Clădire / Construcţie / Data

Loc Architect (Arhitecţi)

Ansamblu arhitectonic realizării
San Carlo alle Quattro Fontane Roma, Italia 1665 - 1676 Francesco Borromini
San Lorenzo Torino, Italia 1666 - 1679 Guarino Guarini
Jules Hardouin Mansart, Louis Le Vau, André Le
Château de Versailles Versailles, Franţa 1661 - 1774
Nôtre (grădini) şi mulţi alţi co-autori
Catedrala Sfântului Paul Londra, Anglia 1675 - 1710 Christopher Wren
Domul invalizilor Paris, Franţa 1679 - 1708 Jules Hardouin Mansart
Abaţia Melk Melk, Austria 1702 - 1736 Jakob Prandtauer
Palatul Baroc din Oradea Oradea, România 1762 - 1777 Franz Anton Hillebrandt
Blenheim Palace Woodstock, Anglia 1705 - 1722 Sir John Vanbrugh
Palatul Zwinger Dresden, Germania 1709 - 1732 Matthäus Daniel Pöppelmann
Karlskirche Viena, Austria 1715 - 1737 Johann Fischer von Erlach
Castelul Weissenstein Pommersfelden,Germania 1711 - 1719 Johann Dientzenhofer şi Johann Lucas von Hildebrandt
Peterhof Sankt Petersburg, Rusia 1721 - 1755 Bartolomeo Rastrelli
Frauenkirche Dresda, Germania 1726 - 1738 George Bähr
Fântâna Trevi Roma, Italia 1732 - 1762 Nicola Salvi
The High Street screen
Oxford, Anglia 1733 - 1736 Nicholas Hawksmoor
of Queen's College
Poarta Roşie Moscova, Rusia 1753 - 1757 Dmitri Uhtomski

Barocul în arhitectură
Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, a derivat
din renaşterea manieristă şi a evoluat ulterior în rococo, având o ultimă "zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc, înainte
ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în totalitate. A mai cunoscut o renaştere târzie, la sfârşitul secolului alXIX-
lea în Banat, Transilvania şi Rusia.

Teatral şi exuberant, barocul a exprimat triumful statului şi al bisericii, dar şi al burgheziei seculare.
Formele convexe şi concave, iluziile optice, elipse intersectate în planuri care erau de cele mai multe ori extensii ale
tipului centralizat, geometrii complicate şi relaţii între volume de tipuri şi mărimi diferite, exagerare emfatică, culori
îndrazneţe şi multă retorică arhitecturală şi simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.

Precursori şi caracteristici ale barocului

Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce, deoarece design-
ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiîntalnită până la acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta,
a continuat lucrarea la Roma, în special la faţada bisericii iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă faţadă
de biserică a barocului timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit
în Europa şi America Latină, unde a fost promovat de iezuiţi.

Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

 înlocuirea navelor lungi şi înguste cu formele largi şi ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;

 folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină şi umbră sau efecte
de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri şi numeroase ferestre;

 folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură sau imitaţie de
marmură;

 decorarea cu fresce uriaşe a tavanelor, dar şi a pereţilor sau a locurilor "tradiţional" lăsate neornamentate;

 punerea în evidenţă a faţadelor printr-o una sau mai multe proeminenţe aranjate simetric sau relativ simetric
faţă de o axă verticală centrală a clădirii;
  utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii şi sculpturii, în special în barocul târziu, aşa numitul
"interior carcasă";

 utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, aşa cum sunt trompe l'oeil, respectiv folosirea frecventă a
amestecului dintre pictură şi arhitectură;

 prezenţa omniprezentă a domurilor sub formă de pară în varietăţile

barocului bavarez, ceh, polonez şi ucrainean, etc.

Barocul în Roma şi sudul Italiei

Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă şi naos în formă de cruce. Printre
primele structuri din Roma care s-au desprins de convenţiile manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără
şi biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno şi construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al
coloanelor şi pilaştrilor, masa centrală şi decoraţiunile condensate şi proeminente adaugă complexitate structurii.
Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea.

Acelaşi accent pe plasticitate, continuitate şi efecte impresionante este evident şi în opera lui Pietro da Cortona,
ilustrată de bisericile San Luca e Santa Martina(1635) şi Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile
concave separate, pentru a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piaţetă din faţa ei. Alte ansambluri din
Roma sunt de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile oraşului ca un decor. Piaţa Sfântul
Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind calificată ca o
capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieţei este dată de două colonade, proiectate de Gian Lorenzo
Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de
Bernini a fost ovalul policrom al bisericiiSant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeţ şi domul plutitor
furnizează o mostră a noii arhitecturi. Ideea sa de reşedinţă urbană barocă este reprezentată de Palazzo
Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664), ambele din Roma.

Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la
compoziţia comună a lumii antice şi chiar mai puternic de la cea a Renaşterii. Proclamat de generaţiile următoare un
revoluţionar al arhitecturii, Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea,
bazându-şi proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spaţiul arhitectural creat de Borromini se dilată şi se
contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui Michelangelo. Opera sa reprezentativă este
minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin planul oval ondulat şi ritmurile
complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creaţie mai târzie, etalează aceeaşi inventivitate
jucăuşa şi antipatie faţă de suprafeţele plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.

După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său timpuriu este
exemplificat de faţada uşor concavă a bisericiiSan Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana,
deşi lipsită de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influenţă substanţială asupra
arhitecturii baroce şi prin însemnările prolifice şi prin arhitecţii pe care îi îndrumase care au răspândit idiomurile
Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a mutat de la Roma
la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influenţat profund de ideiile lui Borromini. Cei
mai talentaţi arhitecţi ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish Steps, 1723) şi Filippo Raguzzini (Piazza
Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influenţă în afara ţării lor, la fel ca reprezentanţii barocului sicilian,
inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma şi Giuseppe Venanzio Marvuglia.

Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată
drept cea mai mare clădire construită în secolul al XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane
din Franţa şi Spania, palatul este într-o relaţie strânsă cu peisajul. La Napoli şi la Caserta, Vanvitelli se conformează
stilului clasic sobru, concentrându-se simultan asupra esteticii şi structurii, stil care va face o tranziţie uşoară
spre Neoclasicism.

Barocul în nordul Italiei

Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceştia au angajat trei arhitecţi faimoşi — Guarino
Guarini, Filippo Juvarra şi Bernardo Vittone — pentru a le ilustra grandioasele ambiţii politice şi proaspăt dobânditul
statut regal.

Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepţii multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice) pentru a crea
structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale şi faţadele neconvenţionale. Plecând de la
descoperirile geometriei şi stereotomiei contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se
apropie de cutezanţa teoretică şi structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini,
este probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare.

Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate şi perspectivele delicate. Deşi
creaţia sa nu se limitează la oraşul Torino, cele mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor
Amadeus al II-lea al Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperişului
şi a amplasării ingenioase pe un deal deasupra oraşului Torino. La castelul de vânătoare Stupinigi (1729) peisajul
rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale. Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de
evenimente, a lui Juvarra au fost palatele regale de la Aranjuez şi La Granja.

Dintre cei influentaţi de Juvara şi Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest arhitect
din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu detalii delicate şi plane cu patru
lobi.

Barocul în Franţa

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franţa, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca soluţie canoică
la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de Brosse a determinat direcţia
sobră şi clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte
reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost
înlocuit complet de proeminenţa centrală a unui portal.

Amestecul de elemente tradiţionale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au caracterizat stilul Louis al XIII-
lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost François Mansart, un perfecţionist neobosit,
care se consideră a fi cel care a introdus în întregime barocul in Franţa. În proiectul său pentruMaison-Laffitte (1642),
Mansart a reuşit să împace concepţiile academice şi baroce, demonstrând totodată şi respect pentru
manierismul gotic francez moştenit.

Maison-Laffitte ilustrează continua tranziţie de la castelul post-medieval al secolului al XVI-lea la vila-casă de vacanţă
a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaştrilor.
Frontispiciul, acoperit cu un acoperiş înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg
tri-dimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decoraţiilor excesive, atât de tipic Romei contemporane.
Influenţa barocului italian este redusă în domeniul ornamentaţiei decorative.

Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidenţiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în compoziţiile
palatelor, aşa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun şi
grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De la principala cornişă la plinta joasă, palatul miniatural
este îmbrăcat în aşa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai impresionantă decât Maison-Laffitte
şi alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau şi Le Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care
permitea extinderea aritecturii baroce în afara pereţilor palatului şi transformarea peisajului înconjurător într-un
mozaic de privelişti exubernte.

Tot aceşti trei artişti au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare şi mai târziu reşedinţa de
la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă şi întrucâtva repetitivă a
palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă şi cea mai imitată clădire de reşedinţă din secolul al XVII-
lea. Mannheim, Nordkirchen şi Drottningholm au fost printre reşedinţele străine pentru care Versailles le-a stat ca
model.

Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie este Dome des
Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de
instruirea şi planurile unchiului său şi a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită in ţările
din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor, care nu exprimă
structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia şi echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart dar
a şi dat tonul barocului târziu francez în arhitectură.

Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacţii împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere mai
delicate şi mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau,
care a colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare dePierre Le Pautre şi
Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit Château din Chantilly (c. 1722) şi Hôtel de
Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă, care erau la modă, depaşesc normele, în timp ce
împărţirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă şi porţelanuri.

Baroc
Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria

europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ

rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale

lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat

înarhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare

ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani

premergătoriPrimului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în

cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare

(Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a fost

prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehiade azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat

compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou

gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a

clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de

ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de

tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.
Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"),

trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna

o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat

cu un exces de zel, posibil superfluu.

Atât Biserica Catolică cât şi aristocraţia seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au

îmbrăţişat şi încurajat pentru că vedeau în el diferite modalităţi de a-şi extinde controlul asupra societăţii.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia

considera barocul arhitectural şi artistic ca un mod de atrage clienţi şi de a face concurenţă economică. Nu

întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenţionate de biserică cât şi cele subvenţionate de aristocraţie au fost

construite în spaţii largi, publice sau private, având prin concepţie şi structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi,

coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de recepţie, crescând progresiv în volum, grandoare şi opulenţă.

Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera şi

teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi

interdependent.

Evoluţia barocului

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăţi a secolului

al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul şi estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiaşi secol şi la

începutul secolului următor. "Unda de şoc" a barocului s-a propagat iniţial cu precădere în ţările undeBiserica

Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut şi în ţările şi culturile în care protestantismul sau

chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creştinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură şi pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite ţări, în

diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri

publice, palate, reşedinţe princiare sau private de o valoare estetică şi artistică excepţională, care au devenit, la

rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă şi stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact

în Transilvania, este o "reverberaţie" puţin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având şi

multiple influenţe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea şi evoluţia barocului, sub diferitele sale aspecte şi variaţiuni locale, nu au fost sincrone. Ba

chiar mai mult, în timp ce în unele ţări şi culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele

era într-o fază incipientă. În timp ce în Franţa, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc

şi un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte

decorative, pictură şi interioare, în Anglia, Germania,Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar
în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul îşi are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de

aproape încă 200 de ani.

Barocul a continuat să se propage şi peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate ţările aflate la sud

de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia şi Argentina, ţări de limbă spaniolă şi portugheză au fost

puternic influenţate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol şi a celui portughez. Foarte multe

biserici catolice, dar şi clădiri publice, reşedinţe oficiale şi reşedinţe private, construite în secolele al XVIII-lea şi

al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea

o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania şi Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limba cuceritorilor,

dar mai ales organizarea, structura şi stilul de viaţă al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăseşte şi

barocul, sub varianta sa insulară.

Drumul triumfal al barocului în timp, spaţiu şi conştiinţa umană a continuat adânc până însecolul al XX-

lea. Planificarea stradală radială, influenţată de modul de organizare algrădinilor baroce se regăseşte în arhitectura a

numeroase oraşe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenţionat radial,

adică baroc, se regăseşte în Arcul de Triumf din Bucureşti, respectiv în Arcul de Triumf din Paris este una dintre cele

mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi

mişcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial şi secular pragmatic,

precum burghezia.

Barocul arhitectural

Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară şi "vizibilă" a barocului.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreţie şi grandoare, aşa

cum ar fi: coloane masive, bolţi înalte, arcade largi, domuri copleşitoare, culori de intensităţi puternic contrastante

(aşa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume şi spaţii goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovaţiile sale

esenţiale folosirea unui imens spaţiu interior la intrare urmat de existenţa unor scărimonumentale ce leagă parterul cu

celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al

bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporţional redusă în diferite reşedinţe aristocratice de pretutindeni.

Concomitent cu folosirea acestei scări de proporţii nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovaţie importantă

adusă de stilul barocarhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spaţii interioare ce cresc progresiv atât în

volum cât şi în bogaţia decorării culminând cu fastul, chiar opulenţa unei săli finale, ce poate fi o sală de recepţie,

osală de conferinţe sau o sală a tronului.

Arhitectura barocului a fost îmbrăţişată cu entuziasm în centrulGermaniei (a se vedea Palatul

Ludwigsburg din Stuttgart şi complexul Zwinger din Dresden), în Austria (imaginea abaţieibenedictine din Melk este

reprodusă mai sus) şi Polonia (Palatele Wilanów şi Bialystok).

În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecţi faimoşi precum

Sir Christopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh şi Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 -

70 de ani, începând aproximativ cu 1660.Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675 şi 1708,
în stil Renascentist italian, îmbogăţit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit şi baroc clasic italian), este una

dintre cele mai frumoase şi (re)cunoscute clădiri din Londra şi, respectiv,Anglia.

Multe alte exemple de arhitectură barocă şi de planificare stradală se pot întâlni în alte ţări şi în oraşe diferite din

Europa de vest, centrală şi chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piaţă centrală sau de la un

monument plasat la intersecţia a multiple bulevarde, este de inspiraţie tipică barocă, preluând modelul grădinilor

baroce.

În cele două Americii, în toate ţările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv

a Portugaliei,Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcţia bisericilor

catolice.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări

ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără şi Opera din Paris, denumită şi Opera Garnier, după

numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o şi a realizat-o între 1857 şi 1874, după ce fusese selecţionat

prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens

spaţiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare.

Alături de acestea, se numără şi coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror

suprafeţe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esenţiale ale unei construcţii realizate

în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

Mobilier baroc

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăţie în ornamentare şi

detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate terminându-se într-o formă

stilizată ce aminteşte de laba unor canine şi/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi

dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată,

luată într-un magazin specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut sau recreat, este

edificatoare.

Decoraţii interioare

Decorarea interioarelor, ca artă şi ştiinţă a modificării formelor şi spaţiilor interioare prin folosirea anumitor culori,

materiale şi obiecte este veche precum societatea umană. În cazul barocului, decoraţiile interioare suferă masiv

influenţa stilului baroc din arhitectură, sculptură şi pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar şi înaintarea

naţiunilor, ce aduc pe scena istoriei industrializarea, ca un element esenţial spre drumul unor viitoare democraţii

moderne.

Decoraţiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă specifice ale epocii

respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereţi. Stilul decorativ interior era bogat, chiar

prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese de mobilier şi tapiţerii.

Importanţa barocului în istoria umană

Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă şi cultură era strict limitat celor

bogaţi şi celor puternici, în timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare şi o lărgire a

numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale şi artistice.

Apariţia istorică a revoluţiei industriale, a clasei burgheziei, dar şi a proletariatului, determină schimbări majore în

toate nivele societăţii. Aceste fapte istorice, combinate cu dorinţa declarată a tuturor artiştilor baroc de a fi deschişi şi

de a practica o artă total ne-ermetică şi îmbrăţişabilă de către toţi, face ca barocul să fie factorul declanşator, în plan

artistic şi ideatic, al accesului democratic la cultură, artă şi la produsele materiale şi spirituale generate de

acestea, artefactele şi dragostea de frumos.