt utilizate pentru anumite aplicaţii
speciale;
- Sticle pe baza de GeO2, V2O3 sau As2O3 care sunt utilizate în unele domenii tehnice.
După numărul componenţilor, sticlele se împart în:

- Sticle unare, a căror compoziţie este formată dintr-un singur fel de oxid. Exemplul cel mai
concludent este sticla de cuarţ, care conţine peste 99% SiO2;
- Sticle binare, a căror compoziţie este formata din doi componenţi. Exemple de sticle binare sunt
sticlele silico-alcaline (sticle solubile) care conţin SiO2 si Na2O sau SiO2 si K2O;
- Sticle ternare, a căror compoziţie este formată din trei componenţi. Exemplu de sticle ternare
sunt sticlele silico-calco-sodice, care se încadrează în sistemul SiO 2-CaO-Na2O; se poate
 considera neglijând oxizii ce intră în cantităţi mici, că aceste compoziţii de sticle sunt utilizate în
cantitate mare pentru fabricarea articolelor de menaj şi a ambalajelor din sticlă;
- Sticle cuatemare, a căror compoziţie este formată din patru componenţi; exemplu de sticle
cuatemare sunt sticle silico-calco-magnezio-sodice care conţin SiO2-CaO-MgO-Na2O; aceste
sticle sunt utilizate în cantitate mare pentru fabricarea geamurilor;
- Sticle cu cinci sau mai mulţi componenţi, care se utilizează la obţinerea unor produse speciale.
După domeniul de utilizare, se menţionează:

- Sticla pentru ambalaje şi articole de menaj. În aceasta grupa se încadrează buteliile, sticlă
decorativă, borcanele şi flacoanele incolore, utilizate pentru păstrarea alimentelor, produselor
farmaceutice, cosmetice sau tehnice.

Sticla de ambalaj este o sticlă silico-calco-sodică la care se adaugă 1-4% A1 2O3 pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor mecanice şi a stabilităţii chimice. Sticla de menaj comuna este o sticlă silico-calco-sodica,
realizată din materii prime de calitate (Fe 2O3 <0,04%). Pentru a îmbunătăţi calităţile optice ale sticlei, la
sticla fină de menaj se înlocuieşte o parte din Na2O cu K2O si o parte din CaO cu BaO.

Produsele cele mai valoroase de sticlă decorativă se execută din aşa-numita sticlă cristal. Aceasta se
obţine prin introducerea oxidului de plumb, in proporţie de 10-30% (sau chiar mai mult) ce conferă sticlei
strălucire (măreşte indicele de refracţie) şi imprima un sunet metalic produselor. Efectele apropiate se pot
obţine utilizând procente mărite de K2O şi BaO (cristalul de bariu), în materiile prime pentru sticla cristal se
admite un procent de Fe2O3 de max. 0,02%.

Articolele de menaj se realizează, în cantităţi mai mici, şi din sticlă rezistentă la foc (cu coeficient mic
de dilatare) sau din sticlă călită(securizată).
 Clasificarea sticlei pentru ambalaj şi articole de menaj.

- Sticla pentru construcţii, în această categorie intră în primul rând geamul, care este unul dintre
articolele de sticlă ce se produce în cantitatea cea mai mare (împreună cu sticlăria de ambalaj, reprezintă
peste 90% din greutatea totala a articolelor din sticlă produse).

Sticla de geam conţine oxizii: SiO2, CaO, MgO, Na2O si A12O3.

Pe lângă sticla de geam transparentă se realizează şi sticle de geam cu transmisie redusa, obţinute
prin diferite procedee (ornament, givrată, opală, emailată, metalizată etc.). Din sticlă se mai realizează şi o
serie de alte produse utilizate în construcţii: cărămizi, profile, sticlă spongioasa, sticlă termofonoabsorbantă
etc.
 Clasificarea sticlei pentru construcţii.

- Sticlă pentru aparatură de laborator. Aceste sticle trebuie si posede o bună rezistenţă la agenţii
chimici (clasa I de stabilitate) şi o buna rezistenţă la şocul termic deci coeficient mic de dilatare. Aceasta se
obţine prin mai multe căi. Una din posibilităţi constă în înlocuirea parţială a oxizilor alcalini din sticla silico-
calco-sodică cu trioxid de bor. Se obţin, astfel, sticle borosilicatice care posedă caracteristicile cerute pentru
acest grup de sticle.

O altă posibilitate este de a produce sticle ce au în compoziţie un procent foarte mare de SiO 2. Se
realizează astfel sticla de cuarţ cu peste 99% SiO2 sau sticla Vycor cu 96% SiO2. Sticla de cuarţ are cea mai
bună rezistenţă chimica si termică şi o bună transparenţă pentru razele ultraviolete.

Clasificarea sticlei de laborator

 - Sticla pentru corpuri de iluminat. Grupa corpurilor de iluminat din sticlă cuprinde, în cadrul
clasificării prezentare, totalitatea elementelor din sticlă care se plasează între sursa de lumină (becul) şi
mediul ambiant ce urmează a fi luminat. Rolul corpului de iluminat este de a proteja mecanic sursa de
lumină, de a difuza lumina respectivă şi de a înfrumuseţa aspectul ansamblului de iluminat Uneori (în cazul
filtrelor), corpul de iluminat are rolul de a lăsa să treacă numai o parte din spectrul luminos al sursei de
lumină.

Corpurile de iluminat casnice care se mai numesc şi abajururi, se realizează din sticla silico-calco-
sodică la fel ca sticlăria de menaj obişnuit. Pentru a mări gradul de difuzie a luminii şi pentru a-i îmbunătăţi
aspectul, de cele mai multe ori sticla se executa în relief, din sticla opal sau se sablează, matisează,
sculptează sau pictează.

Corpurile de iluminat tehnice se executa din compoziţii de sticlă speciale, pentru a corespunde cerinţelor ce
se impun.

La realizarea dispersoarelor din sticla pentru mijloacele de transport, pe lângă o transparenţă

corespunzătoare, se impun condiţii foarte severe în ceea ce priveşte exactitatea profilului geometric al
acestora, care să conducă la proprietăţi optice specifice, eficiente fasciculului luminos

- Sticla de protecţie contra radiaţiilor se utilizează ca material de protecţie contra radiaţiilor

nucleare sau a radiaţiilor emise de corpuri incandescente (sudură, cuptoare etc.).

Sticla de protecţie contra radiaţiilor nucleare este o sticlă cu conţinut ridicat de PbO (peste 50%).

Clasificarea sticlei pentru corpurile de iluminat

 - Sticla utilizata pentru dozarea radiaţiilor, se utilizează pentru dozarea radiaţiilor , X, sau a
neutronilor. Aceste sticle conţin în compoziţia lor elemente care sub acţiunea radiaţiilor respective suferă
transformări ce pot fi măsurate.

- Sticla de siguranţa are rolul de a proteja omul de efectul pericolelor de rănire în cazul spargerii. Se
utilizează ca parbrize la maşini, geamuri pentru ferestrele trenurilor, avioanelor, unor hale industriale eîc.
Există trei tipuri de sticle de siguranţă (sticla securit, sticla duplex şi sticla armată) obţinute din placi de
geam suprapuse sau direct din topitura de geam obişnuită.

Sticla securit se realizează din plăci de geam normale care sunt încălzite şi apoi racite brusc. Prin
acest tratament termic de securizare (sau călire) în structura sticlei se introduc tensiuni interne ordonate,
care conduc la creşterea rezistenţei mecanice. Prin spargere dau cioburi mici de sticlă, nepericuloase.

Sticla duplex se relizează din două foi de geam între care se plasează o folie organică care prin
polimerizarea în autoclavă devine complet transparentă. Prin spargere, bucăţile de sticlă rămân fixate de
folia de plastic.

Se realizează şi sticle de siguranţă cu trei sau mai multe plăci de sticla pentru scopuri speciale (de
exemplu la avioane).

Sticla armată se realizează prin procesul tehnologic de laminare, unde are loc şi introducerea plasei
metalice care conferă o creştere sensibilă a rezistenţei mecanice în cazul spargerii.

- Sticla fotosensibilă. în aceasta grupă sunt cuprinse o serie de sticle speciale, care sunt sensibile la
acţiunea luminii. Sticlele fotosensibile sunt de trei tipuri:

- sticle fotosensibile nereversibile;

- sticle fotosensibile reversibile;

- sticle fotosensibile cristalizabile.

Sticlele fotosensibile nereversibile îşi modifica nereversibil culoarea sub acţiunea luminii, datorită
ionilor tranziţionali conţinuţi în reţeta.

Sticlele fotosensibile reversibile (sau fotocrome) îşi modifică, reversibil transparenţa, în funcţie de
intensitatea luminii incidente. Se utilizează în special la realizarea lentilelor de ochelari fotocromi. Aceste
sticle conţin în compoziţia chimică aproximativ 1% AgCl, care prin descompunere da atomi neutri de argint
care colorează temporar sticla, deoarece reacţia este reversibilă: Ag+ •Cl-+hvAgo+Cl0
 Sticlele fotosensibile cristalizabile sunt sticle care se încadrează în sistemul Li 2O - A12O3 - SiO2. După
cristalizarea compuşilor cristalini prin iradiere UV în anumite zone ale sticlei, aceştia pot fi solubilizaţi,
lăsând în loc zone geometrice goale cu dimensiuni foarte precise. Piesele obţinute din acest tip de sticle se
utilizează pentru realizarea circuitelor fluidice.

O alta familie de sticlă de importanţa mare pentru tehnicile actuale şi de dezvoltare viitoare este
reprezentată de firele din sticlă.

Fibrele din sticlã şi-au gãsit o aplicare neaşteptatã în opticã şi se bazeazã pe proprietatea acestor fibre de
a conduce lumina de-a lungul firului de sticlã cu foarte puţine pierderi. Când firul este drept, lumina se
transmite în linie dreaptã. Dacã firul este îndoit, lumina urmeazã toate ondulaţiile datoritã reflexiilor totale
repetate care au loc la suprafaţa de separare sticlã-aer. În felul acesta lumina poate fi condusã la distanţe
mari. Aplicaţiile au devenit interesante numai dupã ce s-au folosit fibre de sticlã extrem de subţiri
înmãnuncheate într-un fascicol de grosimea necesarã şi care poate fi indoit cu uşurinţã. Se practicã uneori
vopsirea acestora la exterior cu negru, pentru a evita trecerea parazitã a luminii între fibre. Astfel s-au
putut transmite imagini prin cablu din spaţii sau încãperi greu accesibile şi în care existã condiţii
periculoase. S-a pus la punct un aparat care permite vizionarea şi fotografierea unor imagini transmise de
un fascicol de fibre de 1,25mm diametru şi de circa 1m lungime. Aparatul se foloseşte în medicinã pentru
vizualizarea interiorului stomacului dupa ce pacientul a înghiţit capãtul cablului optic. Imaginea totalã, deşi
micã este foarte clarã şi precisã. Existã posibilitatea ca un astfel de dispozitiv, introdus printr-o venã, sã
observe starea de funcţionare a inimii.

Printre aplicaţiile fibrelor optice se numarã şi laserele. Laserul este un dispozitiv care realizeazã emisia
stimulatã a luminii. În mare, principiul emisiei stimulate a luminii poate fi descris astfel: unii electroni din
învelişul electronic al unor anumiţi atomi sunt determinati sã treacã pe un nivel energetic superior iar apoi
sã revinã simultan pe nivelele iniţiale, emiţând diferenţe de energie sub formã de luminã cu o anumitã
lungime de undã. ,,Ridicarea” electronilor pe un nivel superior se realizeazã iradiind atomii respectivi cu
lumina de o lungime de undã aleasã astfel încat sã corespundã cu diferenţa de energie dintre cele douã
nivele. Revenirea electronilor pe nivelele energetice inferioare, însoţitã de emisia luminii este stimulatã tot
de iradiere cu lumina de o altã lungime de undã (ce dã electronilor impulsul iniţial).

În realizarea laserelor, sticla reprezintã mediul transparent în care atomii aleşi în funcţie de lungimea de
undã a luminii ce trebuie emisã şi de particularitãţile învelişului de electroni, sã fie înglobaţi într-o anumitã
concentraţie.

Pe baza proprietãţilor ei optice, sticla se foloseşte în executarea semnelor de circulaţie care strãlucesc
puternic când sunt iluminate de farurile autovehicolelor, devenind astfel vizibile în timpul nopţii. În acest
scop se folosesc bile de sticlã de mici dimensiuni. Astfel se valorificã proprietatea corpurilor sferice de a
reflecta practic întreaga cantitate de luminã incidentã în direcţia din care sunt iluminate. Aceste bile se
aplicã pe placa semaforului rutier deasupra unui polimer alb sau colorat.

Sticla plană-cel mai răspândit produs din sticlă

Ochiurile de sticlă de la ferestre au fost folosite şi apreciate de oameni începând de acum 2000 de
ani. Ele au devenit însă accesibile abia la sfârşitul secolului trecut. Cele mai vechi procedee se bazau pe
turnarea sticlei într-o ramă ce delimita şi dădea formă plăcii de sticlă. Se obţineau astfel plăci groase cu
suprafeţe nu prea netede. Imposibilitatea de a obţine plăci mari de sticlă a dus probabil la inventarea
tehnicii vitraliilor care au permis închiderea cu sticlǎ a marilor ferestre ogivale. În acest scop se suflă sticlă
topită sub forma unei bǎşici de dimensiuni convenabile ,după desprinderea acesteia se rotea rapid
vergeaua şi sticla capătă forma unui disc. Din aceste discuri sau bucǎţi tăiate de discuri se confecţionau
vitraliile. Procedeele s-au perfecţionat continuu. Din dorinţa de a obţine oglinzi de dimensiuni mari s-au pus
la punct procedee de laminare a sticlei. Sticla obţinută prin laminare trebuie şlefuită şi lustruită pentru că
suprafeţele să fie netede şi paralele. Șlefuirea se face cu o suspensie de nisip în apă şi folosind discuri grele
de fontă care se rotesc. Lustruirea se face asemănător dar cu discuri acoperite cu pâslă şi pulbere fină de
Fe2O3. Procedeul este folosit la fabrica de geamuri de la Scăieni.

Din 1959 se produce sticlă plană prin procedeul numit al ,,sticlei plutitoare” (procedeul Pilkington).

În acest procedeu topirea şi laminarea se face prin aceleaşi operatii doar că placa de sticlă laminată este
condusă pe suprafaţa unei băi de metal topit (Sn sau aliaje) încălzit la temperatură ridicată. Sticla moale
intră în contact cu suprafaţa metalului topit; se netezeşte perfect suprafaţa superioară, încălzită cu ajutorul
unei flǎcǎri se netezeşte datorită acţiuni tensiunii superficiale (,,lustruirea la foc”). Placa de sticlă, avansând
pe baia de metal, se răcoreşte şi este trecută apoi în cuptorul de recoacere. Suprafeţele apar perfect
netede, fără a fi nevoie de şlefuire.

Procesul de obtinere a fibrelor de sticla aer loc in doua etape :

– topirea minereului silicos la 1200÷1600°C în cuptoare speciale. Din topitura de sticlă se confecţionează
baghete sau bile (sfere), care sunt sortate, pentru eliminarea acelora care conţin părţi netopite sau alte
defecte;

– filarea se realizează din topirea bilelor sortate la temperatura de topire specifică tipului de minereu
folosit şi trecerea acestei mase vâscoase prin orificiile filierelor. Filamentele la ieşirea din filieră, în contact
cu un curent de aer, se răcesc şi se solidifică, apoi se înfăşoară cu o viteză mare pe formate speciale,
realizându-se astfel o puternică etirare, cu subţierea corespunzătoare a filamentelor.
În cazul filării fibrelor scurte (Verranne), filamentele formate la ieşirea din filieră (nu mai sunt etirate
mecanic) sunt antrenate de către două jeturi paralele de aer comprimat în direcţia de filare, cu scopul de a
provoca rupere la anumite intervale, în funcţie de lungimea fibrei dorite.

Fibrele rupte sunt pulverizate cu anumite substanţe de încleiere şi sunt depuse pe un tambur perforat, prin
care se aspiră aer, ceea ce face ca pătura să devină compactă, cu o structură ,,neţesută“.

Înfăşurarea filamentelor pe formate nu este posibilă fără uleierea lor, având şi rolul de apret pentru a le
ţine lipite între ele, conferindu-le în acelaşi timp şi o elasticitate mai bună.

Pentru firele destinate ţesăturilor se folosesc, ca agenţi de uleiere–apretare, substanţe ca: dextrină,
parafină, gelatină, agenţi de emoliere, alcool polivinilic etc. În cazul folosirii acestora, pentru armare (în
compozite) cu polimeri (matrice), nu se utilizează uleierea ci alte substanţe cu rol de adezivitate.1
 Defectele mărfurilor din sticlă
Mărfurile din sticlă pot prezenta anumite defecte care apar în timpul operaţiilor tehnologice. În tabelul de mai
jos sunt prezentate defectele pe care le pot prezenta mărfurile din sticlă, defecte grupate după operaţia tehnologică
pe parcursul căreia pot apărea.

Defectul Definiţia

Defecte de topire

Aţe Incluziuni filiforme de sticlă cu aspectul unor dungi fine, pe suprafaţa sau în masa
sticlei

Băşică Incluziune gazoasă de formă diferită (sferică, ovoidală, lenticulară, capilară etc.),
cu dimensiunea maximă de peste 0,80 mm şi care se poate sparge sau nu prin
apăsarea cu un vârf metalic

Băşicuţă Incluziune gazoasă de formă diferită (ovoidală, lenticulară, capilară etc.), cu

dimensiunea maximă de 0,35 – 0,80 mm (inclusiv).

Crustă Spumă alcalină care conţine şi incluziuni microscopice solide provenite din
componenţi insuficient topiţi

Dungă colorată Intercalări de sticlă de diferite culori sau de aceeaşi culoare de intensităţi diferite,
în sticlă incoloră sau colorată ca rezultat al unei neomogenităţi a topiturii sau al
impurificării topiturii din diferite cauze

Musculiţă Incluziune gazoasă cu dimensiunea maximă de până la 0,35 mm (exclusiv)

Nod Incluziune parţial topită translucidă sau opacă, de obicei de culoare verde sau
brună, prezentând uneori şi cristalizări

Picătură (perlă) Incluziune de sticlă în sticlă sub formă sferică sau alungită

Piatră Incluziune solidă, parte netopită din materia primă, izolată în masa sticlei, care
periclitează (activă) sau nu periclitează (neactivă) rezistenţa produsului. Incluziune
de silicaţi cristalini de diferite forme şi dimensiuni, de culoare albă, dispusă diferit
în masa sticlei.

Spumă Exces de incluziuni gazoase, format pe suprafaţa masei de sticlă

Spumă alcalină Incluziuni provenite din topirea sulfatului de sodiu, opalescente, de culoarea alb-
gălbuie murdară, adunate pe suprafaţa masei de sticlă

Sticlă cu nuanţă albăstruie Sticlă cu nuanţe de culoare albăstruie, necorespunzătoare mostrei etalon, datorită
fierului trecut în oxid feros în timpul topirii sau dozării necorespunzătoare a
colorantului

Sticlă cu nuanţă cenuşie Sticlă cu nuanţă cenuşie, necorespunzătoare mostrei etalon, rezultat al combinării
mai multor culori sau decolorării sticlei cu oxid de nichel sau cu oxid de plumb
redus

Sticlă cu nuanţă verde Sticlă cu nuanţă de culoare verde, necorespunzătoare mostrei etalon, datorită
 unui conţinut ridicat de oxid de fier

Sticlă cu nuanţă roz Sticlă cu nuanţă de culoare roz, necorespunzătoare mostrei etalon, datorită
utilizării unei cantităţi prea mari de decolorant

Sticlă insuficient colorată Sticlă colorată cu nuanţă necorespunzătoare (mai slabă) faţă de mostra etalon,
datorită utilizării unei cantităţi prea mici de coloranţi

Sticlă intens colorată Sticlă colorată cu nuanţă necorespunzătoare (mai puternică) faţă de mostra
etalon, datorită utilizării unei cantităţi prea mari de coloranţi

Valuri (ape, unde) Incluziuni de sticlă în sticlă sub formă de unde mai pronunţate la suprafaţa
produsului, care pot înrăutăţi proprietăţile fizice şi vizibilitatea

Vine Incluziuni filiforme de sticlă în sticlă palpabile sau nepalpabile, cu aspectul unor
fascicule sau dungi de grosime pronunţată la suprafaţa sau în masa sticlei

Defecte de fasonare

Abatere de la paralelismul Defect de formă exprimat cu inegalitate a două generatoare opuse ale produsului
planului fundului cu planul gurii

Abatere de la planeitatea Abateri de la planeitatea marginilor fundului produsului faţă de planul orizontal
fundului

Abatere de la planul gurii Abatere de la planeitatea marginilor gurii produsului faţă de planul orizontal

Abatere de la verticalitate Asimetria corpului şi/sau gâtului produsului faţă de axa verticală

Absorbţie Deformarea produsului presat datorită vidului produs în timpul presării picăturii
de sticlă (la tuburile cinescop)

Bavură Proeminenţă formată la presare prin pătrunderea masei de sticlă prin îmbinările
formei metalice (de obicei la marginea inferioară sau la fundul produsului)

Brăzdare (distorsiune) Denivelare a suprafeţei produsului de formă sinusoidală, rezultată în urma frecării
masei de sticlă de pereţii formei

Bulă Incluziune gazoasă de diferite forme şi dimensiuni, rămasă între foile de geam
securizat, în procesul de autoclavizare

Canelură Urmă impregnată pe suprafaţa produsului de către impurităţile mecanice

provenite din forme sau de către zonele arse din interiorul formei

Conicitate Variaţia pe lungime în plus sau în minus a diametrului nominal al produselor

cilindrice

Curbură Abatere de la planul orizontal (la produsele plane)

Crăpătură Fisură perceptibilă care traversează grosimea peretelui de sticlă

Crestătură Ştirbitură pe toată grosimea peretelui

Cusături cu goluri Îmbinări imperfecte ale pereţilor, prezentând discontinuităţi neetanşe

 Cută Urmă lăsată pe suprafaţa produsului presat ca urmare a montării greşite a
foarfecii

Defect de imprimare Deformări sau neclarităţi ale inscripţiilor din formă (capacitate, tip, culoare etc.)

Dungă dublă de închidere Cusătură suplimentară, oblică, rezultată pe produse la locul de împreunare a
formelor, ca urmare a unor defecte în procesul automat de suflare

Exfoliere Desprindere a foliei pe marginile geamului duplex

Fisură (fleruire) Discontinuitate a suprafeţei, imperceptibilă sau greu perceptibilă cu ochiul liber,
care nu trece prin toată grosimea peretelui de sticlă şi apare mai frecvent la
extremităţile (colţurile sau muchiile) produsului

Fund concav Fund bombat în interior peste limita admisă, micşorând capacitatea produsului

Fund convex Fund bombat în exterior periclitând stabilitatea produsului.

Fund gros Fund a cărui grosime depăşeşte dimensiunile prescrise.

Fund înclinat Fund a cărui suprafaţă din interiorul produsului este situată pe un plan înclinat

Fund subţire Fund a cărui grosime este sub dimensiunile prescrise

Gât cu adâncitură interioară Gât al cărui diametru interior este mai mare pe o porţiune decât cel admis,
periclitând etanşeitatea închiderii cu dop

Gât strangulat Gât al cărui diametru interior este mai mic pe o porţiune decât cel admis,
împiedicând închiderea cu dop

Imprimare de valţ Neuniformitate locală pe suprafaţa sticlei la contactul ei cu valţurile, datorită

supraîncălzirii sticlei

Lipitură Bucată de material din sticlă sau alt material, aşchioasă, tăioasă sau proeminentă,
prinsă pe suprafaţa produsului

Mustăţi Fire de sticlă lipite pe suprafaţa obiectului, palpabile sau nepalpabile, care
împiedică sau deformează vizibilitatea

Nervură (cusătură) Proeminenţă regulată palpabilă, uneori tăioasă, care se formează la locul de
închidere a părţilor metalice sau la locul de separare dintre diferitele părţi
componente ale formelor şi sculelor de prelucrare

Formarea ambalajelor din sticlă

 Convenţional, ambalajele de sticlă se pot grupa în două mari categorii:
- cu gât îngust (diam. interior sub 30 mm) - butelii pentru ambalarea lichidelor;
- cu gât larg - borcane pentru ambalarea produselor semilichide sau solide.
Forma şi dimensiunile ambalajelor sunt determinate atât de natura produsului ce se ambalează cât şi
de necesitatea de a prezenta acest produs într-un mod cât mai atrăgător.
Procesul tehnologic de fabricare a ambalajelor din sticlă cuprinde:
- prepararea amestecului de materii prime;
- topirea;
- fasonarea;
- recoacerea;
- inscripţionarea.
În vederea obţinerii sticlei, amestecul de materii prime se introduce în cuptor şi se topeşte la 1500 -
1600C. În timpul încălzirii se formează silicaţi, în topitură dizolvându-se treptat toate cristalele de SiO2
rămase. Prin ridicarea la suprafaţă a bulelor de gaz formate în urma reacţiilor chimice, se produce liniştirea şi
omogenizarea topiturii. Apoi sticla se aduce la temperatura de prelucrare a cărei valoare mai scăzută
determină creşterea viscozităţii în aşa măsură încât obiectul obţinut este suficient de rezistent şi nu se mai
deformează sub acţiunea propriei greutăţi. Fasonarea se defineşte ca procesul de trecere de la forma lichidă a
topiturii la cea solidă cu obţinerea unui obiect cu deformaţia dorită a sticlei pe măsură ce răcirea înaintează,
astfel încât după aceea să nu mai fie posibilă nici o deformare nedorită a produsului.
Ambalajele din sticlă se obţin prin suflare, plecându-se de la o picătură de sticlă topită din care, în
prima fază, se realizează un aşa numit balon (preformare) din care se obţine apoi produsul dorit (butelie,
borcan) prin insuflare într-o formă (formare finală). Există mai multe procedee de fasonare:
- dubla suflare - la care balonul se obţine prin suflare în forma primară; acest procedeu este preferat
pentru producerea buteliilor;

Principiul dublei suflări.

1-forma pentru gură; 2-forma primară; 3- forma finală; 4-pâlnie de umplere; 5-cap de suflare;
6-fundul formei primare; 7-fundul formei finale; 8-picătura; 9-ambalajul după prima suflare; 10-
ambalajul după a doua suflare.
 - presare - suflare - la care balonul este preformat prin presare; se foloseşte la producerea
ambalajelor cu gât larg.

Procedeul presare-suflare.
1-forma primară; 2-inelul gâtului; 3-picătura; 4-inel de presare; 5-poanson; 6-balon;
7-cap de suflare; 8-forma primară; 9-fundul formei finale.

Câteva tipuri de ambalaje din sticlă folosite în industria alimentară sunt prezentate în figurile de mai
jos.

Tipuri de borcane.
a-borcane de 0,5 - 0,9dm3 pentru conserve de fructe şi legume; b-borcane de 3 - 5 dm3
pentru conserve de legume; c-borcane de 0,2dm3 pentru produse destinate copiilor.

Calirea sticlei

Calirea sticlei este cunoscuta cel putin din secolul al XVIII-lea cand ,,lacrima batavica”, obtinuta prin caderea
unei picaturi de sticla topita in apa, starnea uimirea tuturor. O astfel de picatura de sticla racita brusc
rezista la socuri puternice, dar devine instantaneu o pulbere fina cand i se rupe codita subtire ramasa dupa
desprinderea din bucata topita.

Calirea a fost aplicata industrial in 1930 pentru obtinerea placilor de asticla cu rezistenta marita, numita
,,securit”.

Prin calire creste rezistenta sticlei si aceasta se datoreste unor eforturi de conpresiune in sfaturile
superficiale a placii, care compenseza apoi o parte din eforturile de tractiune ce apar sub influenta
solicitarilor mecanice. Valoarea tensiunilor de conpresie, respectiv rezistenta mecanica a sticlei calite, este
influentata de temperatura de la care incepe racirea si viteza de racire.
Calirea se aplica industrial pe scara larga la fabricarea parbrizelor si a celorlalte geamuri pentru
autovehicule.

Verificarea calitãţii mãrfurilor din sticlã pentru menaj

Principalele caracteristici care se verificã sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea suprafeţei de sprijin,
ovaleitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc termic, prezenţa tensiunilor interne.

Aspectul şi culoarea se verificã vizual prin compararea produsului analizat cu un produs de referinţã
considerat etalon. La produsele din sticlã incolore nu se admit nuanţe verzui sau roz, iar la produsele din
sticlã coloratã nu se admit variaţii de culoare. În cazul produselor comercializate în servicii, nu se admit
variaţii de culoare la piesele componente.

Verificând aspectul se urmãreşte prezenţa defectelor de topiturã şi de finisare, se constatã privind sticla în
lumina transmisã; defectele de forma (fasonare) se constatã aşezând produsul pe o suprafaţã planã şi
urmãrind abaterile fatã de simetrie a produsului precum şi cele ale suprafeţei de sprijin faţã de suprafaţa
orizontalã.

Ovalitatea în cazul produselor cu secţiune circularã se verificã prin mãsurarea a douã diametre
perpendiculare şi se calculeazã diferenţa dintre ele. De exemplu: la pahare mici cu capacitatea de panã la
3
80 cm , diferenţa dintre douã diametre nu trebuie sã fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare
pânã la 1,5 mm.

Rezistenţa la şoc termic se verificã prin introducerea produselor din sticlã, încãlzite în prealabil cu
0
apã la temperaturi de fierbere, într-o baie cu apã rece la temperaturi de 20 C. Se examineazã apoi
produsele pentru a se constatã apariţia eventualã a fisurilor. În cazul în care acestea nu apar, produsul
prezintã rezistenţa la şoc termic.

Tensiunile interne se pun în evidenţã cu ajutorul polariscopului (aparat optic care indicã prezenţa
tensiunilor interne în produsele de sticlã). Se admit uşoare variatii de culoare faţã de culoarea iniţialã
(violetã) a câmpului vizual al polariscopului.
 Sticla organică
Termoplast străveziu optic, constituit pe bază de eteruri complexe ale acizilor de acril și metaacril;
materialul este de 2 ori mai ușor decît sticla obișnuită.

Se manifestă cu o stabilitate atmosferică înaltă, transparență optică 92%. Pentru razele ultraviolete
transparența 75%, la sticla obișnuită transparența 0,5%. La temperatura 80C se înmoaie, iar între 105-150C
se ivește plasticitatea ceea ce permite de a fi prelucrat prin formare ușoară și de a obține piese diferite.

Criteriul principal de utilizare este nu numai rezistența mecanică, dar și apariția la suprafață a fisurilor mici
așa numite ,,argint,, , acest defect micșorează transparența și rezistența mecanică. El se determină de
tensiunile interioare care apar în rezultatul unei termoconductibilități joase cît și a unui coeficient mic de
dilatare. Este stabil la acțiunea acizilor, bazelor și carburanților pe bază de hidrocarburi. Pentru ai spori
rezistența macanică și fiabilitatea se utilizează principiul de multistrat (triplex). Se utilizează în construcția
de automobile, avioane, tehnică optică, lentile diferite.