Tema 1 Marfuri Din Sticla

Tema 1.
Mărfuri din sticlă

1. Structura şi compoziţia chimică a sticlei
2. Rolul principalelor materii prime în asigurarea calităţii
produselor din sticlă
3. Influenţa principalelor faze de obţinere a sticlei asupra
calităţii produsului finit
4. Proprietăţile generale ale sticlei.
5. Tipuri de sticlă
6. Clasificarea şi caracterizarea merceologică a mărfurilor
din sticlă
7. Calitatea articolelor din sticlă pentru menaj
8. Marcarea, ambalarea, transpor-tare, depozitarea
mărfurilor din sticlă
 Sticla este un corp solid, cu o structură amorfă, obținut prin
subrăcirea unor topituri cu compoziții chimice variabile, ce
devin rigide la intervale diferite de temperatură, datorită
creșterii treptate a viscozității.
 Sticla este un corp solid, amorf, obținut prin topirea unui
amestec de nisip, sodă calcinată, calcar și alte materii prime
menite să-i confere proprietăți specifice; prin răcirea
amestecului topit acesta devine rigid (solid) prin creșterea
treptată a vâscozității.
 Din punct de vedere chimic, sticla este un amestec complex
de silicați și borosilicați de sodiu, potasiu, calciu, aluminiu,
plumb și ai altor metale alcalino-pământoase și grele.
 Trecerea din starea fluidă în stare rigidăeste reversibilă.
 Componenții sticlei se exprimă sub forma de oxizi și se împart în trei categorii:
1) Oxizii acizi (RO2): bioxidul de siliciu (SiO2), anhidrida borică (B2O3);
pentoxidul de fosfor (P2O2);
2) Oxizii bazici (R2O) care sunt oxizi ai metalelor alcaline, oxidul de sodiu (Na2O);
oxidul de potasiu (K2O); oxidul de litiu (Li2O);
3) Oxizi ai metalelor alcalino-pământoase și oxizi ai metalelor grele (RO) ca:
oxidul de calciu (CaO), oxidul de magneziu (MgO), oxidul de bariu (BaO),
oxidul de plumb (PbO), oxidul de zinc (ZnO), oxidul de cadmiu (CdO).
Compoziția chimică a sticlei se poate exprima prin formula generală:

xRO2 * yR2O * zRO
în care:
x, y, z – reprezintă proporțiile fiecărei categorii de oxizi;
R – radicalul oxizilor acizi, bazici, și ai metalelor alcalino-pământoase și grele.
2. Rolul principalelor materii prime în asigurarea
calităţii produselor din sticlă
 După rolul pe care îl îndeplinesc în cursul

procesului tehnologic, materiile prime se
clasifică în:
1. materii prime principale (de bază): vitrifiacții,
fondanții, stabilizanții;
2. materii prime secundare (auxiliare): afinanții,
decoloranții, coloranții, opacizanții.
 După rolul pe care-l au în formarea proprietăţilor sticlei materiile prime
principale sunt:
 a) Vitrifianţii care intră în cantitatea cea mai mare în amestecul de materii
prime: au rolul principal în formarea sticlei, întrucât prin topire şi răcire
conferă sticlei duritate, o bună transparență - starea vitroasă specifică acesteia
și o structură amorfă (corp solid transparent) .
 Materiile prime cu rol de vitrifianţii sunt: nisipul cuarţosos, cu un conţinut de
silice (bioxid de siliciu SiO2) de peste 95%, boraxul (Na2B4O7) şi acidul boric
(BO3H3) din care rămâne în sticlă anhidrida borică (B2O3) şi apatita şi cenuşa
de oase care introduc în sticlă pentoxidul de fosfor (P2O5) prezent mult mai rar,
numai în anumite sticle, denumite sticle fosfatice cu proprietăţi electrice şi
chimice deosebite. Oxidul vitrifiant cel mai utilizat, prezent în toate tipurile de
sticlă este bioxidul de siliciu (SiO2) care este înlocuit parţial, cu anhidrida
borică (B2O3) ce conferă sticlei stabilitate termică şi chimică ridicată şi
ameliorează proprietăţile optice şi mecanice.
 b) Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de

topire a sticlei (vitrifianţilor, sub 1500°C),
înlesnind înglobarea integrală a silicei (SiO2) în
masa topită. În acest scop se folosesc: soda
calcinată (Na2CO3), carbonatul de potasiu
(K2CO3) şi sulfatul de sodiu (Na2SO4).
 c) Stabilizanţii sunt materii prime care au rolul de a mări stabilitatea chimică, şi de a
îmbunătăţi proprietăţile mecanice, termice şi electrice.
 Se folosesc: carbonatul de calciu (CaCO3), dolomita [CaMg(CO3)2]; carbonatul şi sulfatul
de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.
 Fiecare dintre oxizii stabjlizanţi conferă sticlei anumite proprietăţi şi determină obţinerea
unui anumit tip de sticlă cu destinaţie precisă. Astfel:
 oxidul de calciu (CaO) împreună cu bioxidul de siliciu (SiO 2) şi oxidul de sodiu (Na2O)
sunt componenţii prezenţi în majoritatea tipurilor de sticlă. Sticla cu aceşti componenţi
este sticla silicosodică denumită sticlă obişnuită (comună);
 oxidul de magneziu (MgO) înlocuind parţial oxidul de calciu are ca efect creşterea
stabilităţii chimice şi mecanice;
 oxidul de bariu (BaO) îmbunătăţeşte proprietăţile optice ale sticlei (ridică valoarea
indicelui de refracţie şi măreşte luciul) şi stabilitatea termică;
 oxidul de plumb (PbO) măreşte indicele de refracţie, îmbunătăţeşte mult luciul sticlei,
măreşte densitatea, micşorează duritatea. Sticla cu oxid de plumb se numeşte sticla cristal;
 oxidul de zinc (ZnO) îmbunătăţeşte stabilitatea termică şi chimică, măreşte opacitatea
sticlei şi intensifică luciul. Este prezent în sticla de laborator, în sticla opal.
 Materiile prime secundare sunt substanţe care se
adaugă în anumite proporţii pentru a conferi
anumite proprietăţi.
 a) Afinanții au rolul de a limpezi masa
sticloasă topită eliminând gazele rezultate din
reacţiile chimice dintre componenţi, prin
antrenarea la suprafaţă a acestora. Ca afinanţi
se întrebuinţează: trioxidul de arseniu,
sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu, sulfatul de
calciu.
 b) Opacizanţii au rolul de a da sticlei un

aspect translucid sau opac (opalescent).
Opacizanţii având o viteză mare de
cristalizare se separă în sticlă sub forma unor
microcristale albe care dau sticlei opalescenţă,
Se folosesc în acest scop: criolita (AlF5 *
3NaF), fluorina (CaF2), bioxidul de staniu
(SnO2), fosfaţi etc.
 c) Decoloranţii au rolul de a înlătura culoarea imprimată
sticlei de diferitele impurităţi din materiile prime principale
ca, de exemplu, oxizii de fier care dau sticlei o nuanţă galben-
verzuie. Decolorarea sticlei se poate face pe cale chimică, prin
oxidarea oxidului feros (FeO) în oxid feric (Fe2O3) care
colorează mai puţin intens sticla, sau pe cale fizică;
decolorarea fizică a sticlei se bazează pe folosirea unor
substanţe chimice care conferă sticlei o culoare
complementară (roşu, portocaliu) celei date de oxidul de fier
(galben verzui). Ca decoloranţi chimice se folosesc: trioxidul
de arseniu, azotatul de sodiu, iar ca decoloranţi fizici, seleniu,
bioxidul de mangan, oxidul de nichel. De exemplu seleniul dă
o culoare roşie care este complementară culoni verzi şi, prin
suprapunerea lor, sticla devine aproape incoloră.
 d) Coloranții Sunt oxizi sau săruri metalice

care se folosesc pentru a da diferite culori
sticlei. De exemplu: oxidul feros (FeO) pentru
verde-albăstrui sau oxidul feric (Fe2O3) pentru
galben-verzui, oxidul de cobalt pentru
albastru, oxizi de mangan pentru roşu-violet,
oxizi de nichel pentru violet, oxidul de cupru
pentru albastru deschis şi verde, oxidul de
crom pentru verde etc.
3. Principalele operații de obținerea produselor din
sticlă și rolul lor în asigurarea calităţii
 Procesul tehnologic de obţinere a sticlei cuprinde

patru faze importante:
1. Obţinerea masei de sticlă
2. Fasonarea sticlei
3. Recoacerea produelor
4. Finisarea
 1. Obţinerea masei de sticlă. Amestecul de materii prime
dozat şi preparat astfel încât să aibă o granulozitate uniformă,
o umiditate corespunzătoare şi să fie omogen din punct de
vedere chimic, este topit în cuptoare speciale la temperaturi
ridicate (peste 1200°C).
 Topirea este un proces complex în care se desfăşoară simultan
o serie de transformări chimice şi fizice: descompunerea
materiilor prime, reacţii între componenţi cu formarea
silicaţilor şi a altor compuşi complecşi din compoziţia sticlei
şi topirea integrală a amestecului cu formarea masei de sticlă
topită, transparentă, fară incluziuni de materiale netopite, dar
cu un conţinut ridicat de bule de gaze.
 Afînarea are loc la temperaturi mai ridicate (1400-

1500°C) pentru a se micşora vâscozitatea sticlei şi a se
elimina mai uşor bulele de gaze, prin ridicarea lor la
suprafaţă.
 Limpezirea (afinarea) sticlei depinde de temperatură,
de timp şi de cantitatea de afinanţi introdusă în sticlă.
Eliminarea incompletă a gazelor conduce la apariţia
defectelor de incluziuni de gaze în produsele finite,
defecte ce afectează aspectul şi rezistenţa mecanică şi
termică a acestora.
 Omogenizarea compoziţiei chimice a masei

sticloase prezintă o deosebită importanţă pentru
calitatea produselor din sticlă. O omogenizare
necorespunzătoare (porţiuni cu compoziţie
chimică diferită de cea a masei de sticlă) are ca
efect apariţia defectelor de incluziuni de sticlă în
sticlă ce apar în produsele din sticlă sub forma
unor dungi (aţe) sau unde şi striuri formate din
sticlă cu mici diferenţe de compoziţie.
 2. Fasonarea constă în transformarea masei
sticloase în obiecte, de diferite forme, prin
utilizarea următoarelor procedee:
 suflare,
 presare,
 presare-suflare,
 tragere,
 laminare.
 A) Suflarea este procedeul prin care se obţin obiecte din sticlă
pentru menaj şi ambalaje cu pereţi subţiri şi cu varietăţi
interioare de forme diferite. Cavitatea interioară se formează prin
introducerea unui jet de aer sub presiune în picătura (priza de
sticlă).
 Fasonarea prin suflare se realizează în două faze: modelarea
obiectului din masă de sticlă aflată în stare plastică şi fixarea
formei definitive prin suflarea în forme. Modelarea obiectului se
poate face manual cu ţeava de suflat confecţionată din oţel, cu
care se preia o cantitate de sticlă topită la capătul ţevii încălzite
obţinându-se forma brută a obiectului prin diferite mişcări ale
ţevii (rotiri, pendulări), după care se obţine forma finală prin
suflare în forme. Prin suflare manuală se obţin serii mici de
produse.
 La suflarea cu maşini semiautomate şi automate

acţionate pneumatic, modelarea formei brute are loc
într-o preformă prin suflare sau prin presare (caz în
care se aplică un procedeu combinat de presare-
suflare), iar obţinere formei finale se realizează prin
suflare în forme definitive.
 B) Presarea este procedeul prin care se, obţin produse
cu pereţi groşi şi cu cavităţi interioare simple.
Fasonarea prin presare se realizează folosind un
dispozitiv de presare - poanson şi o formă metalică în
care se introduce cantitatea necesară de sticlă; prin
presarea poansonului sticla umple întreaga formă,
obiectul fasonat putând fi scos din formă după ridicarea
poansonului
 C) Tragerea se foloseşte pentru fabricarea geamurilor,
plăcilor şi a ţevilor. Procedeul constă în principiu în
trecerea sticlei sub formă de bandă printr-un sistem de
rulouri care realizează tragerea benzii cu verticală cu
viteză mare şi în acelaşi timp tratamentul termic (răcire
lentă) pentru detensionare. Este o metodă eficientă, cu
productivitate mare, iar produsele obţinute sunt de
calitate superioară.
 D) Laminarea constă în introducerea masei
sticloase între doi cilindri laminori care se rotesc
în sens invers. Se obţin geamuri cu feţe netede şi
cu dimensiuni ce variază între limite largi, dar cu
suprafaţa insuficient de netedă, fiind necesară
şlefuirea şi mătuirea sticlei pentru obţinerea unor
suprafeţe perfecte netede şi transparente. Prin
laminare se obţin şi geamurile ornament când
unul din cilindrii laminori (cel inferior) este
gravat şi imprimă geamului, un anumit model.
 3. Recoacerea constă în răcirea lentă a produselor fasonate (de la
temperatura de fasonare la temperatura medului ambiant), în
cuptoare tunel, cu transportoare tip bandă rulantă. Scopul acestei
operaţii este de a elimina tensiunile interne ce apar în sticlă
datorită răcirii rapide, tensiuni care diminuează rezistenţa la şoc
termic şi mecanic a produselor finite.
 Tensiunile interne sunt forţe intermoleculare răspândite
neuniform în masa sticlei; ele apar la răcirea bruscă a sticlei când
straturile exterioare ale sticlei se răcesc mai rapid decât cele
interioare exercitând asupra acestora forţe de tracţiune.
 Tensiuniie interne suni mai mari la produsele cu pereţi groşi.
Nerespectarea parametriloe de recoacere (timp, viteză de răcire)
determină rămânerea unor tensiuni interne în produsele finite.
 4. Finisarea se realizează pentru corectarea unor operaţii
de fasonare dar mai ales pentru a conferi produselor noi
proprietăţi de ordin estetic. Pentru aceasta se utilizează
metode mecanice şi fizico-chimice, din rândul cărora fac
parte:
 tăierea,
 lustruirea,
 rodarea,
 matisarea
 decorarea prin aplicarea unor decoruri la rece sau la cald.
 A) Tăierea (decalotarea) se face la produsele obţinute
prin suflare, acestea rămânând după fasonare cu o
calotă la partea superioară sau alte părţi care trebuie să
fie înlăturată. Tăierea se poate realiza mecanic (cu
discuri abrazive) sau termic (la flacără) şi este urmată
de şlefuirea şi polizarea marginilor tăiate.
 B) Lustruirea (polizarea) se realizează în scopul
îndepărtării asperităţilor, pentru netezirea şi
uniformizarea suprafeţelor mai ales la produselor
presate (pahare, scrumiere, platouri etc.). Se utilizează
diferite materiale abrazive fine.
 C) Rodarea se face la unele recipiente care se închid cu

dopuri de sticlă. Partea interioară a gâtului sticlei se
şiefuieşte şi se polizează fin, la fel ca şi partea
exterioară a dopurilor din sticlă. Aştf&I, se asigură o
etanşietate foarte bună a recipientelor.
 D) Matisarea se efectuează pentru a da un aspect mat
unor produse din sticlă. Aspectul mat se obţine prin
co&odawcu vapbri de acid fluorhidric sau prin sablare
(cu nisip).
 E) Decorarea produselor din aticlă iSfc realizează prin
mai multe procedee menite să le confere caracteristici
de ordin estetic ce sunt preponderente în aprecierea
calităţii şi asigurarea competitivităţii acestor produse pe
piaţă.
 Decorarea la rece
 Decorarea la cald
 Decorarea prin corodare chimică
 Decorarea în timpul prelucrării la cald
 Decorarea la rece se realizează prin:

 şlefuire-sculptare, operaţie folosită frecvent pentru
numeroase produse din sticlă pentru menaj; constă
în aplicarea jutorul unor discuri abrazive de
diferite dimensiuni şi profile a unor şlifuri (şanţuri)
liniare, circulare sau ovale, puţin adânci (şlefuire
comună) sau a unor faţete (de diamant) delimitate,
de şlifuri adânci care dau un puternic joc de
lumini, mai ales în cazul obiectelor din cristal;
 gravarea artistică, se execută pentru obţinerea unor
decoruri complexe cu ajutorul unor discuri metalice
(din cupru) pe care se aduce material abraziv fin,
amestecat cu ulei; se pot pentru obţine astfel elemente
de decor mate sau lucioase şi cu aspect metalizat;
 sablarea (gravarea cu nisip) constă în obţinerea unui
desen după un şablon ce se aplică pe suprafaţa
produsului, asupra căruia se. suflă nisip, cu presiune,
care erodează (matizează) sticla în porţiunile
descoperite ale şablonului.
 Decorarea la cald se face prin aplicarea pe un produs a
unui amestec de sticlă uşor fuzibilă (cu temperatura de
înmuiere mai mică decât a sticlei de bază) şi un
colorant. Aplicarea se poate face prin pictare cu pensula
sau prin pulverizare prin intermediul unor şabloane
după care produsele se încălzesc într-un cuptor la o
anumită temperatură, pentru fixarea culorilor. Astfel, se
obţine up decor colorat „ars", rezistent în timp.
 Decorarea prin corodare chimică se face printr-o gravare chimică
cu acid fluorhidric (singurul acid care atacă sticla). Operaţia
constă în acoperirea obiectelor cu un strat uniform de ceară topită
sau parafină, colofoniu etc. Pe aceste strat se trasează cu un ac sau
pantograf conturul desenului. Apoi obiectele se introduc într-o
baie cu acid fluorhidric, care acţionează asupra sticlei pe
suprafeţele neacoperite (conturate) şi care reprezintă desenul
dorit. Se înlătură acidul şi ceara prin spălări repetate.
 Tot pe cale chimică se pot aplica pe suprafaţa obiectelor pelicule
decorative obţinute din oxizi metalici sau pulberi metalice în
diferite substanţe organice, pelicule care au indici de refracţia
diferiţi de ai sticlei şi produc irizaţii cu efect estetic deosebit.
Acest procedeu este denumit liister.
 Decorarea în timpul prelucrării la cald se face prin:
 introducerea unui colorant în masa sticloasă rezultând sticla
colorată;
 realizarea unui amestec de mase sticloase topite diferit colorate,
obţinându-se astfel sticla marmorată;
 suprapunerea în timpul fasonării a unui strat de sticlă colorată
peste unul incolor (procedeul „iiberfang"); când se suprapune
un strat subţire progresiv colorat se obţine „degrade";
 realizarea unei combinări de sticle colorate formate din una sau
mai multe baghete din sticlă care sunt trase sub formă de fire şi
lipite apoi pe un balon din sticlă albă sau colorată obţinut prin
suflare; rezultă astfel sticla filigranată, millefiori.
4. Proprietăţile sticlei; relaţia dintre compoziţia
chimică şi sticlă şi proprietăţi
 Proprietăţile fizice, fizio-mecahice şi chimice ale sticlei
caracterizează comportarea produselor din sticlă al
diferite solicitări din procesul de utilizare.
 Proprietăţile fizice sunt:
 masa specifică,
 proprietăţile termice,
 optice
 electrice.
 Masa specifică variază între limite largi, de la 2

g/cm3 la 8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică
şi de viteza de răcire. Astfel, sticlele cu un
conţinut ridicat de oxizi ai metalelor grele (PbO,
BaO) au densităţi mari, precum şi cele răcite lent
(sunt mai grele) faţă de produsele călite (răcire
rapid), la aceeaşi compoziţie chimică.
 Proprietăţile termice sunt exprimate prin
conductibilitatea termică, dilatarea termică şi
stabilitatea termică.
 ~ Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, sticla
fiind considerată un izolator tennic. Valoarea
conductibilităţii termice cuprinsă între (0,3 ...1,2
kcal/mh°C) variază în funcţie de compoziţia chimică, şi
anume, creşte odată cu creşterea conţinutului în oxizi
cum sunt: trioxidul de bof (B203), oxidul de magneziu
(MgO), de calciu (CaO) şi de sodiu (Na20),
 Dilatarea termică a sticlei este redusă; coeficientul de
dilatare este mai mic decât al metalelor. Compoziţia
sticlei influenţează mărimea coeficientului de dilatare
termică, şi anume acesta este tnai mic când sticla
are un conţinut bogat în bioxid de siliciu şi anhidridă
borică; conţinutul de oxizi de sodiu sau de potasiu
măreşte coeficientul de dilatare termică al sticlei. Cu
cât coeficientul de dilatare este mai mic, cu adu
ezistenţa sticlei la şocul termic este mai mare.
 ~ Stabilitatea termică (rezistenşa la şoc termic)
reprezintă capacitatea sticlei de a rezista la variaţii
nwişi; rapide de temperatură, fară să se distrugă.
Valoarea stabilităţii termicei'sticlei este direct
proporţională cu conductibilitatea şi invers
proporţională cu dilatarea şi căldura specifică. De
asemenea, rezistenţa, la şoc termic este redusă când
grosimea pereţilor produselor din sticlă este mai mare
(datorită prezenţei tensiunilor interne) sau când
produsele prezintă zgârieturi şi defecte de topire.
 Proprietăţile optice mai importante sunt: transmisia,
absorbţia, dispresia, refracţia şi reflexia razelor de
lumină
 Transmisia luminii, exprimată prin coeficientul de
transmisie, T (raportul dintre fluxul luminos
transmis şi fluxul luminos incident), este cu atât mai
mare cu cât transparenţa sticlei este mai bună. De
exemplu: sticla obişnuită de geam are
T70-87%, iar la sticla laminată şi şlefuită depăşeşte
90%. Sticla obişnuită este transparentă la razele vizibile
şi netransparentă pentru razele invizibile (ultraviolete şi
infraroşii).
 Absorbţia luminii, exprimată prin coeficientul' de

absorbţie A (raportul dintre fluxul luminos absorbit şi
fluxul luminos incident), este invers roporţională cu
transmisia. Când razele de lumină sunt absorbite
parţial, sau total, sticla poate ji translucidă, respectiv
opacă, iar când absorbţia este selectivă sticla este
colorată.
 Indicele de refracţie reprezintă raportul dintre viteza de deplasare a
unei oscilaţii electromagnetice de o anumită lungime de undă, în aer
şi în materialul de studiat (sticlă). Indicele de refracţie măsurat pentru
lungimea de undă a benzii galbene, (D) din spectrul sodiului se
notează cu nD şi are valori cuprinse între 1,45 ... 1,75. Diferenţa
dintre indicii de refracţie ai sticlei pentru două lungiumi de undă
diferite se numeşte dispersie. Iiîdicele de refracţie este dependent de
natura oxizilor şi de proporţia în care se găsesc în compoziţia sticlei.
Astfel, oxizii de plumb, de bariu, de zinc, de magneziu şi de titan
măresc indicele de refracţie al sticlei. Indicele de refracţie are o
deosebită importânţ pentru sticla optică. Aceasta este de două feluri:
flint cu indice de refracţie mare şi coeficient de dispersie mic şi
crown cu indice de refracţie mic şi coeficient de dispersie mare.
 - Reflexia luminii se exprimă prin coeficientul de
reflexie R (raportul dintre fluxul luminos reflectat
şi fluxul luminos incident). Sticla obişnuită de
geam cu R = 4%. în cazul sticlei optice, reflexia
trebuie să fie mică, pentru a nu se
micşora.intensitatea luminii care trece prin
lentile. De aceea se aplică pe suprafaţa sticlei
anumite pelicule de substanţe cu indice de
refracţie mai mic decât al sticlei, pentru a micşora
coeficientul' de reflexie (lentilele aparatelor de
fotografiat).
 Conductibilitatea electrică a sticlei este mică la

temperatura mediului, de aceea sticla se
încadrează în categoria izolatorilor electrici.
Conductibilitatea electrică creşte când conţinutul
de oxizi alcalini este mai mare şi când este
supusă călirii. De exemplu: sticla călită conduce
curentul de 2-3 ori mai bine decât sticla răcită
lent (recoaptă).
 Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, fragilitatea,
rezistenţa la tracţiune, la compresiune şi la încovoiere.
 Duritatea este importantă atât în timpul utilizării, când este
supusă unor solicitări de zgâriere, ce afectează aspectul şi
rezistenţa mecanică, cât şi în timpul prelucrării! (tăierii,
şlefuirii, polizării). Duritatea sticlei este cuprinsă între 5 şi 7
pe cara de duritate Mohs şi variază în funcţie de compoziţia
chimică. Sticla cu conţinut ridicat de bioxid de siliciu,
anhidridă borică şi cu oxid de aluminiu şi oxid de calciu are o
duritate mare (Duran), iar cea care are un conţinut ridicat de
oxiii alcalini şi cea cu oxid de plumb (cristal) are o duritate
mică.
 Fragilitatea sau rezistenţa la şoc mecanic este o
proprietate cu influenţă negativă asupra calităţii sticlei care
îi limitează utilizările. La aceasta nu contribuie numai
compoziţia chimică (borosilicaţii determină o fragilitate mai
mică, pe când oxizii alcalini de sodiu şi potasiu ca şi oxidul
de plumb măresc fragilitatea), ci prezenţa tensiunilor
interne. Fragilitatea se poate ameliora prin tratamente
termice. Sticla călită (răcită brisc) are o rezistenţă la şoc
mecanic mai mare de 5-7 ori faţă de sticla obişnuită
(recoaptă, răcită lent). De asemenea, prin călire se măreşte
şi rezistenţa la tracţiune de 3*4 ori făţă de cea a sticlei
recoaptă normal.
 Rezistenţaja compresiune a sticlei este de 500-

2000 N/mm2, ceea ce înseamnă că este mult mai
mare faţă de a altor materiale, dar rezistenţa la
tracţiune este de 10 până la 20 de ori mai mică.
Conţinutul în bioxid de siliciu, oxid de aluminiu,
de magneziu măresc rezistenţa la compresiune a
sticlei.
 Proprietăţile chimice exprimă comportarea sticlei la acţiunea
distinctivă a apei, acizilor, bazelor, sărurilor şi a gazelor din
atmosferă.
 Acţiunea prelungită a apei determină formarea pe suprafaţa
sticlei a unui strat de hidroxizi alcalini, datorită combinării
componenţilor bazici ai sticlei (oxizilor alcalini) cu apa. Acest
strat fiind higroseopic continuă să absoarbă apa din atmosferă
producându-se treptat degradarea sticlei (valoare suprafeţei).
 În urma reacţiei hidroxizilor cu bioxidul de carbon din atmosferă
se formează carbonaţi care au o acţiune şi mai puternică de
degradare a sticlei. Stabilirea sticlei faţă de apă se îmbunătăţeşte
prin creşterea conţinutului de bioxid de siliciu şi a oxidului de
aluminiu.
 Dintre acizii minerali, numai acidul fluorhidric atacă
sticla, ceilalţi au o acţiune asemănătoare apei. în
sehithb, bazele solubile atacă sticla după o anumită
perioadă de timp. Rezistenţa la baze creşte când
proporţia de oxid de calciu se măreşte.
 Stabilitatea chimică are importantă pentru sticla de
laborator, pentru sticla pentru articole de menaj, pentru
construcţii, sticla optică etc.
5. Defectele mărfurilor din sticlă şi cauzele
apariției lor
 Defectele produselor din sticlă pot fi clasificate,
după cauzele apariţiei lor, în:
 defecte de topitură,
 defecte de fasonare,
 defecte de recoacere,
 defecte de călire,
 defecte de finisare,
 defecte din operaţiile de manipulare, transport şi
depozitare.
apariției lor
 1. Defectele de topitură apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă,
defecte de culoare şi stabilitate chimică necorespunzătoare.
 Incluziunile de gaze în sticlă sunt cauzate de afinare necorespunzătoare şi apar
de regulă în formă sferică, cu diametre de mărimi diferite (0,3 ... 0,8mm).
 Incluziunile de sticlă în sticlă sunt cauzate de neomogenitatea compoziţiei
chimice a masei sticloase şi apar sub formă de dungi fine, sau mai pronunţate,
de valuri (unde propunţate) sau perle (picături vizibile de sticlă în sticlă).
 - Incluziunile de particule solide nevitroase pot proveni din fragmente de
materii prime netopite ce apar sub formă de pietre (noduri) cu contur distinct în
masa sticlei. Ele pot afecta - prin mărimea lor - rezistenţa termică şi mecanică a
sticlei.
 - Defectele de culoare sunt cauzate de utilizarea unor cantităţi prea mici sau prea
mari de decoloranţi şi se manifestă ca sticlă cu nuanţe verzui, în primul caz, sau
ca sticlă cu nuanţe roz, în cel de al doilea caz care apare mai rar.
 - Stabilitatea chimică necorespunzătoare are drept cauză folosirea unei cantităţi
necorespunzătoare de stabilizanţi, şi se manifestă printr-o rezistenţă redusă la
acţiunea apei, la acizi sau la alcalii.
apariției lor
 2. Defectele de fasonare sunt abateri de la formă, dimensiuni,
capacitate, masă şi integritate.
 Defectele de formă sunt abateri de la secţiunea circulară a
unor produse, de la axa verticală de simetrie, planul orizontal
al suprafeţei de sprijin şi sunt denumite astfel: ovalitate,
conicitate, deformare, curbură etc.
 Defecte de dimensiuni, capacitate masă sunt manifestate
nerespectarea limitelor de toleranţă prescrise ale
caracteristicilor respective, în operaţiile de fasonare.
 Defectele de integritate sunt datorate unor surplusuri de masă
sticloasă (proeminenţe) discontinuităţi ale suprafeţei sau
lipsuri din suprafaţa produselor şi apar sub formă de: lipituri,
zgârieturi, fisuri, crăpături, ştirbituri, crestături, nevuri,
bavuri, brăzdări etc.
apariției lor
 3. Defecte de recoacere şi călire. Defectele de recoacere sunt tensiunile interne şi
variaţiile de culoare care apar datorită nerespectării curbei de recoacere, respectiv a
parametrilor procesului de recoacere şi călire.
 4. Defectele de finisare pot apărea în operaţiile de şlefuire, polizare, matizare,
decorare.
 Defectele de şlefuire sunt cauzate de executarea incompletă a operaţiei de şlefuire
prea adâncă. Ele apar sub formă de: şlif incomplet, şlif întrerupt, perete străpuns, la
şlefuire, şlif zgâriat.
 Defectele de polizare sunt cauzate de neunifoimitatea granulaţiei materialului
abraziv cu care se execută polizarea şi se manifestă sub forma unor zgârieturi sau
matizări ale suprafeţelor.
 Defectele de matizare apar atunci când operaţia de matizare nu se execută
corespunzător. Din această cauză apar suprafeţe incomplet matizate sau neuniform
matizate.
 Defectele de decorare sunt determinate de nerespectarea modelului de referinţă şi
utilizarea unor materii colorante cu vâscozitate necorespunzătoare, din această cauză
apar asimetrii ale elementelor de decor, scurgeri de colorant, decor nerezistent.
apariției lor
 5. Defecte din timpul manipulării, depozitării şi
transportului.
 Valoarea suprafeţei şi variaţia proprietăţilor optice
apar datorită hidrolizei sticlei la contactul îndelungat
cu umezeala şi se manifestă prin schimbarea luciului,
transparenţei şi indicelui de refracţie
 Zgârieturi, fisuri şi ştîrbituri apar atunci când nu se
respectă regulile de manipulare, transport, şi
depozitare.
 Condiţiile de admisibilitate privind defectele produselor din sticlă
Nr. Denumirea condiției Condiții de admisibilitate
crt.
1 Culoare Produs individual:
- incolore sau colorate; se admit slabe nuanţe verzui sau roz, respectiv slabă variaţie
de culoare;
- la sticla de cristal cu plumb incoloră se admite numai o slabă nuanţă albăstruie;
- la sticla, cristal cu plumb, colorată conform mostrei de culoare omologată.
2 Băşici carc se sparg prin apăsare cu un vârf Nu se admit

metalic
3 Băşici negrupate care nu se sparg cu un vârf metalic:
- pentru produse mici 3 cu diametrul maxim de 2 mm
- pentru produse mijlocii 4 cu diametrul maxim de 3 mm
- pentru produse mari 5 cu diametrul maxim de 3,5 mm
4 Risuri, fisuri Nu se admit

5 Incluziuni active Nu se admit
6 Suprafața interioară și exterioară (cu excepția Netedă
zonelor cu model imprimat)
7 Muchiile și colțurile Să nu prezinte părți tăioase
8 Planeitatea suprafeței de sprijin Să asigure stabilitatea produsului, suprafața de sprijin șlefuită să fie dreaptă și
lustruită
9 Decor neuniform, asimetric, scurgeri de colorant Nu se admit
10 Abateri de la verticalitatea produselor Nu se admite înclinarea vizibilă cu ochiul liber

11 Ațe și vine Se admit, nepalpabile, dacă nu influențează aspectul exterior
12 Marginea gurii Netedă
13 Ovalitate Se admite conform prevederilor din normative
6. Clasificarea tipurilor de sticlă
 Criteriile principale de clasificare a sticlei sunt:

 1. compoziţia chimică,
 2. proprietăţile fizico-chimice,
 3. modul de prelucrare
 4. domeniul de utilizare.
 1. După compoziţia chimică se deosebesc

următoarele tipuri:
 sticlă unară, dintr-un singur oxid (sticla de
cuarţ);
 sticla binară, din doi oxizi (silicat de sodiu sau
potasiu, aceasta este sticla solubilă);
 sticla ternară din trei oxizi (silico-calco-sodică
sau silico-plumbo- potasică);
 sticlă cu mai mulţi oxizi (sticla specială).
 2. După proprietăţile fizico-chimice şi domeniile de utilizare exsită următoarele
tipuri de sticlă:
 sticla comună (şilico-calco-sodică) care poate fi incoloră, colorată, transparentă,
translucidă sau opacă, utilizată pentru articole de menaj, ambalaje etc.;
 sticla cristal (silico-plumbo-potasică) care poate fi:
 - uşoară, cu 9-18% PbO şi indice de refracţie 1,530-1,540;
 - semigrea, cu 18-30% PbO şi indice de refracţie 1,540-1,545;
 - grea, cu peste 30% PbO şi indice de refracţie peste 1,545.
 - semicristal sau cristal fără plumb cu BaO, K2O sau ZnO, cu indice de refracţie
1,535-1,530.
 Sticla cristal se utilizează pentru articole de menaj de calitate superioară şi pentru
obiecte decorative.
 sticla optică poate fi: crown (cu dispersie ridicată) şi sticlă flint (cu dispersie
redusă). Se foloseşte pentru lentile de ochelari, pentru aparate optice etc.
 sticla specială care poate fi :termorezistentă, rezistentă chimic şi termic (pentru
laborator); dielectrică şi rezistentă la şoc termic (pentru articole electrotehnice);
termoabsorbantă şi fonoabsorbantă, armată, spongioasă pentru construcţii; de
siguranţă (călită).
7. Sortimentul mărfurilor din sticlă
 Mărfurile din stielă cu pondere ridicată în producţie

şi comerţ sunt
 1. mărfurile din sticlă pentru menaj
 2. mărfurile din sticlă pentru construcţii (geamurile
şi oglinzile).
 1. Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj se clasifică după mai multe criterii:
 A) după compoziţia chimică sunt:
 - articole din sticlă comună,
 - artjcole din sticlă cristal şi semicristal
 - articole din sticlă termorezistentă.
 B) după procedeul de prelucrare (fasonare) sunt:
 - articole obţinute prin suflare (manuală, semiautomată şi automată)
 - articole obţinute prin presare (în tabelul nr. 1 este prezentat sortimentul de mărfuri din sticlă
comună suflate manual prin fasonare decorativă).
 C) după modul da comercializare se deosebesc:
 - produse de menaj comercializate sub formă de piese separate, din care fac parte: obiecte de uz
casnic, ambalaje de diferite forme şi capacităţi; corpuri de iluminat (abajururi, aplice); articole
din sticlă termorezistentă tip „pyrom“; articole decorative (vaze pentru flori etc.).
 - produse de menaj comercializate sub formă de seturi şi servicii: seturi de pahare, servicii cu
diferite destinaţii (pentru apă, compot, vin etc.).
 D) după dimensiunea maximă, articole de menaj (presate sau suflate) sunt împărţite în trei
categorii:
 - piese mici (cu dimensiunea până la 120 mm),
 - piese mijlocii (cu dimensiunea maximă de 121-200 mm),
 - piese mari (cu dimensiunea maximă peste 200 mm).
 Mărfurile din sticlă comună pentru menaj formate prin suflare au
pereţii subţiri, pot fi incolore sau colorate, transparente, translucide
sau opace. Finisarea se realizează prin şlefuire cu combinaţii simple
de şlifuri sau prin pictare manuală sau semiautomată.
 Articolele formate prin presare au pereţii groşi, sunt grele şi au
decoruri în relief pe partea exterioară.
 Produsele pentru menaj din sticlji cristal se caracterizează prin
omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu puternic şi produc, prin
lovire, un sunet prelung, cristalin. Finisarea se face 'prin şlefuire cu
şlifuri adânci şi multiple faţete care dau un efect deosebit la trecerea
luminii.
 Diversificarea mărflaiior din sticlă pentru menaj se realizează atât
prin modificarea reţetelor de farbicaţie cât şi prin metodele de
fasonare şi de finisare.
 2. Produsele din sticlă pentru construcţii se

fabrică din sticlă comună şilico-calcosodică, prin
tragere, turnare, laminare şi presare.
 Din această categorie de produse fac parte
 - geamurile care pot fi trase, turnate, laminate,
armate, riglate, opaxit,
 - geamuri ornament.
 Geamurile trase se fabrică în grosimi de la 2 până la 8 mm şi se împart, în funcţie
de aspect şi defecte, în cinci categorii de calitate. Acestea sunt cele mai utilizate
tipuri de geamuri pentru construcţia de locuinţe, mai ales cele cu grosimea de 2,3
şi 4 mm.
 Geamurile turnate se obţin prin laminarea unei topituri de sticlă turnată pe o
masă metalică plană. Se fabrică în grosimi de 5; 12 şi 20 mm.
 Geamurile emailate securizate se obţin din geamuri trase sau laminate prin
aplicarea pe o faţă a unui strat de email care se arde în timpul procesului' de
securizare. Se utilizează pentru placarea pereţilor, faţadelor, interioarelor
decorative etc.
 Geamurile plane tip securit se obţin prin operaţia de pretensionare termică în
instalaţii speciale în care sticla se încălzeşte lent şi omogen după care se răceşte
rapid în anumite codiţii de dirijare ;a aerului de răcire. Se caracterizează prin
rezistenţă mare la lovire, iar prin spargere rezultă bucăţi cu muchii rotunjite,
netăioase. Sunt două tipuri: S, executate din geam şlefuit, polizat şi T, executat din
geam tras.
 Geamurile riglate se obţin prin turnare fi imprimare ulterioară, pe una din feţe, a
unor striuri paralele cu ajutorul unor valţuri.
 Geamurile ornamentale se obţin în mod asemănător cu geamurile riglate, cu deosebirea
că se imprimă diferite modele care dau denumirea sortimentului (flori de gheaţă,
monumental etc.) şi sortimentele sunt numerotate cu cifre (de la 1 la 10). Se fabrică
geamuri ornamentale cu grosimea de 3,5 mm, lungimea cuprinsă între 1 ... 3,2 m şi
lăţimi diferite (de la 0,5 la 11,1 m). Se clasifică în două clase de calitate în funcţie de
prezenţa defectelor.
 Sticla opaxit de obţine de asemenea prin turnare şi laminare, având imprimată pe o
parte striuri paralele. Se caracterizează printr-un grad mare de opacitate şi poate fi alb-
lăptoasă sau colorată.
 Geamurile armate se obţin prin turnarea unei topituri de sticlă peste o plasă de sârmă
de oţel care se încorporează în sticlă în timpul procesului de laminare. Coeficientul de
transmisie a luminii este mai mic la geamurile armate decât la geamurile trase, dar
rezistenţa la şoc mecanic este mai mare, iar prin spargere cioburile nu se detaşează,
rămân prinse pe armură. Se fabrică în două sorturi: incolore şi colorate. Geamurile
colorate sunt decorative şi termoabsorbante.
 Sortimentul de geamuri termoabsorbante se obţine prin adăugarea în compoziţie a unor
mici cantităţi de oxizi metalici, care conferă geamurilor proprietatea de a absorbi
radiaţiile calorile şi luminoase.
 3. Oglinzile se obţin din foi de sticlă comună sau sticlă cristal
acoperite pe o parte cu un strat de argint metalic (* Stratul de argint
se obţine dintr-o soluţie de azotat de argint şi o substanţă
reducătoare (glucoză) peste care se aplică pelicule protectoare
metalice şi pelicule opace.
 Sortimentul de oglinzi se comercializează într-o gamă largă de
forme şi mărimi.
 Calitatea oglinzilor depinde atât de caracteristicile sticlei, care
trebuie să fie cu suprafaţa plană perfect netedă, fără defecte, cât şi
de uniformitatea stratului de argint.
 Defectele cele mai frecvente sunt: pete de culoare (neagră, brună)
datorate depunerii neuniforme a stratului de argint, porozităţi pe
întreaga suprafaţă, separarea sub formă de solzi a stratului de argint
etc. sau defecte ale sticlei, dintre care prezenţa valurilor determină
apariţia imaginii deformate.
8. Verificarea calității mărfurilor din sticlă
pentru menaj
 Principalele caracteristici care se verifică sunt:
 aspectul,
 culoarea,
 stabilitatea suprafeţei de sprijin,
 ovalitatea,
 dimensiunile,
 capacitatea şi masa,
 rezistenţa la șoc termic,
 prezenţa tensiunilor interne.
 Verificarea calității mărfurilor din sticlă pentru menaj se efectuiază
prin două metode:
 Verificarea organoleptică
 Verificarea de laborator
pentru menaj
 Verificarea organoleptică
 1. Aspectul şi culoarea se verifică vizual prin compararea produsului
analizat cu un produs de referinţă considerat etalon.
 La produsele din sticlă incolore nu se admit nuanţe de verzui sau roz,
iar la produsele din sticlă colorată nu se admit variaţii de culoare.
 În cazul obiectelor comercializate în servicii nu se admit variaţii de
culoare la piesele componente.
 Verificând aspectul se urmăreşte prezenţa defectelor de topitură, de
fasonare şi de finisate.
 Defectele de topitură şi de finisare se constată privind sticla în lumină
transmisă; defectele de formă (fasonare) se constată aşezând produsul
pe o suprafaţă plană şi urmărind abaterile faţă de simetrie a
produsului, precum şi cele ale suprafeţei de sprijin faţă de suprafaţa
orizontală (stabilirea).
pentru menaj
 Defecte de topitură ce pot să apară sub următoarele forme:
 Incluziuni de sticlă în sticlă datorită neomogenităţii masei sticloase din punctul
de vedere al compoziţiei chimice:
 - aţe, sub aspectul unor dungi şerpuite;
 - vine, incluziuni sub formă de unde, mai pronunţate la suprafaţă, împiedicând
vizibilitatea;
 - perle sau picături, incluziuni cu aspect de nod, terminate cu o coadă datorită
viscozităţii diferite a acestora faţă de masa sticloasă care le înconjoară.
 Incluziuni de gaze în sticlă, sub formă de musculiţe (formă sferică, dimensiuni
mici şi concentrate) sau sub formă de: băşicuţe (sferice, ovoidale, cilindrice) de
diferite dimensiuni între 0,3—0,8 mm; gale (spumă alcalină) sub formă de
băşicuţe opalescente alb-gălbuie, conţinând dioxid de sulf.
 Incluziuni de corpuri străine sub formă de noduri, pietre, cu contur precis,
provenite din părţile netopite ale materiei prime.
 Defecte de culoare (verde sau roz) datorită folosirii unei cantităţi
necorespunzătoare de decoloranţi.
pentru menaj
 Defecte de fasonare, care sunt de două feluri:

 Defecte de formă, ca: abateri de la verticalitatea produsului;
abateri de la planul gurii; conicitatea care apare sub forma
îngustării sau lărgirii conice a produselor de la forma
cilindrică; abateri de la planul suprafeţei de sprijin, acesta
apărând înclinat, concav sau convex.
 Defecte de integritate care apar sub formă de lipituri, mustăţi
(fire de sticlă lipite de suprafaţa obiectului) zgârieturi, fisuri,
nervuri, bavuri, rizuri, caneluri şi crestături.
 Defecte de recoacere care apar sub forma modificării
nuanţei culorii sticlei sau deformarea produsului de la forma
iniţială.
pentru menaj
 Defecte care apar la finisarea produsului sub formă de:
şlif întrerupt, zgâriat, perete străpuns, polizare neuniformă,
coeziunea slabă a mânerilor la locul lipiturii, iar ca defecte
de decorare pot apărea: scurgeri de colorant, decor mânjit
sau asimetric, datorită utilizării unor coloranţi cu
viscozitate diferită sau necorespunzătoare.
 Defecte care apar în timpul manipulării, transportului şi
depozitării: aceste defecte pot apărea sub formă de
zgârieturi, ştirbituri, spargeri, valoarea suprafeţei datorită
umezirii ce influenţează negativ luciul, transparenţa şi
indicele de refracţie.
pentru menaj
 2. Verificarea de laborator
 Ştabilitatea suprafeţei de sprijin se verifică aşezând
produsul pe o suprafaţă plană şi se apasă cu degetul în
partea superioară. Aceasta nu trebuie să se balanseze.
 Ovalitatea în cazul produselor cu secţiune circulară se
verifică prin măsurarea a două diametre perpendiculare şi
se calculează diferenţa între ele. Se măsoară două diametre
perpendiculare şi se stabileşte diferenţa dintre ele, ştiind că
la corpurile cilindrice nu trebuie să depăşească 1—1,5 mm
 De exemplu: la pahare mici, cu capacitatea de până la
80cm3 diferenţa dintre două diametre nu trebuie să fie mai
mare de 1mm, iar pentru celelalte pahare până Ia 1,5 mm.
pentru menaj
 Verificarea dimensiunilor, capacităţii şi masei se
efectuează cu aparate şi instrumente de măsură
corespunzătoare, iar datele măsurătorilor se
confruntă cu cerinţele STAS sau NT.
 Rezistenţa la şoc termic se verifică prin
introducerea produselor din sticlă, încălzite în
prealabil cu apă la temperatura de fierbere, într-o
baie cu apă rece la temperatura de 20°C.
 Se examinează apoi produsele pentru a se constata
apariţia eventuală a fisurilor. În cazul în care acestea
nu apar, produsul prezintă rezistenţa la şoc termic.
pentru menaj
 Determinarea tensiunilor interne ale sticlei.
Tensiunile interne sunt forţe intermoleculare,
răspândite neuniform în masa sticlei, din cauza
neomogenităţi chimice sau a nerespectării curbei de
recoacere. Apariţia lor micşorează rezistenţa termică
şi mecanică a articolelor din sticlă.
 Tensiunile interne pot fi determinate: calitativ, cu
ajutorul polariscopului şi cantitativ prin intermediul
polarimetrului. Polariscopul indică prezenţa
tensiunilor interne în produs, când există o variaţie a
culorii violet (iniţială) în culorile roşu, galben, alb sau
alte intermediare

Tema 1 Marfuri Din Sticla

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 1 Marfuri Din Sticla

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 1.

Mărfuri din sticlă

Compoziția chimică a sticlei se poate exprima prin formula generală:

 După rolul pe care îl îndeplinesc în cursul

 b) Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de

 b) Opacizanţii au rolul de a da sticlei un

 d) Coloranții Sunt oxizi sau săruri metalice

 Procesul tehnologic de obţinere a sticlei cuprinde

 Afînarea are loc la temperaturi mai ridicate (1400-

 Omogenizarea compoziţiei chimice a masei

 La suflarea cu maşini semiautomate şi automate

 C) Rodarea se face la unele recipiente care se închid cu

 Decorarea la rece se realizează prin:

 Masa specifică variază între limite largi, de la 2

 Absorbţia luminii, exprimată prin coeficientul' de

 Conductibilitatea electrică a sticlei este mică la

 Rezistenţaja compresiune a sticlei este de 500-

2 Băşici carc se sparg prin apăsare cu un vârf Nu se admit

4 Risuri, fisuri Nu se admit

10 Abateri de la verticalitatea produselor Nu se admite înclinarea vizibilă cu ochiul liber

 Criteriile principale de clasificare a sticlei sunt:

 1. După compoziţia chimică se deosebesc

 Mărfurile din stielă cu pondere ridicată în producţie

 2. Produsele din sticlă pentru construcţii se

 Defecte de fasonare, care sunt de două feluri:

S-ar putea să vă placă și