Generalităţi

Sticla poate avea diverse culori

Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu si silicaţii ai diferitelor metale. Sunt materiale necristalizate (amorfe), cu rezistenţă

mecanică şi duritate mare, cu coeficient de dilatare mic. La temperaturi mai înalte se comportă ca lichidele subrăcite cu vâscozitate mare. Nu

au punct de topire definit. Prin încălzire se înmoaie treptat, ceea ce permite prelucrarea sticlei prin suflare, presare, turnare, laminare.

Sticlele se obţin, în general, prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec format din nisip de coarţ, piatră de var, carbonat de sodiu (sau

de potasiu) şi materialele auxiliare. Proprietăţile fizice ale sticlelor sunt determinate de compoziţia lor.

Sticla obisnuită (sticla de sodiu sau potasiu): Sticla de sodiu are compoziţia aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se intrebuinţează la

fabricarea geamurilor şi a ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu are compoziţia 6SiO 2·CaO·K2O şi este rezistenta la variaţii de temperatura.

Se foloseşte la fabricarea vaselor de laborator.

Cristalul (sticla de plumb) este o sticla în care sodiul şi calciul au fost înlocuiţi cu potasiu şi plumb (6SiO 2·PbO·K2O) şi se caracaterizează

prin proprietaţi de refracţie bune şi densitate mare. Flintul si ştrasul contin un procent de plumb mai mare ca cristalul. Flintul se foloseşte

pentru prisme şi lentile optice.

Prin adăugarea unor cantitati mici de Al2O3 sau B2O3 se obţin sticle rezistente la variaţii bruşte de temperatura care se folosesc la fabricarea

vaselor de laborator (sticla Jena, Pirex sau Duran). Au o rezistenţă chimica mare şi un coeficient de dilatare mic.

Sticlele colorate se obţin dacă, în topitură, se adaugă unii oxizi metalici (de Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formeaza silicatii coloraţi. În industria

sticlei se utilizează drept coloranţi un numar foarte mare de substanţe care se încadrează de obicei în trei categorii: coloranţii ionici,

coloranţii moleculari si coloranţii coloidali.

Coloranţii ionici sunt în general oxizii metalici. De exemplu sticla roşie conţine şi oxid de cupru, sticla galbenă sulfat de cadmiu, sticla

albastră oxid de cobalt, sticla verde oxid de crom, sticla violetă oxid de mangan. Trioxidul de uraniu dă o culoare galben-verde însoţită de o

frumoasă fluorescentă verde.

Coloranţii moleculari sunt reprezentaţi de seleniu care dă o culoare roz, de sulf care dă o culoare galbenă sau galbenă-cafenie si mai ales de

sulfurile şi seleniurile diferitelor elemente. Foarte utilizat este amestecul CdS + CdSe care dă o culoare roşie-rubinie a carei nuanţă depinde

de raportul dintre cei doi componenţi.

Coloranţii coloidali sunt de fapt metalele care, prin tratamente termice adecvate, sunt dispersate sub forma de soluţie coloidala imprimand

sticlei culori ce depind de dimensiunile particulelor coloidale. Astfel, aurul fin dispersat în sticla dă o culoare roşie-rubinie foarte frumoasa.

Argintul dă nuante de la galben la cafeniu.

Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capcitati de ordinul sutelor de litri sau în cuptoare mici în care temperatura, şi mai ales caracterul

mediului, se pot controla riguros.

Sticlele colorate se utilizează în afara obiectelor de menaj, în numeroase domenii importante.

Marii consumatori de sticlă colorată sunt transporturile aeriene, navele, terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită

importanţă culorile utilizate de obicei, fiind rosul, verde, albastru si galben. Sticlele colorate se utilizează şi drept filtre pentru anumite radiaţii.

Pentru protejarea ochilor sudorilor sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se utilizează asa-numitele sticle de cobalt dar si alte

sticle care pot reţine radicali calorici sau ultraviolete. Filtrele colorate intra în componenta unor aparate optice sau de analiză, utilizate în

laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.

[modifică]Primele forme de sticlă

Plinius menţionează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce

transporta sodă a venit la ţărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ţine vasul la foc. Marinarilor le-a

venit ideea de a folosi câţiva bulgări de sodă de pe corabie. Şi au făcut focul, pregătindu-şi mâncarea şi apoi dormind. Dimineaţă,

scormonind din întâmplare prin cenuşa focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obişnuit.

Erau bucăţele de sticlă.

Întâmplarea a fost verificată de oamenii de ştiinţă, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar şi pe bază de cărbune, nu poate duce la

temperaturi suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiţie pentru apariţia sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca

fiind falsă. Acest lucru este însă greşit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele şi deşerturile

nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăznete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a

trăznetului. În anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute turiştilor fie în formele ciudate

naturale, fie cu anumite prelucrări.

Sticla naturală, creată de lovitura trăznetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.

Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereţii unui vas din lut cu un amestec de

nisip umed şi sodă, la ardere acesta se transforma în smalţ, adică într-o peliculă subţire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obţinea

smalţul a fost îmbogăţit cu var, acesta devenind un element de primă importanţă în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri

(ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obţinut smalţ de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obţinut din

amestecul ce producea smalţul, odată ars în cantităţi mai mari decât subţirea pojghiţă de pe un vas, bulgăraşi de smalţ sau sticlă. Astfel au

apărut primele obiecte făcute din sticlă -mărgelele. Tot egiptenii au meritul în a fi fost primii a realiza proteze oculare. Se apreciază că cele

mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă iniţiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor

majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.
Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obţinea o sticlă

verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obţinerea unei sticle transparente era nevoie de o

temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obţinute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut şi nisip, de forma dorită.

Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră şi se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meşterul sticlar răsucea bila, făcând sticla

vâscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu şi periculos, iar preţul sticlei era apropiat de cel al pietrelor

preţioase.

[modifică]Sticla romană

Sticlă romană din secolul al 4-lea

Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au perfecţionat spectaculos tehnologia iniţială.

În sec. I d.Hr., un meşter roman anonim a înlocuit vergeaua metalică printr-o ţeavă metalică, având la capătul dinspre meşter un muştiuc din

lemn, care ferea omul de temperatura înaltă a ţevii. Adunând la capătul metalic o bilă din sticlă lichidă şi suflând, se obţinea o bulă din sticlă

ce putea fi apoi uşor modelată.

Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă şi de cuptoarele avansate ale romanilor, care permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte

şi obţinerea, în locul sticlei vâscoase a egiptenilor - imposibil de prelucrat prin suflare - a unei sticle aproape lichide.

Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită tot mai mult. Era întrebuinţată pentru cupe şi pocale, pentru vase

de apă, ulei, vin, parfum etc, pentru biberoane şi alte obiecte practice.

Sticla romană scumpă era obţinută din nisipuri albe, foarte pure, fiind incoloră şi translucidă (încă nu transparentă!). Era folosită pentru

veselă, bibelouri, podoabe şi ornamente preţioase. Alături de aceste culori fundamentale, meşterii romani au izbutit a face nenumărate alte

varietăţi de sticlă, de la cele ce păreau a fi piatră preţioasă (smarald, safir, opal, peruzea, rubin) până la cele care imitau lemnul sau fructele

(ca formă şi culoare). În această epocă apare şi ornamentarea cu aplicaţii din sticlă, ca şi folosirea formelor sau matriţelor pentru prelucrări

complexe (vase care imitau chipuri sau reprezentau scene de luptă etc). De asemenea se realizează primele fire din sticlă, destinate în

special colierelor şi altor podoabe feminine. Un produs roman din sticlă a cărui tehnologie nu a fost lămurită este butoiul din sticlă. Acestea

erau de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar şi un adult, iar felul în care au fost suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri,
dar nu există siguranţă). Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din sticlă alături de care stau cupele

murrhine şi diatretele. Cupele murrhine erau mult, mult mai scumpe decât aurul, cele mai ieftine valorând una preţul a zeci de sclavi! Erau

mici, fără ornamente, dar aveau străluciri uluitoare, în mii de scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu mai puţin

de şaptezeci de talanţi (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici). Tehnica exactă de producere nu se cunoaşte, ci doar unele

elemente tehnice. La fel de scumpe şi misterioase sunt diatretele. Acestea erau un fel de vase din sticlă duble, cu o cupă în interior şi o

dantelă de sticlă în exterior. Această dantelă nu atingea cupa interioară, permiţând ţinerea ori consumarea unor băuturi fierbinţi fără pericol

de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a sticlei în care romanii au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie din ceramică

ori piatră smălţuită, fie integral din sticlă, mozaicurile romane au rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie şi rafinament

artistic. Se cuvine a menţiona în final aşa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio şi vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două

straturi, primul de un albastru deosebit de frumos iar al doilea, mult mai subţire, din sticlă albă ca laptele. Odată izbutită realizarea vasului -

deosebit de dificilă - urma partea cea mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe cu diamant, adâncirea treptată a

zgârieturilor şi desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă. Orice greşeală distrugea vasul. Cu toate inovaţiile lor romanii nu au izbutit însă a

obţine sticlă transparentă (ci doar translucidă) şi ca urmare nici geamul, nici oglinda din sticlă.

[modifică]Sticla de Murano

În laguna veneţiană, la 2 km de coastă, se află Insula Murano. Populaţia este de cca. 5000 locuitori. În acest mic orăşel (în România

echivalentul unei comune mai mari) s-a dezvoltat înaintea perioadei moderne o industrie a sticlei devenită celebră.

Ca parte a Republicii Veneţiene Insula Murano se bucura de o anume autonomie internă. Nu doar că avea propriul cod de legi şi propriul

Sfat suprem, ci chiar şi monedă proprie şi un ambasador la Veneţia.

Demn de observat este faptul că atunci când un om de rând izbutea să devină meşter sticlar era înnobilat şi înscris în Cartea de aur a

insulei. Meşterii sticlari din Murano erau consideraţi egalii celor mai nobile familii din Veneţia. Pe de altă parte, ei erau urmăriţi în permanenţă

de poliţia veneţiană şi supuşi unei legi severe, care interzicea părăsirea insulei şi mai ales a domeniilor veneţiene. Unele dintre prevederi

sunau astfel:

"Dacă vreun lucrător sau meşter sticlar va înstrăina arta sa din Veneţia în dauna republicii, i se va trimite ordin să se întoarcă în ţară. Dacă

nu se va supune acestui ordin, vor fi aruncate în închisoare persoanele lui cele mai apropiate, pentru ca prin aceasta să fie silit să se

întoarcă. Dacă nu va abandona totuşi hotărârea de a rămâne în străinătate, se va trimite după el o persoană însărcinată cu misiunea de a-l

ucide.

Această duritate îngrozitoare, care mergea până la întemniţare şi asasini plătiţi, avea o justificare serioasă: preţul unui vas de Murano era

gigantic. Iar pierderea unui asemenea privilegiu economic însemna o lovitură foarte grea pentru Veneţia, o ţară în general lipsită de resurse

interne.

Sticla de Murano se făcea după reţete secrete, la care se adăuga o măiestrie unică a prelucrării sticlei obţinute.

[modifică]De la lux la practic: sticla englezească şi germană

 Interiorul unei sticle albastre

Dacă veneţienii făceau la Murano obiecte din sticlă de foarte mare valoare, în schimb epoca modernă a deschis calea către industria

sticlăriei în sensul propriu al cuvântului.

Primele încercări le-au făcut englezii. Ei au introdus cărbunele în procesul de producţie al sticlei şi au dezvoltat o industrie în care calitatea

consta mai ales în rezistenţă şi aplicabilitate practică, frumuseţea fiind o problemă secundară.

Ca o paranteză, putem spune că unele încercări de preluare a metodelor englezeşti au fost făcut în sec. XVII şi de germani. Aceştia însă,

sub influenţa mai mare a Veneţiei, nu au rezistat tentaţiei de a crea tot felul de obiecte originale din sticlă, cu o fantezie demnă de un neam

latin. Printre acestea cele mai răspândite au fost paharele kutrofle şi respectiv "paharul de pedeapsă". Primele necesitau multă răbdare, vinul

curgând din ele picătură cu picătură, dar cu un şuierat ascuţit, ca al berzei. "Paharul de pedeapsă" avea forma unei ciuperci răsturnate, şi din

el se putea bea tot numai picătură cu picătură, dar pe deasupra rotind tot timpul "ciuperca".

Introducerea cărbunelui în producerea sticlei s-a făcut de către englezi din necesitate: lipsea lemnul folosit în alte fabrici de sticlă din lume.

Procedeul Talwell de ardere a cărbunelui (1618) a făcut ca sticla să fie obţinută dintr-o singură ardere, nu din două, ca mai înainte. Totuşi

temperatura maximă a cuptorului era sub 1300 grade Celsius, iar eficienţa scăzută.

După cca. 200 de ani un german, Friederic Siemens, a realizat ceea ce a fost ulterior cunoscut drept Cuptorul Siemens: un cuptor cu

recuperator de căldură. Bazat nu pe cărbune, ci pe gaz, acesta folosea aerul fierbinte eliminat de cuptor pentru a preîncălzi aerul şi gazul

înainte de ardere.

A fost de ajuns să apară şi cuptorul cu vană, pentru a se deschide calea industriei moderne a sticlăriei, iar sticla să devină, cu toată nobleţea

sa, din obiect de lux, obiect practic, de largă întrebuinţare. In zilele noastre acest tip de sticla este ales mai cu seama de cei bogati.

[modifică]Cuptoare de sinterizare, ardere, uscare

Aceste cuptoare sunt utilizate pentru producerea diferitelor ceramici prin diferitele procese termice bine stabilite, in functie de materialul care

se utilizeaza.[1]
Fibră de sticlă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Fibre de sticlă

Lampă decorativă

Fibra de sticlă este o sticlă care se prezintă sub formă de fibre fine, care se realizează din sticlă în stare topită.

Fibrele de sticlă se folosesc ca şi cabluri de transmisie în telecomunicaţie, ca fibre textile, sau materiale termo şi

fono-izolante. Ele constituie una dintre cele mai importante materiale de construcţie rezistente la acţiuni a variaţiilor

de temperatură, acţiunea de îmbătrânire a materialelor sau acţiunile unor substanţe chimice agresive. Fibrele de

sticlă în amestec cu alte substanţe plastice măresc elasticitatea, rezistenţa mecanică a acestor materiale.

[modifică]Istoric

Iscuinţa suflătorilor în atelierele de fabricare a sticlei din Turingia erau deja cunoscute prin secolul XVIII, prin

producerea fibrelor subţiri de sticlă numit „părul îngerilor”. Pe atunci era numai folosit cu scop decorativ. Proprietăţile

fibrelor de sticlă şi tehnologia de producere a ei fiind descoperită numai prin anul 1896 de „Hermann Schuller” la

fabrica de sticlă din Haselbach, acolo au fost produse prima oară pe scară industrială. Acest procedeu de obţinere a

fibrelor de sticlă fiind patentat prin anii 1930.

[modifică]Utilizări
Din răşini poliesterice armate cu fibră de sticlă se obţin o serie întreagă de bunuri: piscine, căzi, butoaie, chiuvete,

cădiţe de duş, blaturi de bucătărie, glafuri de fereastră, bărci şi catarge pentru bărci, hidrobiciclete, elemente de

caroserie şi rezervoare de carburant pentru autovehicule, fuselaje de planoare, antene parabolice, tobogane de joacă

pentru copii.

Alte utilizări în construcţii: vată de sticlă (ca izolator termic) plasă cu fibră de sticlă (ca element de fixare a izolaţiilor

termice exterioare din polistiren expandat), tapet din ţesătură de fibră de sticlă (pentru hoteluri şi spitale, unde legea

impune spălarea frecventă a pereţilor).

Notă: a nu se confunda cu fibrele optice, care, deşi sunt fabricate tot din sticlă, au cu totul alte proprietăţi.