Arta Olaritului (ceramica)

Olăritul reprezintă o activitate meşteşugărească specializată prin posedarea unor procedee tehnice de
modelare a lutului (argilei) în scopul obţinerii diverselor produse de ceramică, care erau utilizate în
gospodărie.
Etimologia cuvantului ,, ceramica” își are originea în cuvantul grecesc ,, keramos” (din greacã) –
argilã; Keramic – arta olãritului.
Olăritul pe teritoriul Moldovei a inclus și fabricarea olanelor, a cărămizilor arse pentru construcţia
locuinţelor. Vasele de ceramică arsă sînt apreciate pînă astăzi ca documente arheologice în baza cărora
se fac concluzii despre cultura vechilor civilizaţii. Olăritul are o istorie milenară şi există diferite opinii
despre geneza acestui important meşteşug, care din cele mai vechi timpuri asigura comunitatea şi piaţa
cu obiecte de ceramică. Acest gen de activitate în Moldova a fost îmbrăţişat mai întîi de bărbaţi, dar
în comun cu femeile, care îndeplineau un şir de lucrări auxiliare. Despre perioada timpurie a
dezvoltării olăritului ne vorbesc materialele săpăturilor arheologice realizate în multe localităţi din
republică. În epoca medievală deja se practica confecționarea vaselor din „lut sec” pentru pregătirea
bucatelor, iar pentru păstrarea lichidelor – din „lut gras”.

Formele vaselor din ceramicã amintesc de corpul uman prin

denumirile pãrților lor:
gurã,
buzã,
braþe (toarte),
gât (partea îngustã de sus),
pântece,
umãr etc.
 Tehnici de lucru

Ca materie primă pentru confecţionarea vaselor se foloseşte lutul sau argila. Prelucrarea lutului
include cîteva etape importante:
a) Extragerea şi alegerea lutului de impurităţi;
b) Pregătirea lutului muiat cu apă prin frămîntare şi dospire de cîteva ori pentru a obţine o
anumită plasticitate;
c) Mărunţirea lutului prin tăierea lui în felii subţiri cu o cuţitoaie în formă de semicerc. Deseori
în argilă sînt adăugate substanţe degresante şi iarăşi se pune la dospit;
d) După o pregătire suficientă a lutului urmează faza de modelare a vaselor. Meşterul din nou
taie felii subţiri de lut şi le frămîntă pentru a forma un bulgăre omogen de mărimea vasului
planificat. Modelarea se face manual pe aşa-numita „roata olarului”. Cînd vasul e gata, cu o aţă
tare sau sîrmuliţă subţire se desprinde fundul de pe discul de lemn şi se pune pe poliţe la uscat la
umbră;
e) În continuare vasele uscate se „angobează”, adică se acoperă cu o pastă albă sau roșie din
humă diluată cu apă, care astupă orice porozități sau defecte. Vasele se usucă timp de două-trei
săptămîni.
f) Împodobirea vaselor se realizează prin diferite procedee tehnice şi cu ajutorul coloranţilor.
- Metoda de înfrumuseţare prin adîncituri, care se fac cu unghia sau cu o scîndurică în timpul
modelării vasului umed. Obţinându-se linii curbe sau drepte în cîteva rînduri.
- Vasele pot fi decorate fiind deja uscate. Ca coloranţi servesc lutul de diferite culori (alb, roşu,
cafeniu) şi anumite roci de piatră, care conţin oxid de fier. Ele se mărunţesc, se macină şi se
moaie în apă. Cu o pensulă specială vasele se vopsesc, fiind mişcate pe roata olarului ca
ornamentul să fie uniform.
g) Arderea vaselor are loc în cuptoare speciale de ars ceramică. Încă începînd cu secolele al X-
lea - al XIV-lea erau răspîndite cuptoarele orizontale şi mai puţin cele vertical. Arderea are loc
circa 12 ore prin menţinerea focului în permanenţă, dar temperatura lui diferă la diferite etape.
Arderea are loc în 2 feluri: datorită pătrunderii oxigenului la toate etapele se obţine ceramica roşie
sau prin ardere „incompletă” (inoxidantă) se obţine ceramica neagră. Astfel pe teritoriul Moldovei
au existat un şir de centre de olărit, care se specializaseră în arderea ceramicii roşii sau negre: s.
Cinişeuţi (r-nul Rezina), s. Iurceni (r-nul Nisporeni), s. Hogineşti (r-nul Călăraşi), s.Ţîgăneşti (r-
nul Străşeni), s. Ncolaievca (r-nul Ungheni), mun. Comrat, Orheiul-Vechi etc.
Vasele erau arse o dată sau de două ori în dependenţă de modul lor de înfrumuseţare. În mare
parte se confecţionau vase glazurate sau smălţuite în verde, alb, cafeniu. Pentru a obţine acest
efect estetic vasele după prima ardere se acopereau cu smalţuri, obţinute prin arderea de plumb,
cupru (aramă) şi îmbinarea prafului lor cu nisip şi alte substanţe. Apoi avea loc a doua ardere
pentru a obţine vasele smălţuite. Astăzi acest proces de vopsire cu smalţuri se realizează înainte
de ardere, pentru a evita a doua ardere.
 Ornamentica și cromatica tradiționalã
Cromatica ceramicii tradiþionale se caracterizeazã prin numãrul mic de culori. Roșul de diferite
tonalitãți al pastei de olãrit indicã o continuare a tradiției romane; galbenul, verdele, albul sunt
preluate din tradiția bizantinã; ceramica neagrã este moștenitã de la daci. Decorarea se poate face
pe vasul ud sau dupã prima ardere în cuptor: în mod tradițional, cu engobã, sau modern, cu glazuri
ceramice.

Roșul se obține dintr-un pãmânt

bogat în oxid de fier(„roșealã“). Galbenul este
Pãmântul se usucã, se toacă, se obținut din humã
rãzuiește și se înmoaie în apã. rarã, amestecatã cu
Astfel se capãtã un lichid
„roșealã“.
vâscos, care se strecoarã prin
pânzã sau sită obþinându-se o
substanþã lucioasã.

Albul se obține din

Negrul se obþine
dintr-un lut, extras
din locul eroziunilor
de pãmânt dupã ploi.
var amestecat cu
Verdele se obține din
zgura produsã prin piatrã albã de munte,
arderea în cuptor a arsã și pisatã.
sârmei de cupru. Aceastã
zgurã se cojește, se
piseazã, se macinã și se
amestecã cu humã.
 Ornamentele de pe vasele de ceramicã sunt dispuse,
de regulã, în trei registre (pãrți)

Pe partea de mijloc (mai Pe partea de jos (la poale) —

Pe partea de sus — linii linii (drepte, ondulate,
bogatã în elemente decorative)
(ondulate, drepte, zimþate, zimþate), care simbolizeazã
— flori, frunze, spice, uneori
oblice), care simbolizeazã pãmântul, apa.
animale (cerbi, oi, melci,
cerul, norii, ploaia
cãluþi)

Centre de ceramicã tradționalã

Țigãnești Hoginești
(raionul (raionul
Strãșeni) Cãlãrași)
Cinișeuți
(raionul
Rezina)

Iurceni
(raionul Ungheni
Nisporeni ș.a.
)

Printre cei mai cunoscuți ceramiști din Moldova sunt:

• Liubomir Iorga, Nicolae Sava; artistul plastic Mihail Grati (mun. Chișinãu);
• Eugen Vacarciuc, Vasile Goncear (Hoginești);
• familia Zingaliuc (Cinișeuți); • Iurie Cucuietu (Drochia).
 Scurt istoric despre atra olaritului

Arta olăritului –datează din preistorie, unii autori plasându-i originea în prima jumatate a
mezoliticului, acum 8 – 10 milenii. Omul preistoric a remarcat că argila din anumite zone
reţinea apa de ploaie, fiind şi plastică. Se poate ca urma unui picior imprimată în solul umed să-
i fi sugerat idea de a confecţiona recipiente din argilă udă. Acestea erau modelate grosolan, cu
mâna, şi uscate la soare. Mai târziu a apărut ideea de a face din argilă şi cărămizi. Spre deosebire
de piatră, acestea aveau avantajul unei forme regulate şi al posibilităţii fabricării pe loc,
eliminând astfel munca dură de extracţie din carieră. Ustensile, materiale de construcţie şi
ceramica artistică – s-au manifestat pretutindeni, deci nu există o istorie a ceramicii, ci tot
atâtea istorii, câte civilizaţii. Cele mai vechi piese de ceramicã (oale, strãchini, cãnuþe) au fost
gãsite în India, Egipt, China și Asia Micã și sunt datate cu mileniile IV-III î.H. Această industrie
s-a dezvoltat în Egipt, de unde s-a răspândit şi în Asia şi Europa, începând cu mileniul al VI-lea
î.Hr. Primele obiecte din lut, uscate la soare, n-au rezistat scurgerii timpului. Cărămizile au
rezistat mai bine din cauza aşezării în straturi. Primele cărămizi turnate au apărut
în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al V-lea î.Hr. În Egipt, în acelaşi mileniu, exista deja o
industrie a olăritului: lutul din valea Nilului permitea obţinerea de obiecte de culoare roşie sau
cafenie, în timp ce din marna argiloasă se făceau recipiente poroase de culoare gri. Amestecul
de lut şi apă era obţinut prin călcare în picioare, într-o groapă săpată în pământ. ” Roata
olarului “a determinat un progres semnificativ în arta olăritului. Nimeni nu poate spune cu
precizie când a fost concepută aceasta, dar prima dovadă a existenţei roţii olarului datează din
Mesopotamia anului 3500 î.Hr. O bucată de lut, ce până atunci fusese modelată manual, putea
fi “azvârlită“ pe roată şi învârtită, iar cu ajutorul mâinilor şi, eventual, a unor unelte, şi prin
intermediul forţei inerţiale i se putea da o formă simetrică. Printre aceste forme se numărau
cupe, oale şi alte recipiente. Având o destinaţie nu numai decorativă, aceste vase reprezentau
singurul mod sigur de depozitare a alimentelor, băuturilor, uleilor şi cerealelor.. Vasele de lut
erau produse si pentru depozitarea diferitelor mărfuri comerciale. Multă vreme, obiectele de lut
erau uscate la soare, timp de luni întregi. Apoi s-a văzut că focul scurta mult această operaţie şi
mărea rezistenţa obiectelor. Totuşi, oamenii erau departe de inventarea cuptorului. Arderea se
făcea pe pământ sau în gropi, materialele combustibile fiind aşezate printre obiectele de lut şi
sub ele. Arderea făcută astfel, la temperaturi joase ( 500-600 grade Celsius ) era mai mult o
uscare forţată. Pentru că nu exista suficient aer în timpul combustiei, gazele înnegreau lutul.
Cuptoarele închise, care asigurau în evul mediu o ardere la 800-900 grade Celsius au apărut prin
anul 3000 î.Hr. în Siria. În secolul al V-lea î.Hr., chinezii au inventat ceramica fină, iar în
secolul al II-lea î.Hr. au perfecţionat cuptoarele şi au obţinut temperaturi de circa 1200-1300
grade Celsius. Porţelanul a apărut tot în China, iar chinezii chiar şi în prezent produc un
porţelan de cea mai bună calitate. Primul porţelan era o subsţantă brută, obţinută în timpul
dinastiei Tang, între anii 618-907 d.Hr., fiind foarte apreciat pentru transluciditatea sa.
Porţelanul a ajuns pe pieţele occidentale într-o formă mai rafinată în secolul al XIII-lea, adus de
negustorii de mirodenii ce călătoreau până în Orientul Îndepărtat.
 Ornamentica tradiționalã

Antropomorfe Fitomorfe sau

Zoomorfe (care
(care conțin vegetale (care
reprezintã
reprezentãri de reprezintã
animale și
oameni) flori, frunze
pãsãri: cai;
etc.)
hulubi, cocoși)

Geometrice (care Scheomorfe (care

conþin figuri reprezintã diverse
geometrice: unelte de lucru sau
pãtrate, romburi, alte obiecte: furcã,
cercuri, cruci, linii roatã, zãluþe sau
etc.) cârlige etc.)
 Arta țesutului în Republica Moldova
Ţesăturile sînt acele forme intermediare de bază, care îl ajută pe om să-şi satisfacă anumite necesităţi vitale,
estetice, sociale etc: de a-şi acoperi corpul, împodobi locuinţa, aşi aşterne patul, organiza sărbătorile şi
ritualurile de familie. Unele din ţesături sînt pentru îmbrăcăminte, altele – pentru decorul casei şi cu totul
altele – pentru gospodărie, pentru ritualurile de familie. Sînt înregistrate circa 60 de grupe de diferite ţesături
groase şi subţiri, de o singură culoare şi multicolore, ţesute din diferite fire groase şi subţiri de lînă, cînepă,
in, bumbac, mătase, vopsite cu coloranţi naturali şi chimici etc. Pînă astăzi procesele de prelucrare a materiei
prime, ţesutul şi inclusiv folosirea ţesăturilor sînt împletite cu un şir de credinţe şi superstiţii, ritualuri şi
simboluri, care demonstrează importanţa şi răspîndirea largă a lor.Industria casnică-textilă s-a dezvoltat
concomitent cu agricultura şi păstoritul în cadrul condiţiilor casnice ca îndeletniciri utilitar-artistice. Totodată
în unele sate pentru anumite persoane ţesutul şi alesul covoarelor au devenit ocupaţii meşteşugăreşti, lucrînd
la comandă şi pentru piaţă. Rolul de bază la confecţionarea ţesăturilor şi a covoarelor l-a avut femeia, care
ştia să coopteze membrii familiei pentru anumite procese auxiliare de lucru, fără a folosi munca înăimită.
Operaţiile de prelucrare şi pregătire a materiei prime, de toarcere a fibrelor vegetale (cînepă, in) şi animaliere
(lînă) erau înşirate de-a lungul anului în dependenţă de anotimp şi lucrările agricole.
Odată cu dezvoltarea industriei urbane în mediul rural pătrund un şir de noi materiale, ţesături, coloranţi, care
au influenţat considerabil asupra ţesutului casnic, reducînd mult aria de răspîndire şi utilizare a ţesăturilor
manuale. Ţesăturile de casă înguste, de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase, de lungimi mari se produc în
sistemul de fire iniţial programate pe stativul orizontal, numit la sudul Moldovei – „război”. La
confecţionarea ţesăturilor participă două sisteme de fire – urzeala şi băteala, care întretăindu-se formează
ţesătura. Urzeala apreciază lungimea ţesăturii, iar băteala – lăţimea ei. O etapă foarte importantă este calitatea
întinderii urzelii şi formarea „rostului” ca rezultat al programării – nividirii urzelii. Rostul împarte firele
întinse în 2, 3, 4, 5 ... grupe, respectiv complexitatea uzorului obţinut prin nividire. Sînt cunoscute multiple
procedee tehnice de lucru la stativul orizontal (în 2, 3, 4, 5, 7 , 9 ... 23, 27 iţe): „ţesut simplu”, „ridicat cu
spetează”, „ ţesut şi ales”, „ţesut iţat” etc., care au contribuit la crearea unui bogat asortiment de ţesături.
După categoria ţesăturilor şi numărul lor, după hărnicia femeilor se forma autoritatea şi opinia sătenilor despre
familia dată. Ţesăturile confecţionate manual se deosebesc prin originalitatea facturală şi cromatică, prin
ornamentica bogată, nivelul înalt al măiestriei tehnico-decorative, prin multitudinea de grupe tipologice şi
variante locale.
Din grupul ţesăturilor vestimentare s-au lucrat manual: catrinţe (vrîstate, alese, ridicate, ţesute şi alese etc.),
fote (vrîstate şi alese), chingi femeieşti şi brîie bărbăteşti, pînzeturi, postavuri, marame, traiste, şorţuri alese
la sudul republicii etc. La ţesutul acestor ţesături concomitent are loc şi formarea decorului ornamental şi
cromatic. O altă grupă deosebit de mare sînt ţesăturile de lînă şi semilînă, in şi bumbac destinate împodobirii
locuinţei: păretare (vrîstate, cadrilate, iţate, alese, brodate), ţoluri (vrîstate, cadrilate, ridicate), prosoape
(vrîstate, cu alesătură, cadrilate), feţe de masă (iţate, cadrilate), lăicere, rumbe (vrîstate, alese) etc. Pentru
gospodărie şi uz casnic s-au produs în trecut ţesături din fibre naturale ecologic curate şi nevopsite. Acestea
au fost ţesături pline de cînepă, in, bumbac – zolnice, feţe de masă, ştergare de gospodărie - mînăşterguri,
ţesătură de cînepă pentru saci, pentru ţolul de uscat grîne (veretcă, opon, ţol mare), traiste, desagi etc. Toate
aceste ţesături noi enumerate mai sus produse în stative erau folosite şi în ceremoniile de familie în calitate
de zestre, legători la nuntă (ştergare, cadouri etc.). Însă pentru unele ritualuri şi ceremonii se confecţionau
special ţesături, care erau depozitate în casa mare în stiva de zestre sau în lada de zestre.
 Tipul covorului Destinația Gama cromatică.
Compoziția ornamentală
1)Cergă este o categorie de Se folosea cerga cu Ornamentul cergilor prezintă
covoare cu o singură faţă miţoasă, aşternut, sau covor la perete figuri geometrice de diferite
cu miţe lungi legate de urzeala în casa de locuit ca să fie culori. Se întîlneau covoare cu
covorului în timpul ţesutului cu mai cald, se aşternea iarna fire îmbinate din 2-3- culori
alesătură. pe căruţă cînd se duceau la (melang). Ele aveau compoziţii
2)Cergă este grupa covoarelor tîrg. Se folosea ca învelitori complicate, repetînd parţial unele
scămoşate, identic flanşată pe pe canapea, pe podea etc. compoziţii mai simple (păsări,
ambele feţe. Covoraşe mici legate cu peizaje, motive geometrice) ale
Pînă în sec. al XX-lea acest tip de miţe se foloseau pentru covoarelor netede.
covoare miţoase se întîlneau mai nuntă, cu ele se acoperea
mult în zona de nord şi centru a calul mirelui, vornicelului
Moldovei. de onoare, se aşternea sub
picioare la mire şi mireasă
la cununie, numite
„pocrovăţ”. Tot el mai apoi
se aşternea pe sunducul cu
albituri de zestre al miresei.
Jergă – covoare miţoase pe două Se foloseşte în calitate de Desenul lor mai mult sunt dungi
feţe sau covoare „flanşate”, plapumă de învelit în lăţime, sau figuri geometrice
„scămoşate”, care se ţese şi se aleg de culori naturale – alb, negru,
de proporţii mari 2x4 m din fire sur.
groase slab răsucite în satele
moldoveneşti din zona
Cernăuţi. „Jerga” se deosebeşte
de „cerga” prin faptul că faţa
flanşată se obţine datorită
procesului de finisare, care are
drept scop scămoşarea ţesăturii.
Finisarea are loc la rîu, unde este
vîltoare prin intermediul apei, care
cade de sus şi mişcă în sens
centrifugic apa şi covorul. Cerga
este învîrtită de apă în care sunt
puse crengi de porumbrele, care îi
scoate unele fire din ţesătură. După
finisare cerga se usucă, ea
devenind parţial micşorată
Lăicere sunt groase de lînă Deobicei lăicerele se Cele mai timpurii lăicere au fost
alungite, ţesute sau „alese” cu folosesc pe perete în cu vrîste pe fondal negru, sur,
desen, bătute cu cheptene de lemn dreptul patului, în decorul fără chenar sau cu un chenar pe
ca şi covoarele mari în războiul camerei de locuit, se lungimea lui. La nordul şi centrul
vertical. La lăicere se observă acoperea oslonul în casa Moldovei vrîstele colorate de
firele urzelii. Alesul şi „bătutul cu mare, pe podea în odăi, palitră rece, caldă se îmbină după
cheptine de lemn” a lăicerelor este fiindcă ele sunt calde şi principiul simetric, formînd aşa
răspîndit în zona de centru şi nord puternice – dese la ţesătură. numitele „scaune” , la sudul
a republicii, la sud ele se ţese Cu lăicere şi covoare se Moldovei mai mult predomină
simplu în 3-4 iţe cu vrîste şi le împodobesc corturile de principiul de îmbinare a vrîstelor
numesc „ţoluri”. nuntă, se dăruiesc în „asimetric” şi mai puţin fon curat.
ritualul funerar. Mai complicate sunt lăicerele
„alese scorţăreşte”, care au

Covorul în bumbi este un tip de Acest tip de covoare au
ţesătură groasă – facturală cu o faţă funcţie decorativă şi
brodată confecţionat din fire de terapeutică. Ele sunt
lînă răsucite pe urzeala groasă de utilizate în calitate de
cînepă sau bumbac din 6-8 fire covor-masajor, fiindcă
răsucite şi întinse pe o ramă. bumbii bombaţi contribuie
A fost răspîndit în zona centrală a la relaxarea sistemului
Moldovei r-nul Calaraşi, Orhei, nervos, a durerilor şirii
Nisporeni, Făleşti spinării etc.
Rumba este o țesătură decorativă Se foloseşte rumba în
de lînă şi bumbac sau lînă şi decorul locuinţei.
cînepă. Predomină în raioanele:
Soroca, Floreşti, Rîşcani
Păretar – covor care se puneau pe Se atîrnau mai jos de covor,
perete în casele țărănești cu scop pînă la pervazul ferestrelor,
decorativ. sub cuierul de haine şi a.
păretarele au în primul rînd
funcţie utilă, igienică, de
menţinere a căldurii şi
totodată estetică.
ornamentul din motive
geometrice vegetale stilizate,
scheomorfe, zoomorfe şi a.
Acestea predomină în raioanele
Soroca, Donduşeni, Drochia,
Rîşcani, Edineţ, Briceni etc. Au
din 2 sau 4 părţi chenare late cu
flori, şuvoaie, linii văluroase,
zîmţi etc. Des răspîndite sunt
„lăicerele” sau „laturile alese” cu
motive în forma de cuburi
multicolore, compoziţional unite
prin cîmpuri negre, care poartă
denumirea de „coasta vacii”,
„curcubeul”, „obloane”,
„şuvoaie” etc.
Un „bumb” are mărimea de la
2x2, 2x2 cm. Desenul se face
respectiv numărul de module-
bumbi. Deobicei desenele sunt
mai simple – figuri geometrice,
vegetale stilizate..
Are o faţă cu motive geometrice:
bimicurbe, romburi mari sau mici
alese cu lînă unite în diferite
compoziţii şi gamă cromatică
multicoloră pe fondal negru.
Desenul geometric este ales cu
lînă colorată, care se aşterne în
formă de laţuri şi însăilături
realizate în 3 iţe.
Bogate în decor şi preţioase se
socoteau „păretarele alese” cu
motive simbolice, (pomul vieţii,
spicul, zeiţa-pasăre, vazonul,
trandafirul etc.). O mare varietate
cromatică şi de diferite îmbinări
şi proporţii sunt „păretarele
cadrilate”, ţesute în 4 iţe cu
pătrăţele din 2-5 culori, foarte
frumos îmbinate, cu aceleaşi
dungi în urzeală şi băteală, care
întretăindu-se formează patrate
de diferite mărimi-integrale şi
segmentate, numite „cadrel”,
„cadrelaş”, „macat”ș.a. „ţol în
gratii”, „gratci” şi a.
 Trăsături în arta covorului
1. Forma și tipul covorului
- Scoarță
- Lăicer
- Cergă
- Peretar
- Război etc.

2. Gama cromatică
- Contrast
- Înrudire
- Complementară (roșu-verde, albastru-oranj, verde galben)
- Pastelată (culori naturale)

3. Compoziția ornamentală
- Pomul vieții
- Coasta vacii
- Crucea
- Roata morii
- Suveica
- Precura
 Închis
 Deschis
 Geomorfe
 Cosmomorfe
 Antropomorfe
 Vegetale
 Scheomorfe
 Fitomorfe

4. Zona geografică din care provin

- Nord
- Centru
- Sud
 Broderia tradițională
Descoperirile arheologice au demonstrat cã portul popular tradiþional românesc este moºtenit de la
Arta getodaci.
populară de înfrumuseţare
Acest a obiectelor
fapt este confirmat textile are o istorie
de reprezentãrile şi tradiţii
sculpturale seculare,
ale femeilor fiind prezentă
ºi bãrbaþilor în viaţa
în costume
moldovenilor din mediul rural şi urban pînă în zilele noastre. Dragostea de frumos se
tradiþionale de pe monumentul din comuna Adamclisi, din apropierea oraºului Constanþa ºi de pe manifestă la ei pretutindeni:
de a-şi împodobi
în felul Columna lui Traianlocuinţa, modul
de la Roma, de a se îmbrăca
construite încã la zilnic şi îndeosebi
începutul secoluluilaalsărbători.
II-lea d.H.Dovada de împodobire
Unele elemente ºi
a vestimentaţiei vine de la strămoşii noştri, găsite fiind unele monumente originale din antichitate. Pe columna
piese ale costumului au rãmas de la alte popoare, care au locuit în trecut pe teritoriul þãrii noastre. Spre
lui Traian de la Roma şi monumentul triumfal de la Adamclisi din Dobrogea sînt săpate în piatră imagini ale
dacilor exemplu,cãciula
în costume identice ºi brâul
cu celesunt
alemoºtenite de la traci, În
ţăranilor moldoveni. fustele femeieºti
diverse documente din douã pãrþi (din
care datează dinfaþã
sec. ºi din
XV-XVI
spate),
(testamente, foicenturile
de zestre,din piele
etc.) sunt—menționate
de la popoarele slave, pentru
piese textile iar papucii ºi basmalele
decorul interiorului,vinvestimentare,
de la turci. Primele
etc. Aceste
descrieri ne oferă concrete
informaþii informațiidespre
și despre procedeele
pãrþile tehnico-artistice
componente, de realizare
croiala, decorul și decorare
ºi podoabele a țesăturilor:
costumului alesul
tradiþional
covoarelor, broderia
dateazã costumelor,
cu începutul croșetatul
secolului dantelelor.
al XV-lea. PentruDespre broderiile din
confecþionarea trecutde
pieselor neport
mărturisesc vestitele
tradiþional opere
se folosea
de tip covoare brodate realizate de Elena Voloşanca – fiica lui Ştefan cel Mare şi multe
pânzã de cânepã, de in, de bumbac sau de lânã. Pregãtirea firelor de lânã pentru þesut parcurgea câteva piese mănăstireşti şi
haine ale slujitorilor bisericeşti. De asemenea se găsesc descrieri fragmentare, foi de zestre,
etape: tunsul oilor, spãlatul lânii, scãrmãnatul, pieptãnatul ºi torsul acesteia, vopsitul firelor, rãsucitul, informaţii ale
călătorilor străini despre piese textile şi costum. Un bogat şi original material etnografic documentar se păstrează
urzitul,
în colecţiile dupã careşiurma
muzeistice þesutuldepânzei.
cercetările teren, ªidespre
pregãtirea fibrelor de
vestimentaţie cânepã,
şi piese de bumbac
textile sau de
împodobite cuindecor prin
presupunea
intermediul parcurgerea
cusăturilor şi broderiei, câtorva etape,
racordate înainte demateriei
la caracterul þesutul pânzei.
prime şiDinfuncţia obiectelor. Arta populară de
împodobire a obiectelor textile s-a dezvoltat pe parcurs de secole, însă cea mai originală şi bogată în tehnici de
lucru şi motive decorative a fost în secolul al XVIII – prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd îndeletnicirile
casnice şi atelierele meşteşugăreşti de pe lîngă mănăstiri şi casele boiereşti erau în deplină dezvoltare, cînd
tradiţiile ţesutului şi broderiei erau înalt apreciate ca valori al statutului social-economic al fetelor tinere.
Analizînd tehnologia şi ornamentica broderiilor prin prisma istorică atestăm urme de influenţă orientală,
europeană, slavă. Acestea se datoresc poziţiei geografice a Moldovei şi relaţiilor ei comercial-economice cu alte
state în perioadele precedente. Totodată cusăturile moldoveneşti, broderia şi-au păstrat un stil original cu variate
procedee tehnice de realizare şi compoziţii ornamentale, cu motive şi nuanţe cromatice diverse. Cusăturile
decorative se folosesc ca şi în trecut la înfrumuseţarea vestimentaţiei, îndeosebi a cămaşelor femeieşti şi
bărbăteşti de sărbătoare, la ţesăturile decorative din casa mare, pe unele obiecte albe pregătite ca zestre fetelor
şi pentru „legătorile de nuntă”.

Costumul popular moldovenesc

Descoperirile arheologice au demonstrat cã portul popular tradițional românesc este moștenit de la getodaci. Acest fapt
este confirmat de reprezentãrile sculpturale ale femeilor și bãrbaților în costume tradiționale de pe monumentul din comuna
Adamclisi, din apropierea orașului Constana și de pe Columna lui Traian de la Roma, construite încã la începutul secolului
al II-lea d.H. Unele elemente și piese ale costumului au rãmas de la alte popoare, care au locuit în trecut pe teritoriul țãrii
noastre. Spre exemplu,cãciula și brâul sunt moștenite de la traci, fustele femeiești din douã pãrți (din fațã și din spate),
centurile din piele — de la popoarele slave, iar papucii și basmalele vin de la turci. Primele informaþii concrete despre
pãrțile componente, croiala, decorul și podoabele costumului tradițional dateazã cu începutul secolului al XV-lea. Pentru
confecționarea pieselor de port tradițional se folosea pânzã de cânepã, de in, de bumbac sau de lânã. Costumul tradiţional
moldovenesc este un certificat de înaltă iscusinţă şi pricepere, este un etalon de frumuseţe, care posedă un limbaj de
comunicare a unor tradiţii străvechi, o mărturie vie a unui proces de creaţie în masă.
Pe timpuri nu era acceptată copierea motivelor ornamentale de pe costumul altei persoane şi nici înstrăinarea de la
tradiţiile comunitare. Fiecare fată trebuia să-şi creeze propriul costum de sărbătoare, lăsînd pe el amprenta tradiţiilor locale
şi viziunii sale estetice. Costumul trebuie să corespundă firii omului, să armonizeze cu ţinuta lui, cu culoarea ochilor şi a
părului, vîrsta şi locul lui în societate. Costumul fiecăruia prezenta o valoare unicală şi irepetabilă. Pentru perioada
trecutului aproape că nu găsim două costume identice, fiecare avînd unul sau cîteva costume, care se deosebeau de altele
parţial prin desen şi culoare, proporţii. Acelaşi mod era şi pentru realizarea cămaşelor brodate ale bărbaţilor. Ei aveau
cămaşe brodate de mame, bunici sau viitoarele mirese. Ca materie primă pentru costumul tradiţional pe parcursul secolelor
s-au folosit ţesăturile de casă lucrate manual din fire de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase – „borangic”, care de asemenea
se pregăteau în condiţii casnice. Costumul popular a cunoscut o bogată varietate în dependenţă de factorul social,
climateric, demografic etc. Anumite particularităţi funcţionale puteau fi depistate în costumele din mediul rural la tîrgurile
de toamnă, la sărbătorile de iarnă, la horele din sate, la nunţi, în zilele de Paşti etc.
 Portul popular femeiesc
Cămașa sau ia
Catrința, pastelca, șorțul, fota
Cingătoarea, brâul
Cojocul, bundița, sumarul, cațaveica
Opinci
Accesorii: traista, podoabele pentru cap și gât, broboada sau marama etc.
 Portul popular bărbătesc
Camașa
Suman, cojoc, bundiță
Ițari, cioareci, nădragi
Cingătoare, brâu
Opinci
Pălărie, căciulă
 Croșetearea
Împletitul horboţelelor sau croşetarea este o modalitate tehnico-decorativă
de împodobire a produselor ţesute de uz casnic şi de înfrumuseţare a
locuinţei, de decorare a pieselor vestimentare şi de ritual. Arta de a croşeta
oferă posibilitatea de a utiliza o gamă bogată de îmbinări de laţuri din firul
de aţă şi procedee tehnice, care oferă ca rezultat o mare varietate de noi
modele a pieselor croşetate. Acestea prezintă o preţioasă comoară de valori
decorative exprimate prin simţul practic şi gustul artistic al artei populare
moldoveneşti. Acest gen de artă ca îndeletnicire casnică a femeilor, care
mai tîrziu a devenit pentru unele un meşteşug artistic, are rădăcini timpurii.
Practicarea împletitului cu cîrligul începe odată cu apariţia ţesăturilor,
împletiturilor din papură şi fibre textile, a plaselor pentru pescuit, vînătoare
ş.a. Ca argumentare a împletitului timpuriu sînt atestările arheologice
despre cîrligul de os, de metal, a căror formă în principiu s-a schimbat puţin
și astăzi. În epoca medievală croşetarea şi broderia deveniseră ocupaţii în
atelierele mănăstireşti dintr-un şir de oraşe vestite, în casele domneşti şi
centrele urbane. Din cele scrise este evidentă utilizarea unor modalităţi
tehnico-decorative ca: alesul covoarelor, cusutul pe fir şi broderia pe
vestimentaţie, articole din pînzeturi cu horboţele folosite în decorul casei
mari, în componenţa zestrei fetelor, ca atribute de ritual în cadrul
ceremoniilor de familie ş.a. Pe parcursul secolelor al XVII-lea - XVIII-lea
domeniul împletiturilor din fire textile, croşetăria de rînd cu broderia ca
genuri decorative de artă populară ating un nivel înalt de dezvoltare.
Putem remarca că pentru decorul casei mari şi la atributele textile pentru
ritualul de nuntă cele mai răspîndite ornamente sînt: pomul vieţii – simbol
universal al multor etnii; pomul cu hulubi – simbol al dragostei şi familiei;
„vîrtelniţa cu jemne” – simbol al belşugului în cele patru anotimpuri; hora
fetelor; „floarea sunducului” – ornament simbolic al lăzii de zestre;
„coarnele berbecului” – simbol al ocupaţiilor şi belşugului în păstorit;
„jemnele” – simbol al pîinii pe masă; „vazonul cu flori” – motiv răspîndit
peste tot, „şănătău” – simbolul apei şi al fertilităţii etc. Ornamentele de pe
dantela croșetatã (horboțicã) conțin motive tradiționale fitomorfe sau
vegetale (care reprezintã flori, frunze etc.); antropomorfe (care conțin
reprezentãri de oameni); scheomorfe (care reprezintã diverse unelte de lucru
sau alte obiecte: furcã, roatã, zãluțe sau cârlige etc.); zoomorfe (care
reprezintã animale și pãsãri: cai; hulubi, cocoți); geometrice (care conțin
figuri geometrice: pãtrate, romburi, cercuri, cruci, linii etc.). De cele mai
multe ori, lucrãrile croșetate sunt formate din motive ornamentale repetate
periodic (având la bazã un raport).
 Lână Material folosite la croșetare Cânepă

Mulineu Bumbac

Borangic In

Mătase

Ustensile

Andrele
Fier de
călcat

Croșetă
Cârlig

Ace, Ață
Foarfece
bolduri
 Tehnici de croșetare
Croșetarea liniarã (dus-întors pe ambele
fețe de lucru) este constituitã din rânduri
ornamentale, așezate unul deasupra celuilalt.
Dantela croșetatã liniar se lucreazã separat,
apoi se unește, cu acul sau cu croșeta, de
marginile articolului. Ornamentul dantelelor
tradiþionale este constituit, de regulã, din
alternarea pãtrãțelelor „pline“ cu cele
„goale“.
În timpul croșetãrii circulare, partea din
faþã a lucrãrii este consideratã cea situatã
spre persoana care croșeteazã. Cercul de la
începutul (baza) lucrãrii poate fi executat
prin douã metode: simplu, din ațã, și croșetat
în punct de lãnțișor. Se continuã croșetarea
rândurilor urmãtoare în sens circular de la
dreapta spre stânga. Fiecare rând croșetat
circular se terminã cu un semipicioruș, iar
urmãtorul rând începe cu ochiuri „de
înãlțime“.
 Înpletitul din fibre vegetale
Meșteșugurile legate de împletitul din fibre (fire) vegetale — din paie, pãnuși, lozie, papurã, cânepã —a apãrut
încã în neolitic, la începuturi era practicat mai mult de femei, pentru cã aceastã muncã presupune multã migalã,
îndemânare și un simț estetic dezvoltat. Paiele se colecteazã atunci când cerealele ajung la maturitate și au
culoare alb-gãlbuie: cele de grâu și de ovãz — la sfârșitul lunii iunie — jumãtatea lui august, cele de secarã —
în luna iulie. Paiele se taie la nivelul pãmântului și se lasã la soare pentru 1-2 zile, ca sã aibã o culoare uniformã.
Apoi paiul se taie de la noduri și se curãțã de înveliș, pentru cã, la împletit, este folosit doar miezul lui. . Nuielele
groase se foloseau la construcția caselor, hambarelor; din nuiele mai subțiri se fãceau garduri, coșuri pentru
cãruțe; din nuielușe — piese de mobilier, diverse coșuri utilizate în agriculturã, la pescuit, vânãtoare; din cânepã
se fãceau funii, care erau utilizate în toate activitãțile omului. Paiele de cereale, de asemenea, aveau o
întrebuințare largã — de la acoperitul caselor pânã la împletitul pãlãriilor și altor obiecte utile. Din papurã se
împleteau coșulețe, rogojini, papuci de cãrãușie (aceștia se purtau peste încãlțãminte, ca mijloc de protecþie,
când omul avea de parcurs pe jos distanțe mari). Pentru împletirea diverselor articole se ține cont de proprietãțile
paielor, cum ar fi: flexibilitatea, luciul, rigiditatea, culoarea, lungimea. De exemplu:
 Papura și pãnușile — sunt elastice, ușoare, pot fi rãsucite;
 Paiele de secarã, cele de grâu, de ovãz — sunt foarte flexibile, au diverse nuanțe de culori (de la alba-
oranj pânã la brunã-gãlbuie), au luciu, sunt lungi;
 Rãchita și salcia — sunt rezistente la umiditate, lujerii sunt foarte flexibili, au culori calde (galben-
roșcatã sau galben-verzuie).
Etapele obținetii unui produs din fibre vegetale
1. Selectarea și prelucrarea calitativă a materiei prime
2. Proiectarea și crearea schematic a aspectului produsului
3. Realizarea în etape a produusului
4. Prelucrarea corespunzătoare a suprafețelor produsului
- Șlefuire
- Gruntuirea
- Acoperirea cu lacuri și alte tipuri de vopseli corespunzătoare materialului.
 Cioplirea artisticã în lemn
Cioplirea artisticã este procedeul de decorare a articolelor prin tãierea în lemn a crestãturilor sau
scobiturilor de diferite adâncimi și forme. În arta popularã, cioplirea în lemn a cunoscut tradiții secular.
Pentru cioplire, se utilizeazã specii lemnoase moi de foioase, cu structura uniformã, cum sunt: teiul,
plopul, mesteacãnul, arinul, paltinul. Din speciile de foioase tari, se pot folosi pentru cioplire fagul și
nucul. Alegerea materialului pentru cioplire se face în funcție de destinația și de forma articolului, precum
și de tipul cioplirii.
Piesa de cioplit se fixeazã pe masa de tâmplãrie. Suprafaþa ei se rindeluiește bine sau se rectificã cu
rãzuitorul. Trasarea modelelor de ornamente se face cu un creion tare, o riglã, un echer și cu un compas.
Pentru trasare se folosesc, de asemenea, șabloanele. La trasarea ornamentului, se va ține cont de direcția
fibrelor lemnului. Se lucreazã mai ușor de-a lungul fibrelor, însã în acest caz, se cere o atenie mult mai
mare.
 Gravarea constã în tãierea unor imagini în lemn, pe linoleum sau pe alte materiale, executatã
pentru realizarea unei matrițe de pe care imaginea se imprimã pe hârtie. Imaginea astfel obținutã
se numește gravurã sau stampã. Gravura executatã în lemn se numește xilogravurã, iar cea
executatã pe linoleum — linogravurã. Gravarea poate fi executatã în lemn, în linoleum, în metale
moi, în os, pe materiale din polimeri etc. Ustensilele utilizate pentru gravare sunt: cuțitele de
diferite forme și profile, dãltițele, ruloul, hârtia indigo, hârtia de calc, piunezele, hârtia pentru
imprimat, tușul sau cerneala de tipãrit.
 Traforajul este procedeul de tãiere (traforare) cu ferãstrãul de traforaj a ornamentelor în placaj sau
plãci din alte materiale. Pentru executarea traforajelor se utilizeazã: placaj, plãci subțiri din lemn,
plexiglas, metale moi, oase etc. Tãierea în placaj a contururilor, exterioare și interioare, ale
ornamentului se executã cu ferãstrãul de traforaj manual. El reprezintã un cadru de metal în formã de
„U“, la capetele cãruia sunt niște dispozitive cu șurub. În aceste dispozitive se fixeazã pânza de
traforaj. Aceasta reprezintã o fâșie de metal subțire și îngustã, care are pe o laturã dinți mãrunți. Pentru
facilitarea traforãrii, se utilizeazã ferãstrãul electric pendular și ferãstrãul electric staționar de traforaj.